Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa lui C. Stere


Zigu Ornea

25.10.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Z. Ornea
Viaţa lui C. Stere
Editura Compania, 2006


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Zigu Ornea a văzut lumina zilei în 1930, într-o comună din judeţul Botoşani. După absolvirea facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti este redactor la ESPLA, apoi, după un interludiu punitiv, datorită "dosarului", apreciat ca "rău" în epoca stalinistă, redactor la Meridiane, ulterior la Minerva, unde, din 1992 e director şi, în sfârşit, în ultimii ani de viaţă e director la Departamentul de Publicaţii al Fundaţiei Culturale Române (acum ICR) şi director la Editura Hasefer.

Ca autor, s-a concentrat pe studiul curentelor literare şi a marilor curente de idei din epoca modernă şi cea interbelică (Semănătorismul, Junimismul, Poporanismul, Falansterul de la Scăieni, extrema dreaptă românească interbelică) şi pe valorificarea biografică a unor figuri emblematice ale culturii naţionale, precum C. Dobrogeanu-Gherea, Titu Maiorescu, C. Stere.

Bibliografia lui Zigu Ornea cuprinde 40 de titluri, toate de substanţă, dintre care ultimele 2 postume, reprezentative:
2002 - Continuarea volumului Glose despre altădată, în volumul Zigu Ornea. Permanenţa cărturarului, ed. îngrijită de Geo Şerban, Ed. Hasefer, şi
2004 - Medalioane de istorie literară, ed. îngrijită de T. Avramescu, Ed. Hasefer.

Viaţa lui C. Stere, pe care Editura Compania o reeditează acum, a apărut iniţial la Cartea Românească: vol. I în 1989, iar vol. II în 1991.

*****

Capitolul V
Înfrîngerea

Stere avea, în 1913, 48 de ani. Fizionomia i se modificase pînă aproape de a nu mai fi recunoscut, viaţa personală îi fusese răscolită pînă în pragul scindării, era agresat de boli care îl pîndeau primejdios. În ciuda atîtor restrişti, continua să se comporte ca un antemergător. Prestigiul îi era mare şi considera că vremea lui abia acum venise. Nu, desigur, momentul ascensiunii în ierarhia politică. Ci acela, singurul care îl interesa, al luptelor pentru împlinirea credo-ului social. Ştia că primejdiile sînt mari. Dar cu acestea se obişnuise şi le confrunta temerar, niciodată obosit sau blazat, timp de două decenii. Se apropia de clipa unui nou asalt. Ştia că nu va fi nici ultimul, nici cel hotărîtor. Dar drumul spre el trecea, obligatoriu, prin această etapă, fără de cucerirea căreia înaintarea nu mai era posibilă. Avea proiectele pregătite. Aştepta momentul anunţării pentru a se avînta în iureş.

Semnalul l-a dat I.C. Brătianu - nu se putea altfel - la 7 septembrie 1913. Într-o scrisoare program, publicată în Viitorul, care anunţa condiţiile prin care partidul său înţelege să revină la conducerea ţării. Nu rechizitoriul guvernului conservator interesa în această scrisoare proclamaţie. Ci planul de reforme. Înainte de a o publica, Brătianu a ţinut să sondeze opinia fruntaşilor partidului, cu deosebire a celor reprezentînd dreapta liberală. Dacă ar întîmpina împotriviri, ameninţa cu retragerea din şefia supremă, acum cînd oricum se vorbea de retragerea lui în favoarea lui Pherekide sau Costinescu. I.G. Duca în memoriile sale a fixat acest moment de neuitat: "Parcă văd şi acum scena. Era la Brătianu acasă, în salonul lui din strada Lascăr Catargiu (casa există şi azi; într-una din aripile ei funcţionează secţia de manuscrise a Bibliotecii Centrale de Stat - n. m.). Toţi corifeii partidului adunaţi, bătrîni şi tineri, foşti colaboratori ai lui Ion Brătianu (cel bătrîn - n. m.), şi noi, cei mai de curînd veniţi în partid, bogătaşii din Craiova, latifundiarii ca Alex. Filipescu-Vlaşca, Toma Stelian, cel din urmă convins, Săveanu bătrînul (fiul său, N.N. Săveanu, făcea parte din gruparea lui Ionel Brătianu - n. m.) şi Al. Iliescu de la Olt, politicieni căliţi în lupte de decenii şi toată tinerimea generoasă de origine socialistă, Morţun, Procopiu, Stere, Radovici, mari electori ai colegiilor restrînse, toţi adunaţi în jurul lui Brătianu care, întins alene pe un scaun, expunea chestiunea şi răspicat conchidea: "Dacă nu împărtăşiţi felul meu de a vedea, vă rog, d-lor, să vă alegeţi un alt şef" În două zile de-a rîndul văd încă partidul defilînd ca să-l asigure că aprobă fără rezerve reformele, că-l roagă să rămînă la şefie ca să le înfăptuiască... Noi, stînga, tăceam. Gîndurile noastre erau prea cunoscute ca să fie nevoie să le mai dezvăluim, dar dreapta toată a vorbit fiindcă glasul ei era interesant de cunoscut şi n-am auzit nici o noră discordantă... Răuvoitorii au susţinut apoi că mulţi dintre cei care au aderat atunci, ca şi mai tîrziu, la reforme au făcut-o din spirit de disciplină." De fapt, aceşti "răuvoitori" nu au exagerat cu totul. Destui dintre aceşti fruntaşi de dreapta s-au supus pentru că nu aveau alternativă valabilă (unii, precum prinţul Grigore Brîncoveanu, au şi părăsit partidul) şi sperau că regele, împreună cu conservatorii, vor mai îmblînzi acest program reformator, temporizîndu-l. Şi nu s-au înşelat. Apoi, Brătianu, cu documentul în servietă, a plecat la Sinaia, l-a arătat regelui, primind înalta-i avizare. Cu aceste aprobări căpătate, l-a dat, cum spuneam, publicităţii.

Să citez un fragment semnificativ din această scrisoare-manifest: "... Şi hotărîrea războiului şi purtarea lui au adus astfel în strălucită lumină covîrşitoarea înrîurire a maselor asupra destinelor statului şi punînd în valoare însuşirile poporului nostru au făcut proba neînlăturabilei noastre datorii de a proceda cu bărbăţie şi fără întîrziere la tot ce e menit să dea puteri noi ţărănimii noastre şi să întărească conştiinţa solidarităţii claselor muncitoreşti cu statul şi cu dezvoltarea lui. Desăvîrşirea reformelor agrare printr-o intervenţiune a statului cu drept de expropriere, unde e nevoie (s. m.), pentru creşterea proprietăţii ţărăneşti, stabilirea colegiului electoral unic, grabnica înmulţire a tuturor mijloacelor de instrucţiune şi de educaţiune, îndreptarea şi dezvoltarea a tot ce trebuie să înrîurească buna stare morală, fizică şi economică a claselor muncitoare se impun tot atît de imperios ca şi întărirea organizării noastre militare, de a cărei grabnică necesitate nu se poate nimeni îndoi. În noile situaţiuni internaţionale neamul nostru se cade să păşească către noile chemări... Dar ticăloşia sau vrednicia actualelor clase conducătoare îi pot îngreuia sau uşura mersul său ascendent. Dacă, prin patimi sau nepricepere, nu vor înţelege datoria ce le incumbă astăzi şi unica condiţiune în care prin inteligenţă şi prin solidarizare se pot menţine în fruntea poporului, vor face un păcat mare a cărui urmare firească şi nereparabilă va fi propria nimicire. Organ temeinic al vieţii constituţionale, un partid politic conştient este reprezentant permanent al cerinţelor statului. Bărbaţii cari-l compun sau care-l conduc pot dispare sau se pot schimba, datoriile sale rămîn vii şi cresc cu aspiraţiunile din care izvorăsc. Misiunea istorică a Partidului Naţional Liberal îi dictează o muncă mare şi stăruitoare. Pentru îndeplinirea ei e nevoie de o consfătuire prin care să înceapă noile realizări. Într-acest scop, la începutul lui octombrie, se va strînge un congres al partidului. Cu acest prilej se va examina fireşte şi înnoirea partidului nostru în ultimele împrejurări, iar întrucît mă priveşte personal voi putea trage toate concluziile răspunderilor pe care le-am primit."

Această scrisoare manifest, care a tulburat multă lume, era, în fond, şi declanşarea campaniei pentru răsturnarea guvernului. Pentru că, altfel, Maiorescu, aureolat cu succesul păcii de la Bucureşti, mai putea să guverneze, în ciuda neînţelegerii cu takiştii în fragila formaţie ministerială de colaborare. Iar despre grava boală a soţiei primului-ministru care, din această cauză, voia să se retragă şi să plece în străinătate, nu ştia mai nimeni. Unii dintre politicienii liberali, dintre cei care nu vedeau cu ochi buni reformele, au înţeles că alt mijloc pentru a debarca guvernul conservator nu exista şi, de aceea, s-au raliat lui Brătianu, sperînd - cum spuneam - să-i domolească mai tîrziu avîntul. La 30 septembrie, după ce şefimea liberală s-a mai dezmeticit, s-au adunat la Bucureşti Comitetul Executiv al partidului şi parlamentarii săi. Fireşte, Stere, întrunind ambele apartenenţe, a participat şi el. Brătianu a făcut o abilă dare de seamă în care reformele, corect prezentate, erau înfăţişate şi ca lozincă pentru răsturnarea guvernului conservator. Importante, dintre cuvîntările rostite, au fost cele ale lui Costinescu şi Pherekide, ei fiind consideraţi, de către dreptaşi, o alternativă pentru succesiunea la şefie. Or, ei s-au declarat favorabili programului de reforme şi leali lui Brătianu. La sfîrşit, participanţii - toţi - n-au mai avut ce face. În consecinţă, Comitetul Executiv a semnat o rezoluţie care "a reînnoit în unanimitate şefului Partidului Naţional Liberal întreaga sa aprobare şi încredere", iar reformele, enunţate în scrisoarea din 7 septembrie, au fost susţinute. Congresul a fost amînat pentru zilele de 20-21 octombrie.

Înapoiat la Iaşi, Stere a convocat, pentru 4 octombrie, adunarea generală a clubului liberal. Misiunea lui era să explice, raliindu-i-se cu entuziasm, programul de reforme anunţat. Voia, astfel, să neutralizeze eventualele defecţiuni dezertoare şi să lămurească, încă o dată, lumea politică a Iaşului. "Ştiţi - arăta el în Mişcarea - că şeful nostru, dl. Ion I.C. Brătianu, a dat semnalul de luptă pentru reforma electorală acum doi ani, aicea la Iaşi. Această luptă a fost însă întreruptă din cauza evenimentelor din Balcani. Problema balcanică fiind pentru moment înlăturată acum, sunt fericit a vă putea anunţa reînceperea luptei." A urmat un lung expozeu, în care a amintit mai întîi fenomenul ştiut al analfabetismului. "Remediul stă în următoarele cuvinte: chemarea la viaţa publică a maselor populare, prin drept de vot. Aceasta este problema pe care o aduce azi Partidul Naţional Liberal în discuţia publică. Partidul Naţional Liberal a întreprins această acţiune pentru refacerea temeliilor edificiului nostru politic şi social." În acest scop era necesară crearea unui larg curent de opinie favorabil acestor înfăptuiri.

S-a referit apoi la reforma electorală prin crearea Colegiului unic care ar fi creat condiţii pentru a chema "la viaţa publică pe toţi ştiutorii de carte, privaţi de acest drept în actualul sistem electoral, prin faptul impunerii unor condiţiuni de cens, neaccesibil tuturor". Ştia bine că aceasta nu rezolvă anomalia nedreptului sistem electoral. Pentru că, aprecia chiar el, în structura populaţiei bărbăteşti majoră numai 25% sînt ştiutori de carte. Imensa majoritate (75%) se excludea din cadrele chiar ale Colegiului unic. Statisticianul Leonida Colescu a calculat, pe indicatori, situaţia electoratului. Datele sînt concludente şi merită a fi citate aici. Numărul ştiutorilor de carte, în întreaga ţară, în 1911, se ridica la 547.661 bărbaţi, în care erau înglobaţi nu numai absolvenţii şcolilor primare, dar şi cei care ştiau cît de cît să scrie şi să citească. Numărul total al bărbaţilor, cetăţeni români, cu drept de vot era, tot în 1911, de 1.644.302. Dintre aceştia au fost înscrişi pe listele electorale 101.255 alegători direcţi. Deci numai 6,1% dintre bărbaţii cu drept de vot (femeile erau excluse din principiu) erau alegători direcţi. Proporţia e, vede oricine, scandaloasă. Cum se va prezenta situaţia electoratului în proiectatul Colegiu unic? În el vor intra cei 547.661 ştiutori de carte în calitate de alegători direcţi. Ceilalţi, în număr total de 1.096.641 cetăţeni, vor fi excluşi de la votul direct. Ei vor continua să voteze prin delegaţi, adică indirect, alegînd 22.000 delegaţi. Şi, incontestabil, aceşti delegaţi ai neştiutorilor de carte (în imensa lor majoritate ţărani) se vor pierde în masa alegătorilor direcţi. Colegiul unic elimina, aşadar, şi el de la dreptul de vot 2/3 din masa cetăţenilor. Cifra lui Leonida Colescu se apropie, deci, de aceea menţionată în discursul său de Stere. Anomalia nu se remedia deci, deocamdată, prin reforma proiectată. Elimina doar, am mai spus-o, privilegiile marilor proprietari din Colegiul I, corupţia din cele de al doilea şi falsurile grosolan de insolente din al treilea. Stere spera că, treptat, prin sporirea şcolilor la sate, numărul ştiutorilor de carte va creşte şi Colegiul unic se va transforma în sufragiu universal direct. Cît va dura acest proces nu se spunea, pentru că nimeni nu se putea hazarda în pronosticuri fie şi aproximative. Ultima reformă electorală fusese înfăptuită în 1884, cînd cele patru colegii electorale au fost reduse - şi cu cîtă împotrivire! - la trei. De atunci trecuseră trei decenii. "Dacă astăzi nu putem să introducem votul universal direct, înţelegem cît de vinovaţi am fi dacă n-am adopta această reformă care permite realitatea de fapt. A bănui că condiţia ştiinţei de carte face imposibilă realizarea sufragiului universal înseamnă a deznădăjdui de viitorul acestei ţări; căci dacă şi de aci înainte, timp de 30 de ani, vom rămînea o ţară de analfabeţi, e inutil tot ceea ce facem şi nimic nu se va mai putea face nici în viitor pentru ridicarea poporului acesta." Stere nu spunea, pentru că nu avea dreptul să o spună, că, de fapt, se gîndea la legiferarea, într-un viitor apropiat, a votului universal direct. De ar fi spus-o, călca o convenţie acceptată şi denunţa un compromis pe care îl contrasemnase. Mai departe, deocamdată, nu putea merge, deşi o dorea cu ardoare.

Apoi s-a oprit, nu atît cît ar fi voit, la reforma agrară, stăruind asupra principiului exproprierii silite, după nevoi. Dădea ca exemplu islazurile comunale, a căror creere, în unele locuri, impunea exproprierea unor suprafeţe ale moşierilor. Sublinia şi nevoia ţăranilor de pămînt arabil în proprietate: "Trebuie să veghiem la nevoia de pămînt a ţăranului, acolo unde nu are sau are insuficient. Nu e vorba de a expropia marea proprietate, căci aţi auzit că minimul de proprietate intangibilă este de 1.000 ha, ceea ce înseamnă o proprietate însemnată." În sfîrşit, se referea, pe scurt, la preconizata reformă care să asigure autonomia comunală. Era o idee la care Stere ţinea, pe bună dreptate, foarte mult. Ar fi fost o "reformă care să creeze o sferă de competenţă intangibilă comunelor, prin crearea unui consiliu permanent ales pe şase ani", în care o treime să fie schimbată la doi ani.

În sfîrşit, după atîtea preparative lămuritoare, la 21 octombrie s-a deschis, la Bucureşti, congresul P.N.L. Nu trebuie să se creadă că asemenea congrese erau chiar nişte adunări reprezentative, cu delegaţi aleşi, cu drept de decizie şi înfruntări de opinii. Ele nu erau decît mitinguri mai mari şi mai simandicoase unde delegaţi ai tuturor cluburilor rosteau cîteva discursuri şi adoptau o moţiune finală. Stere, prezent şi el, nu a vorbit. Exprimase, ca orator, în ultimele luni (de fapt, în ultimii doi ani) mai tot ce avea de spus. Se rezerva (sau era rezervat) pentru viitoarele însărcinări juridice speciale. Aici a vorbit, din partea Iaşului, fostul prefect liberal C. Krupenschi. Important era că moţiunea finală făcea loc ideilor celor două reforme anunţate. "Se impune continuarea reformelor agrare începute în 1907 şi complectarea lor prin dreptul statului de a întrebuinţa exproprierea, în anumite condiţiuni, cu o dreaptă despăgubire." Atît despre reforma agrară. Cît priveşte aceea electorală, se precizează: "Congresul mai declară că se impune neapărat schimbarea sistemului electoral de azi; trebuie modificată organizaţia Corpurilor legiuitoare şi întocmit, pentru Adunarea deputaţilor, Colegiul unic al tuturor ştiutorilor de carte, cu reprezentarea minorităţilor."În favoarea reformelor s-au pronunţat Costinescu şi, ceea ce era mai important, Toma Stelian. Adoptarea acestei moţiuni, cu o unanimitate aparent uşor obţinută, nu însemna însă că toţi fruntaşii partidului o şi acceptaseră. Dihonia va izbucni în vara viitoare. Dar aparenţele erau salvate. Personalităţile principale ale P.N.L. - la nivel central - erau în acest an Brătianu, Costinescu, Pherekide, Vintilă Brătianu, Toma Stelian, apoi Morţun, Stere, Duca, Al. Radovici, Em. Porumbaru, M. Orleanu şi destui alţii. Dar mai erau şefii de cluburi judeţene şi fruntaşii liberali cu influenţă din toată ţara. Oricine, oricînd, putea provoca o defecţiune primejdioasă.

Fireşte, presa conservatoare reacţionase imediat după anunţarea reformelor prin scrisoarea manifest a lui Ionel Brătianu. Dar acum, după congresul liberalilor, conservatorii au decis să reacţioneze şi mai accentuat. Nu o puteau însă face pînă la deschiderea sesiunii parlamentare. De un punct de vedere comun al conservatorilor şi al takiştilor nici că putea fi vorba. Takiştii acceptau reformele, pe cînd conservatorii puri le respingeau. Prestigiul lui Brătianu ar fi fost ferit de primejdii în propriul partid dacă i s-ar fi încredinţat de îndată succesiunea la guvernare. Dar regele hotărîse ca guvernul Maiorescu să lichideze toate "afacerile" curente. În consecinţă, sesiunea parlamentară avea să o deschidă tot guvernul Maiorescu. Cu o zi înainte, parlamentarii conservatori se adună în casa lui Ion Lahovari şi votează o moţiune împotriva proiectelor liberale de reformă. Era prea tîrziu. Pentru că, aproape concomitent, Comitetul Executiv al P.N.L., (inclusiv parlamentarii liberali care nu făceau parte din acest organism), se întruneşte la 7 noiembrie şi decide declanşarea campaniei pentru debarcarea guvernului Maiorescu. Calul de bătaie erau cele două reforme. Şi, fapt emoţional de mare interes, opinia publică le şi îmbrăţişase, văzînd în ele motive reale de speranţă în mai bine. Nu mai era deci vorba de obişnuita campanie politică pentru debarcarea unui guvern. Ci de promisiunea unei înnoiri. A unei revitalizări sociale şi politice dorite şi aşteptate. Stere avea de ce să fie mulţumit. Fusese, dacă nu arhitectul principal al acestui proiect, oricum unul dintre cei mai importanţi.

Nu mai prezentau însemnătate înfruntările din parlament, deşi ele au avut loc. Toţi avizaţii şi, prin intermediul presei, lumea toată aflaseră că zilele guvernului Maiorescu sînt numărate. Premierul dorea el însuşi să se retragă şi, odată cu el, cei mai mulţi dintre miniştri. Dar uzanţele cereau ca opoziţia să organizeze mari mitinguri în ţară pentru a pretinde demisia guvernului. Se făcuse un plan de "acoperiri", cu mitinguri, ale principalelor capitale de judeţ. Unele au fost organizate, altele nu au mai apucat să fie ţinute. Dar toată această campanie a fost neviolentă şi neagitată. Iritante pentru conservatori erau doar reformele din prim plan. Altfel, domnea calmul, iar febrilitatea era determinată numai de iminenţa succesiunii. Cei care o întreţineau nu erau atît oamenii politici, lucizi şi oarecum blazaţi care ştiau bine că unii trebuie să plece pentru a veni alţii. Febra era întreţinută de gazetari care, în preajma unor astfel de evenimente, scriau cu patimă. Inventau liste de guvern (după paravanul apărător al lui "se crede a şti"), comentau şansele candidaţilor, indicau pe cei ce trebuiau eliminaţi, propunerea motivaţii, dădeau dezminţiri şi dezminţiri la dezminţiri. La nevoie scoteau şi ediţii speciale, creînd o artificială stare de psihoză care nu cuprindea, de cele mai multe ori, decît mici colectivităţi interesate, cu deosebire lumea funcţionarilor de cancelarie sau a dăscălimii suplinitoare, care pierdeau sau căpătau slujbe în funcţie de apartenenţa politică.

Evident, Stere apărea, în toate anticipările, pe poziţie de ministeriabil. De la moartea lui Spiru Haret, în decembrie 1912, cercurile liberale îl considerau succesorul legitim la Ministerul Instrucţiunii. Era universitar, acum devenise şi rector, avea experienţă didactică şi unele proiecte despre viitorul şcolii, deci portofoliul Instrucţiunii i se cuvenea. Pentru că nici unul dintre fruntaşii liberali (chiar şi dintre conservatori) nu concepea ca Stere să nu fie ministru. Un stagiu de ministru consacra (nu şi o vocaţie!) politică. Eşecul accederii spre această demnitate însemna ratare efectivă pentru un om politic. Ideea refuzului unei astfel de demnităţi nici gîndită nu putea fi. Pentru că - nu-i aşa? - cine a mai văzut un om politic, ajuns printre fruntaşii efectivi ai partidului său, care nu voieşte să fie ministru? Cazurile atipice nu erau luate - nici atunci - în seamă. Aşadar, peste tot se vorbea că Stere va fi ministru în guvernul lui Ionel Brătianu. La 31 decembrie 1913, Titu Maiorescu prezintă regelui demisia guvernului său. Adică, exact la termenul convenit dinainte cu Carol I. Regele, potrivit protocolului, îl asigură pe primul-ministru că va aviza în cîteva zile. La 3 ianuarie demisia e acceptată şi succesiunea îi revine lui Ion I.C. Brătianu. S-a spus că, în ziua de 2 ianuarie, cînd regele l-a invitat la palat pentru consultări, Brătianu i-a prezentat lista, gata întocmită, a guvernului său, care va fi instalat la 4 ianuarie 1914. Bucurie generală printre liberali. Nimeni nu lua serios în calcul faptul că Europa intra în anul marelui cataclism care a fost prima conflagraţie mondială. [...]
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei, Albert G. Mackey, traducere de Walter Fotescu
Sageata Relaţiile de înrudire. Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici, Iulia Hossu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată, Elisabeth Heresch, traducere de Adela Motoc
Sageata Fiica lui Stalin, Rosemary Sullivan, traducere de Alfred Neagu, Junona Tutunea
Sageata Duh şi contemplaţie, Alan Watts, traducere de Marian Stan
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Generaţia Polirom
Sageata Carte de Humanitas Fiction


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer