Moartea pinguinului

Andrei Kurkov
Moartea pinguinului
Editura Curtea Veche, 2006





O satiră acidă - despre mafia post-comunistă şi mass-media, politică şi pinguini - în tradiţia unuia dintre marii maeştrii ai literaturii secolului XX, Mihail Bulgakov.

Viktor Zolotariov, un scriitoraş dezabuzat, iubitor al genului scurt, îşi împarte existenţa anostă şi apartamentul sordid dintr-un cenuşiu bloc comunist cu singurul său camarad: pinguinul Mişa, salvat cu vreme în urmă de spectrul inaniţiei dintr-o grădină zoologică, dar suferind iremediabil de depresie.

Curând însă viaţa celor doi intră într-un carusel poliţist, în momentul în care Viktor semnează un contract cu o gazetă locală de mare tiraj şi începe să exceleze "în cel mai scurt dintre genurile scurte" - scrierea de necrologuri. Acestea însă, dedicate VIP-urilor societăţii ucrainiene încă în viaţă şi puse iniţial la păstrare într-o cartotecă, încep să acţioneze ca veritabile sentinţe la moarte când "subiecţii" cad răpuşi după publicarea lor. Premeditare? Complot mafiot? Intrigi politice? Singura scăpare din cursa cinică ce pare să-i fi fost întinsă scriitoraşului nostru benign, iubitor doar de muze şi pinguini, pare să fie Antarctica. Dar cine va reuşi să se salveze? El sau Mişa? Căci în avionul spre Polul Sud nu există decât un singur loc disponibil...

"Moartea pinguinului este o sclipitoare acrobaţie satirică despre viaţa Kievului de astăzi. Aveţi grijă însă - stilul lui Kurkov dă dependenţă maximă!"

(Punch)

"Kurkov demonstrează că astăzi în Ucraina se mai pot spune din nou poveşti proaspete: inteligente şi amuzante."

(Neue Zürcher Zeitung)

Născut la Sankt Petersburg în 1961 şi trăind în prezent la Kiev şi Londra, Andrei Kurkov este unul dintre numele majore apărute în ultimul deceniu din spaţiul post-sovietic şi impuse plenar pe arena literelor europene. Absolvent al Institutului de Limbi Străine din Kiev şi vorbitor a unsprezece limbi, Kurkov a lucrat o vreme ca jurnalist şi cameraman. Cariera literară şi-a început-o în timpul serviciului militar, pe când era paznic la o închisoare din Odessa. Din 1996 s-a dedicat in exclusivitate scrisului, operele sale fiind traduse în douăzeci şi şase de limbi. Printre romanele sale cele mai cunoscute se numără Moartea pinguinului (1999), O chestiune de viaţă şi de moarte (2000), Pinguinul pierdut (2003), Ultima dragoste a preşedintelui (2004). Andrei Kurkov este, de asemenea, scenarist, inclusiv al propriilor sale scrieri, şi autor de literatură pentru copii.

"Dacă cineva caută perspective macabre, dar pline de înţelegere asupra lumii opace a politicii post-sovietice, romanele lui Kurkov sunt probabil locul cel mai indicat de unde trebuie să porneşti."

(International Herald Tribune)
"Există mai multă magie în realismul său decât într-o bibliotecă plină de vrăjitori şi vrăjitoare."

(Scotland on Sunday)

Mai întâi, căzu o piatră la un metru de piciorul lui. Viktor aruncă o privire în urmă - doi indivizi se uitau rânjind la el. Unul dintre ei, proţăpit la marginea caldarâmului desfundat, se aplecă, mai înhăţă de jos un bolovan de pavaj şi, ca şi cum ar fi jucat popice, îi făcu vânt în direcţia lui. Viktor o luă din loc şi, cu pas grăbit, ca de sportiv, o coti după colţ. "Lucrul cel mai important e să nu fug", îşi zise el. Se opri abia când ajunse în faţa blocului său. Se uită la ceasul de pe stradă - era ora 9 seara. În jur, linişte şi pustiu. Pătrunse în holul blocului. Acum nu-i mai era frică. Oamenii de rând se plictisesc pur şi simplu în ziua de azi, distracţiile de tot soiul nu mai sunt de buzunarul lor. Aşa că, ce să facă şi ei, dau cu pietre.

Vreme de seară. Bucătăria. Întuneric beznă. De-abia se reparase pana de curent, că lumina se stinsese din nou. În întuneric se aud paşii domoli ai pinguinului Mişa - îşi făcuse apariţia în casa lui cu un an în urmă, toamna, când Grădina Zoologică hotărâse să dea animalele flămânde în grija oricui avea posibilitatea să le hrănească. Atunci s-a dus şi Viktor şi şi-a luat acest pinguin imperial. Taman cu o săptămână în urmă îl părăsise prietena. Se simţea însingurat, dar pinguinul Mişa adusese cu sine propria lui singurătate şi acum cele două singurătăţi se completau una pe alta, creând mai degrabă o impresie de interdependenţă decât de prietenie.

Viktor scotoci după o lumânare, o aprinse şi o aşeză pe masă într-un borcan de maioneză gol. Apatia poetică a făclioarei îl făcu să caute prin semiîntuneric un stilou şi o coală de hârtie. Se aşeză la masă, cu foaia de hârtie între el şi lumânare. Această coală cerea să fie scrisă. Dacă ar fi fost poet, rândurile rimate ar fi început acum să se aştearnă cu repeziciune pe foaia albă, dar el nu era poet. Era un literat, prins temeinic între jurnalistică şi unele încercări de proză minoră. Singurele lucruri care îi reuşeau erau nişte povestiri de mici dimensiuni, povestiri scurte. Foarte scurte. Atât de scurte, încât chiar dacă i-ar fi fost plătite, cu banii de pe ele i-ar fi fost imposibil să-şi ducă zilele.

De-afară se auzi o împuşcătură.
Viktor se repezi la fereastră şi îşi lipi faţa de geam. Nu observă nimic. Se întoarse la coala sa de hârtie. Imaginaţia începuse deja să brodeze o poveste în jurul acelei împuşcături. Întreaga poveste îi încăpu pe o singură pagină - nici mai mult, nici mai puţin. În timp ce definitiva ultimele nuanţe tragice ale scurtei şi proaspetei sale povestiri, reveni şi curentul electric. Se-aprinse brusc becul ce atârna din tavan. Viktor stinse lumânarea. Se duse la congelator, scoase de-acolo nişte cod şi i-l puse lui Mişa în castron.


În dimineaţa următoare, după ce îşi dactilografie proaspăta povestioară, îşi luă la revedere de la Mişa şi porni la drum către redacţia unui ziar nou şi impozant, care publica cu generozitate orice, de la reţete culinare, până la cronici despre teatrul de estradă post-sovietic. Îl cunoştea destul de bine pe redactorul-şef, stătuse cu el în câteva rânduri la un pahar, iar după aceea fusese condus acasă de către şoferul acestuia.

Redactorul-şef îl primi cu un zâmbet, bătându-l prieteneşte pe umăr. Îi spuse secretarei sale să le prepare câte o cafea şi, pe loc, parcurse cu un ochi de profesionist creaţia lui Viktor.
— Nu, bătrâne, spuse el în cele din urmă. Nu mi-o lua în nume de rău, dar să ştii că nu merge. E nevoie ori de mai multă acţiune, ori de o poveste de dragoste mai stranie. Să-ţi intre odată în cap faptul că senzaţionalul reprezintă esenţa unei povestiri scurte pentru ziar.

Viktor îşi luă bun rămas, fără să mai aştepte cafeaua.

La o mică depărtare se afla redacţia ziarului Ştirile capitalei. Întrucât nu avea acces la redactorul-şef, se duse la departamentul cultural şi îşi strecură capul prin deschizătura uşii.
— Ştiţi, de obicei noi nu publicăm nici un fel de literatură, îi spuse cu amabilitate un bătrânel, şeful departamentului cultural. Dar lăsaţi-mi textul. Orice e posibil. Poate că-l vom publica într-un număr de vineri. Aşa, pentru echilibru. Dacă se-ntâmplă să fie prea multe ştiri rele, cititorii caută ceva neutru. Am să-l citesc!

Înmânându-i cartea de vizită, bătrânelul se despărţi de vizitator şi se întoarse la biroul său ticsit de hârtii. Abia atunci realiză Viktor că nici măcar nu fusese poftit înăuntru. Tot schimbul de cuvinte se petrecuse în pragul uşii.



Două zile mai târziu primi un telefon.
— Vă deranjăm de la ziarul Ştirile capitalei, se auzi în receptor un dulce şi răspicat glăscior feminin. Domnul redactor-şef vrea să vorbească cu dumneavoastră.

Receptorul trecu dintr-o mână în alta.
— Viktor Alekseevici? întrebă o voce masculină.
— La telefon.
— Aţi putea trece astăzi pe la noi? Sau sunteţi ocupat?
— Nicidecum, răspunse Viktor. Sunt liber.
— Păi atunci am să trimit o maşină după dumneavoastră. Un Jiguli albastru. Numai spuneţi-mi adresa.

Viktor îi dictă adresa. Redactorul-şef încheie conversaţia fără a mai apuca să se recomande. Rosti doar un "Pe curând" şi puse receptorul în furcă.
"N-o fi cumva vorba de povestioara mea?" - se întrebă Viktor în timp ce-şi alegea o cămaşă din dulap. "Puţin probabil... Ce însemnătate poate să aibă povestioara mea pentru ei? Dar mai ştii, fir-ar să fie!"

La volanul Jiguliului albastru, parcat la intrare, se afla un şofer care se dovedi a fi foarte respectuos. El îl conduse la redactorul-şef.
— Sunt Igor Lvovici, spuse acesta întinzându-i mâna. Mă bucur să vă cunosc.

Avea mai degrabă alura unui atlet îmbătrânit decât a unui gazetar. Şi poate că aşa şi era, dar nu-i mai puţin adevărat că ochii săi sugerau o ironie pe care ţi-o conferă mai curând inteligenţa şi studiile decât antrenamentele lungi într-o sală de sport.
— Luaţi loc. Puţin coniac?

Redactorul-şef îşi însoţi cuvintele cu o gestică elegantă, de aristocrat.
— Nu, mulţumesc. Aş prefera o cafea, dacă se poate, spuse Viktor aşezându-se într-un fotoliu de piele ce se afla în faţa unui birou somptuos.

Redactorul-şef încuviinţă din cap. Apoi ridică receptorul şi spuse: "Două cafele."
— Ştiţi, reluă acesta, schimbând cu interlocutorul său o privire prietenească, tocmai vorbisem mai deunăzi despre dumneavoastră, iar ieri vine la mine Boris Leonidovici, şeful departamentului cultural, şi-mi spune: "Aruncă o privire peste textul ăsta." Şi-mi întinde povestioara dumneavoastră. E bună... În acel moment mi-am amintit motivul discuţiei pe care o avusesem anterior despre dumneavoastră. Ca atare, mi-am zis că ar fi bine să ne cunoaştem.

Viktor îl asculta şi încuviinţa politicos din cap. Făcând o pauză, Igor Lvovici schiţă un zâmbet:
— Viktor Alexeevici, ce-aţi zice să lucraţi pentru noi?
— Şi ce ar trebui să scriu? întrebă Viktor, încercând un simţământ de spaimă la gândul unei noi cazne jurnalistice.

Igor Lvovici era pe punctul de a-i răspunde când tocmai intră secretara cu o tăviţă şi se apucă să aşeze pe masă ceştile cu cafea şi zaharniţa. Redactorul-şef îşi reţinu vorba, ca pe o respiraţie, şi aşteptă până când secretara ieşi.
— E vorba de un lucru foarte confidenţial, urmă el. Avem nevoie de un autor de necrologuri talentat, de un maestru al genului scurt. Vrem un text cuprinzător, concis şi destul de excentric. Mă înţelegeţi? Spunând acestea, se uită la Viktor plin de speranţă.
— Cu alte cuvinte, va trebui să stau de gardă într-un birou şi să aştept să-mi pice câte un deces? întrebă Viktor cu glas scăzut şi cu prudenţă, de parcă s-ar fi temut că o să audă un răspuns afirmativ.
— Nici vorbă de aşa ceva! E o treabă cu mult mai interesantă şi de o mai mare răspundere. Va trebui să alcătuiţi o cartotecă a "cruciuliţelor" - aşa numim noi necrologurile - care să cuprindă oameni aflaţi încă în viaţă, de la deputaţi de marcă şi bandiţi, până la reprezentanţi ai vieţii culturale. Dar aş vrea să scrieţi de o asemenea manieră despre morţi, cum n-a mai făcut-o nimeni până acum. Luându-mă după povestirea dumneavoastră, am impresia că veţi reuşi s-o faceţi.
— Şi care ar fi onorariul?
— Vom începe de la 300 de dolari. Programul de lucru - la alegerea dumneavoastră. Dar, fireşte, trebuie să mă ţineţi la curent cu mersul treburilor: cine anume a mai fost inclus în cartotecă. Nu avem voie să ne scape nici un accident de maşină. Şi încă o condiţie: va trebui să vă găsiţi un pseudonim. Este în interesul dumneavoastră.
— Dar ce pseudonim? întrebă Viktor mai curând pentru sine decât pentru redactorul-şef.
— Gândiţi-vă, dar dacă nu vă vine nici o idee, puteţi semna pentru început: "Un Grup de Tovarăşi".

Viktor încuviinţă din cap.

(....)



Oricât ar părea de ciudat, ziua se sfârşi într-un mod destul de productiv. Trei "cruciuliţe" erau gata şi stăteau puse pe masă. Dincolo de fereastră se-nnegura ziua de iarnă. Din ceaşca de ceai proaspăt făcut se înălţau aburi.

Viktor îşi aruncă la repezeală ochii peste noile sale texte. "Cruciuliţele" erau cam scurte, dar asta se datora faptului că nu mai trecuse de mult pe la redacţie şi nu avusese cum să obţină de la Fiodor informaţii suplimentare referitoare la eroii săi. Însă asta nu constituia o problemă. Câtă vreme textul nu este tipărit, mai poţi să te-apleci asupra lui, mai poţi să-l revizuieşti.

După ce-şi bău ceaiul, stinse lumina din bucătărie şi era gata să se ducă la culcare, când auzi deodată o bătaie în uşă.

Pentru o clipă rămase încremenit în vestibul, ascultând în tăcere. Apoi, lăsându-şi papucii în locul în care se afla, se-apropie desculţ de uşă şi privi prin vizor. În faţa uşii aştepta Mişa-nepinguinul.

Viktor îi deschise.

În braţele lui Mişa dormea Sonia. Intră fără să zică nici un cuvânt. Doar înclină din cap în semn de salut.
— Unde aş putea s-o aşez? întrebă el arătând cu privirea spre fetiţă.
— Acolo, şopti Viktor, făcând semn din cap spre uşa sufrageriei.

Mişa o aşeză pe Sonia pe canapea, apoi, străduindu-se să calce cât mai încet, se întoarse în vestibul.
— Hai să mergem în bucătărie, sugeră el.

Din nou fu aprinsă lumina în bucătărie.
— Pune ceainicul pe foc, îl rugă Mişa.
— Mai adineaori dădea-n clocot, răspunse Viktor.
— O să stau la tine până mâine dimineaţă, îl înştiinţă el cu oarecare stânjeneală. Iar Sonia aş zice să locuiască aici până una-alta... De acord? Până se mai calmează lucrurile...
— Care lucruri? întrebă Viktor.

Dar nu primi nici un răspuns. Stăteau unul în faţa celuilalt la masa din bucătărie, cu deosebirea că Mişa şedea acum pe locul pe care de obicei şedea gazda, iar Viktor - cu spatele la aragaz. Pentru o clipă i se păru că vede în ochii lui Mişa o sclipire duşmănoasă.
— Ce-ai zice de un coniac? întrebă Viktor, încercând să înlăture starea de încordare ce plutea ca un nor negru deasupra lor.
— Fie, spuse vizitatorul său.

Viktor turnă în pahare. Băură în tăcere.

Îngândurat, Mişa începu să bată darabana pe masă. Se uită în jur şi, observând teancul de ziare de pe pervazul ferestrei, îl trase spre sine. Îl luă pe cel de deasupra şi se crispă. Împinse teancul la loc, pe pervaz.
— Viaţa-i o chestie amuzantă, spuse el şi oftă din rărunchi. Încerci să-i faci unui om o plăcere şi, drept rezultat, te vezi nevoit să te dai la fund ca un submarin...

Viktor îi auzi spusele, dar înţelesul acestora se dovedea a fi la fel de imperceptibil ca o pânză de păianjen în vânt.
— Mai toarnă-mi un coniac, zise Mişa.

După ce goli şi al doilea pahar, se duse în sufragerie şi se uită la Sonia, care dormea în continuare liniştită, apoi reveni.
— Ai vrea, desigur, să ştii ce s-a întâmplat, nu-i aşa? întrebă Mişa rar, cu o voce mult mai coborâtă acum, privindu-l pe Viktor drept în ochi.

Viktor nu răspunse. La ora aceea nu mai dorea să ştie nimic. Voia doar să doarmă, iar comportamentul ciudat al lui Mişa-nepinguinul începea să-l obosească.
— Despre acele împuşcături şi explozii ştii deja, aşa-i? întrebă Mişa arătând spre teancul de ziare.
— Şi ce-i cu asta?
— Dar ştii cine anume-i vinovat pentru toate acestea?
— Cine?

O lungă pauză însoţi zâmbetul obosit şi deloc prietenos al lui Mişa.
— Tu.
— Eu? Cum adică - eu?
— Bineînţeles, nu în totalitate... Dar fără aportul tău, nimic din aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Mişa îl privea ţintă, fără să clipească, şi lui Viktor i se păru că privirea aceea străbate prin el, cătând undeva mai departe. Ţie puţin îţi păsa, te durea pur şi simplu în cot - am observat asta cu ochii mei. Te-am întrebat de ce. Tu mi-ai răspuns. Am fost foarte deschişi unul cu altul pe subiectul acesta. Ei bine, tocmai francheţea asta copilărească e ceea ce-mi place la tine... Doreai să-ţi vezi micile "năzdrăvănii" tipărite şi încadrate într-un chenar negru. Lucru de înţeles. De-aceea te-am şi întrebat atunci care dintre viitorii răposaţi ar fi mai pe sufletul tău... Nu am vrut prin asta decât să-ţi ofer o plăcere... Mai toarnă-mi unul.

Viktor se ridică şi turnă coniac. În paharul lui Mişa şi în al său. Îşi privi mâinile şi observă că îi tremurau.
— Vrei să spui că tu..., rosti Viktor îngrozit. Că pe Iakorniţki... tu?
— Nu eu, ci noi, îl corectă Mişa. Dar nu te impacienta, fiindcă a meritat-o cu vîrf şi îndesat... Problema e că prin moartea lui "i-a sărăcit" pe vreo câţiva amatori ai privatizării, de la care a apucat să ia niscai sume în avans... În afară de asta, poseda şi anumite documente legate de unii dintre colegii săi parlamentari, documente graţie cărora şi-a prelungit existenţa şi siguranţa... Acolo, în sferele acelea înalte, ei duc o viaţă grea... Ca la război.

Urmă o pauză lungă. Mişa-nepinguinul se uita pe fereastră, în timp ce Viktor se gândea cu înfrigurare la toate lucrurile pe care tocmai le aflase.
— Ascultă, reluă el într-un sfârşit vorba, sunt cumva implicat... şi în moartea amantei sale?
— N-ai înţeles, spuse Mişa calm, pe un ton didactic. Noi amândoi n-am făcut nimic altceva decât să tragem cartea de jos dintr-un castel alcătuit din cărţi de joc, iar tot ce s-a petrecut mai apoi a fost pur şi simplu prăbuşirea totală. Acum trebuie să aşteptăm să se aştearnă praful...
— Şi eu trebuie să aştept? întrebă Viktor cu glas alarmat.

Mişa ridică din umeri.
— Asta-i o chestiune individuală, spuse el luând sticla şi reumplându-şi paharul. Dar nu-i cazul să te perpeleşti. Se pare că te bucuri de o foarte bună protecţie... De fapt, de-aceea am şi venit la tine.
— A cui protecţie?

Mişa îşi desfăcu braţele într-un gest vag.
— N-am spus că ştiu precis. Am o presimţire. Fii sigur că n-ai mai fi fost printre noi dacă nu era aşa.

Mişa căzu pe gânduri.
— Pot să-ţi cer o favoare? întrebă el după un timp.

Viktor încuviinţă.
— Tu du-te şi culcă-te, că eu o să mai stau puţin aici... Să mă gândesc...

Viktor se duse în dormitor, se-ntinse în pat, dar nu-i venea să doarmă. Îşi încordă atenţia, trăgând cu urechea la liniştea din apartament, dar nimic nu o tulbura. Pesemne că toată lumea dormea dusă. La un moment dat, se auzi din sufragerie, foarte estompat, un glăscior de copil. Viktor deveni mai atent. Era Sonia, care bâiguia prin somn: "Mămico... mămico..."
"Dar unde oare e mămica ei?", se întrebă Viktor.

În cele din urmă, îl birui somnul.

Puţin mai târziu, din spatele canapelei de un verde-închis ieşi pinguinul şi, cătinel-cătinel, se îndreptă spre uşa întredeschisă a sufrageriei. Străbătu încăperea, se opri un moment în dreptul fetiţei adormite şi se uită cu atenţie la ea. Apoi îşi continuă drumul. Intră în vestibul. Împinse următoarea uşă şi păşi în bucătărie.

În faţa ochilor, văzu şezând pe scaunul stăpânului său, cu capul pe masă, un om necunoscut. Dormea.

Timp de câteva minute rămase nemişcat lângă uşă, uitându-se la el. Apoi se răsuci şi plecă îndărăt.


Ceasul de pe noptieră arăta ora şapte. Afară mai era întuneric şi linişte. Trezindu-se cu o durere de cap, Viktor se întoarse cu faţa în sus şi, fixîndu-şi ochii în tavan, se gândi la conversaţia pe care o avusese cu Mişa-nepinguinul. Cu sau fără durere de cap, îi dădeau ghes nişte întrebări pentru interlocutorul său din noaptea ce trecuse.

Încetişor, încercând să nu facă nici un zgomot, se ridică din pat. Îşi puse halatul şi se duse în sufragerie.

Sonia încă dormea. Era învelită grijuliu cu pardesiul gri, de primăvară, al lui Viktor.

Făcându-şi curaj, intră în vestibul şi se opri în faţa uşii deschise a bucătăriei.

Bucătăria era pustie. Pe masă - un bilet.
-"E timpul să plec. O las pe Sonia în grija ta. Răspunzi cu capul pentru ea. Mă întorc după ce se aşază praful. Mişa."
Bileţelul îl luă prin surprindere. Viktor se aşeză la masă, cu ochii aţintiţi la cele două rânduri scrise de mână şi încercând să-şi scoată din minte întrebările pe care voise să i le pună lui Mişa-nepinguinul, dar nu mai apucase.

Pe fereastră zarea se desluşea cenuşie - răsăritul palid al unei zile de iarnă încerca să biruie noaptea.

Gândurile îi fură întrerupte de scârţâitul canapelei din sufragerie. Se ridică de la masă şi se duse în sufragerie.

Sonia era deja trează; stătea pe canapea şi se freca la ochişori. Desprinzându-şi mâinile de pe faţă, îl văzu pe Viktor şi-l întrebă:
— Da' tati unde e?
— A plecat..., răspunse el. Mi-a zis că o să locuieşti aici o vreme...
— Cu pinguinul? întrebă ea bucuroasă.
— Da, răspunse Viktor destul de sec.
— Ieri ne-au fost sparte ferestrele, şi a început să fie foarte frig, îi spuse copila.
— Ferestrele de acasă?
— Da, rosti ea pe un ton convingător. Poc! Zdrang! Şi s-au spart... A fost un zgomot groaznic!
— Vrei să mănânci ceva?
— Orice, numai caşă nu.
— Nu am aşa ceva, mărturisi Viktor. Nu sunt prea mâncăcios.
— Nici eu, spuse Sonia zâmbind. Da' unde mergem azi?
— Unde?! repetă Viktor, încercând să se gândească. Păi, ştiu şi eu... Tu unde ai vrea să mergem?
— La Grădina Zoologică.
— Bine, se declară de acord Viktor. Dar mai întâi să lucrez vreun ceas-două şi pe urmă plecăm...


La prânz, îi dădu pinguinului peşte, iar pentru el şi Sonia făcu cartofi prăjiţi.
— Mâine o să cumpăr mai multă mâncare, promise el.
— Mai mult de-atâta eu nu mănânc, spuse Sonia, trăgând spre sine farfuria cea mai mare.

Viktor zâmbi. Pentru prima dată în viaţă era pus în situaţia de a întâlni altă copilărie şi privea la această copilărie cu luare-aminte şi curiozitate, de parcă el însuşi ar mai fi fost copil. Spontaneitatea şi replicile Soniei - ce nu erau neapărat inoportune, ci mai degrabă deviau de la subiect - îi aduseseră zâmbetul pe faţă. Mânca şi în acelaşi timp trăgea cu coada ochiului la Sonia, care mânca mai mult din interes decât de foame, cercetând cu atenţie fiecare bucăţică luată în vîrful furculiţei. Şedea de cealaltă parte a mesei, iar în spaţiul dintre ea şi aragaz se tot foia Mişa-pinguinul, ocupat cu castronul său.

La un moment dat, Sonia se răsuci şi puse cu furculiţa o felie de cartof prăjit în castronul lui Mişa. Acesta se uită cu mirare la fetiţă şi îşi înclină într-un mod amuzant capul. Sonia izbucni în râs. Mişa stătu o vreme aşa, cu capul înclinat spre ea, după care se întoarse la castronul său şi mâncă bucăţica de cartof prăjit.
— Îi place! îl anunţă Sonia, foarte încântată, pe Viktor.

După ce îşi bău ceaiul, Viktor o îmbrăcă şi o porniră amândoi către Grădina Zoologică.

Afară cernea o ninsoare măruntă, era vânt, iar vântul le bătea mereu din faţă, aşa că, după ce ieşiră din metrou, Viktor o înfofoli cu fularul pe Sonia, lăsându-i numai ochii liberi.

După poarta de la intrare era un anunţ care aducea la cunoştinţă faptul că, datorită condiţiilor din perioada de iarnă, vizitatorii vor putea vedea numai o mică parte din exemplarele aflate în Grădina Zoologică.

Înăuntru era puţină lume. Orientându-se după indicatorul pe care scria TIGRI, o duse pe Sonia pe o potecă acoperită cu zăpadă ce trecea pe lângă o cuşcă, pe care atârna un panou cu o zebră desenată, iar alături, cu litere-şablon, se dădeau informaţii despre modul de viaţă şi obiceiurile acesteia.
— Da' unde sunt animalele? întrebă Sonia.
— Mai încolo, răspunse Viktor, adresându-i un zâmbet încurajator.

Trecură pe lângă alte cuşti goale, cu panouri descriptive, şi ajunseră într-o zonă acoperită.
Acolo, în spatele zăbrelelor groase de fier, se aflau doi tigri, un leu, un lup şi alte animale de pradă. La intrare - un anunţ:


Ei nu aveau nici una, nici alta.

Se plimbară pe lângă cuşti, oprindu-se în treacăt în faţa fiecăreia.
— Da' pinguinii unde sunt? întrebă Sonia.
— Nu cred că pe aici... Dar dacă mai căutăm, te pomeneşti că dăm şi de ei!

Încercă să-şi amintească în ce zonă exact îl văzuse pe Mişa înainte de a-l lua la el acasă. Se pare că se afla ceva mai departe, dincolo de terariu şi de bârlogul de beton al urşilor bruni.

Merseră într-acolo şi se opriră în faţa unui grilaj în spatele căruia se afla o spaţioasă volieră goală, cu un lac îngheţat în mijloc. Pe un panou ce atârna de zăbrelele volierei, erau zugrăviţi nişte pinguini.
— După cum vezi, nu sunt pinguini pe-aici... spuse Viktor.
— Ce păcat! oftă din greu Sonia. Am fi putut să-l aducem pe Mişa aici, să se împrietenească cu alţi pinguini...
— Dar vezi bine că aici nu sunt alţi pinguini, repetă Viktor aplecându-se spre ea.
— Da' cine mai locuieşte pe-aici?

Mai hoinăriră preţ de vreun ceas, uitându-se la peşti şi la şerpi, la doi vulturi pleşuvi şi la o lamă solitară, cu gâtul lung. Abia când se îndreptau spre ieşire, observă Viktor un indicator:

— Hai să intrăm puţin aici, propuse el. Poate că putem afla câte ceva despre pinguini.
— Hai, se declară de acord Sonia.

Viktor bătu la uşa unei căsuţe fără etaj şi intrară înăuntru.
— Scuzaţi-mă, se adresă el unei femei încărunţite prematur, care stătea la birou şi citea un ziar.
— Poftiţi, vă rog! spuse femeia, ridicându-şi ochii de pe ziar. Cu ce vă pot ajuta?
— Uitaţi despre ce este vorba, glăsui Viktor. Acum un an şi ceva, am luat în grijă de la dumneavoastră un pinguin... Nu aveţi cumva vreo carte, vreun material despre pinguini?...
— Nu avem. De pinguini se ocupa la noi Pidpalîi. Atunci când i-am dat pe toţi la diferite persoane, el a fost concediat şi a luat toate cărţile cu el. Afurisit bătrân mai era...
— Pidpalîi aţi spus? Unde aş putea să-l găsesc?
— Încercaţi la serviciul Personal, rosti femeia dând din umeri. Dar nişte şerpi nu v-ar interesa? întrebă ea uitându-se cu interes la Sonia. Începând cu luna ianuarie, lichidăm terariul...
— Nu, vă mulţumesc. Pe unde se află serviciul Personal?
— În stânga intrării principale, după toalete.

Rugând-o pe Sonia să aştepte la poartă, Viktor intră la serviciul Personal şi obţinu adresa lui Pidpalîi. Împături hârtiuţa în două, o puse în portofel şi, luând-o pe Sonia de mână, se îndreptară amândoi spre metrou.