Cum încărunţeşte o blondă

În urmă cu cîţiva ani, vocea Adrianei Bittel răsuna în Întîlnire la Paris. Unsprezece povestiri, delectîndu-ne deopotrivă cu un autor şi cu o ipostază a feminităţii care întregeau panoplia prozei româneşti contemporane. Majoritatea (opt) apăruseră în reviste după 1989. Doar trei proveneau din Somnul după naştere, volum apărut, în 1984, la Editura Cartea Românească. Celelalte proze din Somnul... sînt reluate în culegerea de faţă. Cum încărunţeşte o blondă cuprinde şi textele din volumul Iulia în iulie, tipărit la Editura Eminescu, în 1986 (mai puţin proza Destul nu-i destul, care continuă, în fapt, încercările literare din cartea de debut). Ordonarea întregului este însă nouă, configurînd un volum de sine stătător.

Dincolo de autor şi emblemă feminină, în paginile de faţă se regăseşte acum plenar lumea anilor '80, cu multe din cotloanele sale în care mai pîlpîia - umilă şi totuşi sălbatică - viaţa. Nu doar cea intimă, cu izvoare personale şi notaţii minimaliste, ci şi scena mare, socială şi politică, a unui sistem care inspira lehamite şi cerea evazionism. Logica supremă a acelui timp pare să fi fost chiar tasarea într-o medie - cît mai falsă şi mai impersonală -, împotriva căreia se revoltau şi trupul, şi mintea. Singura pledoarie pentru valoarea mormîntalului deceniu se întrevede în chiar paginile care l-au fixat - şi nu doar cu talent, ci şi cu apetit documentar, de parcă Adriana Bittel s-ar fi temut să nu se aleagă praful cu totul de vieţile noastre. Iar gestul ei - un fel de save as... literature - merită întru totul atenţia cititorului de azi şi, foarte probabil, de mîine.

Adina Kenereş

Dimineaţa, după înviorare, ne strîngeam în careu. Preşedintele unităţii, fratele meu care trecuse într-a patra, dădea, plin de importanţă, raportul:
- Tabăra Libertatea, cu un efectiv de cincizeci de pionieri, doi absenţi din motive necunoscute, este gata pentru ridicarea drapelului.

Din motive necunoscute absentam cel mai adesea eu, care nu reuşeam să-mi fac patul la timp. Îi auzeam pe ceilalţi cîntînd Azi e zi de sărbătoare, dar nu-mi găseam tenişii, luaţi probabil în grabă de altcineva, sau mi se rupea elasticul de la trening. Apăream pe la "am pornit cu-nflăcărare" în ciorapi sau ţinîndu-mi cu amîndouă mîinile pantalonii. Voiam să mă strecor neobservată în rînd, dar, locul meu fiind în faţă, printre cei mărunţi, mă vedeau toţi şi se prăpădeau de rîs. Numai fratele meu cînta înainte încruntat şi se prefăcea că nu mă cunoaşte.

Pe cînd ceilalţi se buluceau spre sala de mese, se apropia de mine ca din întîmplare şi îmi ardea cîteva ghionturi. Începeam să ţip, sosea în fugă bucătăreasa, care mă lua în braţele ei mirosind a parizer şi lapte afumat, îmi ştergea nasul cu şorţul şi mă alinta "paseriche scump", ceea ce mă făcea să pun mult suflet atunci cînd copiii scandau, bătînd cu linguriţele în mese: "Foaie verde foi de perje, trăiască tovarăşa Erji!"

Într-o zi, instructorul ceru să se facă linişte şi ne anunţă că vom avea oaspeţi din străinătate, aşa că după masa de dimineaţă să rămînem pe loc la o şedinţă-fulger, să organizăm serbarea în cinstea lor. Sora medicală a făcut o listă de recitări şi coruri, băieţii au tropăit şi au cerut să treacă pe listă şi nişte "piramide" (se suiau unii peste alţii şi cel din vîrf flutura o cravată de pionier), dar era cam puţin. Atunci fratele meu a spus "cer cuvîntul" şi a propus "să jucăm o scenetă", şi anume Hansel şi Gretel, pe care el o citise ca lectură particulară şi care-i plăcuse mult.

Instructorul s-a consultat cu sora medicală ("Nu crezi că, fiind ceva nemţesc, e nepotrivit pentru oaspeţii bulgari?" - "Ei, nemţesc! N-avem decît să-i zicem Ionel şi Mărioara. E cu oameni sărmani, o ştie toată lumea, merge, pe răspunderea mea!") şi ni s-a cerut să facem propuneri pentru roluri.

Hansel-Ionel a fost ales în unanimitate fratele meu, ca preşedinte de unitate ce era. Pentru Mărioara, sora medicală a propus-o chiar pe fetiţa ei peltică, adăugînd că o să-i pună părul pe moaţe şi o s-o dea cu puţin ruj, ceea ce a trezit invidia celorlalte pioniere, care voiau şi ele cu puţin ruj.

În rolul vrăjitoarei nu s-a oferit nimeni şi atunci fratele meu, ca să se răzbune pe umilinţele de la careu, a luat din nou cuvîntul şi a zis că, în lipsa altcuiva mai fioros, eu aş fi destul de urîtă pentru un asemenea personaj. Colectivul a fost de acord - s-a votat - şi n-am mai avut încotro: era o sarcină.

Instructorul ne-a lăsat să hotărîm "de voie" în privinţa costumelor, astfel că, la repetiţie, care a început peste puţin timp, Ionel a venit în costum de pionier, cu insignă şi tot ce trebuie, Mărioara în cămaşă de noapte cu răţuşte, iar eu, în chip de vrăjitoare, cu o pernă vîrîtă la spate, în bluza de trening, şi un basc înfundat pînă la sprîncene. Pentru că nu eram încă destul de pocită, Erji s-a oferit să-mi confecţioneze un nas din cartonul portocaliu de la o cutie de biscuiţi şi am început repetiţia. Era simplu: fratele meu, de mînă cu peltica surorii medicale se prefăceau rătăciţi pînă cînd eu ieşeam de după un tufiş care închipuia casa de zahăr şi strigam teribil: "Am să vă mănînc."

Totul a mers bine. Am repetat şi corurile, pe care oricum le cîntam în fiecare zi cînd mergeam în rînd la strîns plante medicinale: Sînt tînăr oştean, Patamu, patamu şto mî pilotî şi Indonezia, tu eşti ţara mea, apoi sora medicală ne-a învăţat pe noi, fetele, haţegana. Mergeam cîte două de colo pînă colo tropăind şi cîntam "numai să iei bine seama, tra la la la lala". Un program frumos şi variat - eram entuziasmaţi.

Odihna obligatorie de după-masă a fost suspendată în mod excepţional fiindcă trebuiau adunate vreascuri pentru focul de tabără, flori pentru oaspeţi şi văruiţi pomii din curte, catargul de steag, careul.

Spre seară eram morţi de oboseală. Asfinţea, se cobora drapelul, fratele meu zicea "cu un efectiv de cincizeci de pionieri, toţi prezenţi" şi, cîntînd Azi e zi de sărbătoare, m-a săgetat în piept bucuria că e chiar o zi deosebită, voi fi vrăjitoare şi or să vină oaspeţi.

Mormanul de vreascuri aştepta în mijlocul curţii, iar la mică distanţă de el fusese adusă masa din sediu, acoperită cu pînză roşie şi împodobită de carafe cu flori de cîmp.

N-am asistat la sosirea oaspeţilor, întîmpinaţi cu sunete de trompetă (gornistul nostru nu ştia decît Deşteptarea), fiindcă întîrziasem cu deghizarea pentru rol. Nasul portocaliu, ca un cornet prins cu elastic pe după cap, era grozav. Nu mă mai săturam să mă privesc în oglinda de la spălător.

Pentru orice eventualitate, m-am mînjit pe faţă cu cremă de ghete maro, iar peste basc, în lipsă de basma, m-am legat cu un prosop cu franjuri, apoi m-am strecurat în spatele tufişului. Am văzut de acolo, în lumina albăstruie ce mai stăruia după ce soarele dispăruse, cum oaspeţilor, nişte tovarăşi cu şepci şi o femeie grasă, li se pun cravate de pionier la gît şi cum instructorul, cam emoţionat, îşi căuta cu greu cuvintele în ruseşte. Sora medicală, îmbrăcată cu o rochie de mătase, a sărutat-o pe Grasă şi i-a dat chibriturile, invitînd-o prin gesturi să aprindă focul, ceea ce musafira nu reuşi decît după ce Erji turnă gaz dintr-o sticlă pe vreascuri. Cînd a izbucnit flacăra, Erji a strigat "ioi!" şi toţi au aplaudat.

Copiii şedeau pe jos, pe păturile luate din dormitor, umezite de rouă. Pentru început, l-am auzit pe fratele meu strigînd cu voce tremurată: "Corul Taberei Libertatea, cu un efectiv de cincizeci pionieri, toţi prezenţi, va interpreta Cîntecul şoferului".

Eram destul de departe de ei, dar n-am putut să nu cînt, de-acolo, din tufiş, versurile care mă urmăreau şi-n somn: "Moartea vi-ne, pas cu pa-as, dar mai avem şi-alte treburi pe-acas£'."

Focul trosnea şi înălţa scîntei, mirosea a răşină şi a cremă de ghete, mă simţeam îmbătată de fericire şi nici n-am observat cînd a început sceneta. M-am trezit cu fratele meu care o tîra pe fata surorii medicale, împleticită în cămaşa de noapte şi cineva îi urmărea cu o lanternă, fiindcă se înnoptase şi în colţul meu nu ajungea lumina focului de tabără.

Atunci am ţîşnit, netam-nesam, din tufiş, cu nasul meu de carton şi am răcnit la cei doi: "Am să vă mănînc!" Nu s-a auzit decît un fel de muget. Mi-am dat seama prea tîrziu că minunatul nas îmi acoperea şi gura, iar Erji uitase să-mi facă în el nişte găurele prin care să respir.

Toţi păreau descumpăniţi de apariţia mea şi de sunetele pe care le scoteam. M-am apropiat în patru labe de foc, mi-am ridicat "nasul" pe frunte în chip de corn şi le-am explicat răspicat oaspeţilor: "Eu sînt vrăjitoarea cea rea." - "Degeaba, a spus instructorul, enervat, ei nu pricep româneşte şi eu nu ştiu cum se zice "vrăjitoare" pe ruseşte."

Dar Grasa a rîs tare, a aplaudat şi a zis: "Dobre, dobre!" "Am să vă mănînc!" m-am repezit încurajată spre cei doi care mă urmaseră, şi Mărioara s-a speriat atît de tare, încît a început să plîngă în hohote, iar fratele meu, conform poveştii, a încercat să mă azvîrle în focul cel adevărat. Am fost nevoită să-l muşc de pulpă. "Încetaţi!" a ţipat instructorul. "Unde vă e disciplina pionierească? Ne faceţi ţara de rîs, mai discutăm noi în altă parte!"

Între timp, sora medicală, ca să distragă atenţia străinilor, îi pusese pe băieţi să facă piramide şi pe fete să joace haţegana, iar în faţa tuturor, fetiţa ei recita, încă smiorcăindu-se, Stema ţării.

Focul se domolise şi bucuria îmi dispăruse. Nici n-am mai cîntat cu ceilalţi Marşul FMTD, care-mi plăcea atît de mult. "În încheierea programului, a zis fratele meu supărat, vă dorim noapte bună!"

În dormitor, fetele n-au vorbit nici una cu mine. Mi-am spălat obrajii de crema de ghete, care nu ieşea nici cu săpun, şi m-am dus să privesc tristă pe geamul spălătorului.

Erji arunca apă dintr-o găleată peste jăraticul focului de tabără şi, ceva mai încolo, în lumina lunii, instructorul o îmbrăţişa pe sora medicală.