Gheaţa

23.42 Suburbiile Moscovei. Mîtişci Strada Silikatnaia, nr. 4
Clădirea noului depozit al Trustului Regional de Telefonie Mosobltelefon.

Un Lincoln-Navigator de teren, albastru-închis. A intrat în interiorul clădirii. S-a oprit. Farurile au luminat desluşit: podea de beton, pereţi din cărămidă, cutii cu transformatoare, bobine de cabluri subterane, un compresor Diesel, saci cu ciment, un butoiaş cu bitum, tărgi hârbuite, trei pungi de lapte goale, deşeuri, mucuri de ţigară, un şobolan mort, două moviliţe de fecale uscate.

Gorboveţ s-a opintit în uşi. Le-a împins. Canaturile de oţel s-au îmbucat. Au zdrăngănit. Le-a închis cu ivărul. A scuipat. A pornit spre maşină.

Uranov şi Rutman au coborât din maşină. Au deschis portbagajul. Pe podeaua maşinii de teren, zăceau doi bărbaţi cu mâinile încătuşate. Cu gurile astupate cu bandă adezivă.

S-a apropiat Gorboveţ.
- Lumina se aprinde de undeva de pe-aici. - Uranov a scos un ghem de sfoară.
- Aşa nu se vede? - Rutman şi-a scos mănuşile.
- Nu prea. - Uranov şi-a mijit ochii.
- Dragule, important este să se audă! - Gorboveţ a zâmbit.
- Acustica e bună aici. - Uranov şi-a şters obosit obrazul. - Hai să începem.

Au târât prizonierii afară din maşină. I-au dus lângă doi stâlpi de oţel. I-au legat de ei temeinic cu sfoară. I-au înconjurat. Şi-au aţintit în tăcere privirile asupra lor.

Farurile îi luminau. Toţi cinci erau blonzi, cu ochi albaştri.
Uranov: treizeci de ani, înalt, umeri înguşti, chip uscăţiv, expresie inteligentă, impermeabil bej.
Rutman: douăzeci şi unu de ani, statură mijlocie, slăbuţ, piept plat, suplu, palid, neatrăgător, jachetă bleumarin, pantaloni negri din piele.
Gorboveţ: cincizeci şi patru de ani, bărbos, nu prea înalt, îndesat, mâini noduroase de ţăran, piept bombat, trăsături grosolane, cojoc galben-închis din piele argăsită.

Cei legaţi:
Primul - aproape cincizeci de ani, rotofei, îngrijit, rumen, costum scump;
Al doilea - tânăr, plăpând, nas acvilin, faţa plină de coşuri, jeanşi negri şi geacă din piele.

Gurile le erau lipite cu bandă adezivă semitransparentă.
- Să începem cu el. - Uranov a făcut din cap un semn în direcţia grăsanului.

Rutman a scos din maşină o lădiţă metalică prelungă. A aşezat-o pe podea în faţa lui Uranov. A descuiat lacătul metalic. Lădiţa s-a dovedit a fi un mini-congelator.

În ea, erau culcate, unul cu capul la coada celuilalt, două ciocane din gheaţă: capete cilindrice de gheaţă, cozi lungi din lemn nefinisat legate de capete prin cureluşe din piele tăbăcită.

Uranov şi-a pus mănuşi. A apucat un ciocan. S-a apropiat de cel legat. Gorboveţ a desfăcut vestonul grăsanului la piept. I-a scos cravata. I-a sfâşiat cămaşa. Nasturii s-au risipit. S-a dezgolit privirii un piept alb şi puhav, cu sfârcuri micuţe şi cu o cruciuliţă de aur pe-un lănţişor. Degetele bătătorite ale lui Gorboveţ au înşfăcat cruciuliţa, au smuls-o. Grăsanul s-a pornit să ragă. Să facă semne din ochi. Să-şi răsucească în toate părţile capul.
- Spune-ţi numele! - a rostit Uranov cu glas puternic.

Şi-a făcut vânt şi l-a izbit cu ciocanul în mijlocul pieptului.

Grăsanul a început să urle cu îndoită putere.

Cei trei au încremenit şi au ascultat cu atenţie.
- Spune-ţi numele! - a rostit din nou, după o pauză, Uranov. Şi l-a izbit din nou, cu sete.

Grăsanul a răcnit din rărunchi. Cei trei au înlemnit. Au ascultat.
- Spune-ţi numele! - Uranov a lovit mai puternic.

Bărbatul răgea şi mugea. Trupul i se zgâlţâia. Pe piept s-au conturat trei echimoze rotunde.
- Dă-ncoa' să-l pălesc eu. - Gorboveţ a apucat ciocanul. Şi-a scuipat în palme. Şi-a luat avânt.
- Spune-ţi numele! - Ciocanul s-a năpustit cu sunet surd şi mustos asupra pieptului. Au prins a se risipi în jur sfărâmături de gheaţă.

Şi iarăşi au înlemnit tustrei. Au ascultat cu luare-aminte. Grăsanul mugea şi se smucea. Faţa îi pălise. Pieptul îi era năpădit de sudoare şi devenise stacojiu.
- Orsa? Orus? - Rutman şi-a atins neîncrezătoare buzele.
- Îi icneşte burta. - Gorobeţ a clătinat din cap.
- Da, e jos, e prea jos. - Uranov a dat afirmativ din cap. - E gol.
- Spune-ţi numele! - a urlat din nou Gorboveţ şi a lovit. Trupul bărbatului s-a contorsionat. A rămas suspendat neputincios în sfori.

Cei trei au venit foarte aproape de el. Şi-au întors urechile spre pieptul congestionat. Au ascultat cu atenţie.
- Îi ghiorţăie burta... - Gorboveţ a oftat descurajat. Şi-a luat avânt.
- Spune-ţi numele!
- Spune-ţi numele!
- Spune-ţi numele!
- Spune-ţi numele!

A lovit. A lovit. A lovit. Din ciocan au zburat fărâme de gheaţă. Oasele au trosnit. Din nasul grăsanului a început să picure sânge.
- E gol. - Uranov s-a îndreptat de mijloc.
- E gol... - Rutman şi-a muşcat buzele.
- E gol, mama lui... - Gorboveţ s-a sprijinit în ciocan. Respira greu. - Oh... măiculiţă mamă... câţi de-alde-ăştia făr' de grai am mai răpus...
- Asta e - a oftat Rutman.

Gorboveţ a izbit de pământ ciocanul cu toată puterea. Capul de gheaţă s-a spart. Gheaţa s-a spulberat în toate direcţiile. Cureluşele rupte pendulau. Gorboveţ a aruncat coada ciocanului în congelator. A apucat celălalt ciocan. I l-a dat lui Uranov.

Uranov a şters promoroaca de pe coadă. Şi-a aţintit posomorât privirea asupra trupului neînsufleţit al grăsanului. Şi-a mutat privirea asupra celui de-al doilea. Două perechi de ochi albaştri s-au întâlnit. Cel legat a început să se zbată şi să urle.
- Nu te speria, drăguţă. - Gorboveţ şi-a şters stropii de sânge de pe obraji. Şi-a strâns nările între degete. S-a aplecat. Şi-a suflat nasul pe pardoseală. Şi-a şters mâna de cojoc. - Ascultă, Ire, ăsta a fost al şaişpelea de-l trosnirăm, şi tot gol-pustiu a fost! Ce pasca mă-sii o mai fi şi asta? Al şaişpelea! Şi tot făr' de grai.
- Poate să fie şi al o sută şaisprezecelea. - Uranov a descheiat geaca tânărului legat.

Puştiul a prins să scâncească. Genunchii anemici i se zgâlţâiau.

Rutman a început să-l ajute pe Uranov. Cei doi au sfâşiat de pe pieptul tânărului tricoul negru pe care era imprimat cu roşu WWW.FUCK.RU. Sub tricou îi dârdâia pieptul alb, costeliv, împestriţat de pistrui.

Uranov a stat puţin pe gânduri. I-a întins ciocanul lui Gorboveţ:
- Rom, fă-o tu. Eu cam de multă vreme n-am noroc.
- Îhî... - Gorboveţ şi-a scuipat în palme.

A început. Şi-a luat avânt.
- Spune-ţi numele!

Cilindrul de gheaţă s-a năpustit cu şuier asupra pieptului plăpând. Trupul celui legat s-a contorsionat sub lovitură. Cei trei au ascultat cu atenţie. Nările delicate ale tânărului au prins a tremura. Din ele au izbucnit icnete.

Gorboveţ şi-a clătinat cu mâhnire capul păros. A dus, lent, ciocanul spre spate.
- Spune-ţi numele!

Şuierul aerului despicat. Izbitură răsunătoare. Sfărâmături de gheaţă. Gemete din ce în ce mai slabe.
- Parcă-parcă... ar fi ceva... - Rutman a ascultat cu atenţie lângă pieptul învineţit.
- E sus, pur şi simplu e prea sus. - Uranov a clătinat din cap.
- Parc-ar fi ceva... nu ştiu... sau o avea ceva pe beregată? - Gorboveţ şi-a netezit barba roşcovană.
- Mai dă o dată, Rom, dar mai la fix - a poruncit Uranov.
- Care mai la fix... - Gorboveţ şi-a luat avânt. - Spune-ţi numele!

Sternul a trosnit. Gheaţa s-a risipit pe podea. De sub pielea sfâşiată a ţâşnit, anemic, sângele. Tânărul spânzura fără vlagă în sfori. Ochii albaştri au început să i se rostogolească în cap. Genele negre au prins să-i fluture.

Cei trei au ascultat. Din pieptul tânărului a răzbătut un sunet slab, discontinuu.
- Asta-i! - s-a crispat Uranov
- Doamne, facă-se voia Ta! - Gorboveţ a aruncat ciocanul.
- Aşa-mi ziceam şi eu! - Rutman a izbucnit într-un râs vesel. Şi-a suflat în degete.

Tustrei s-au adunat lângă pieptul tânărului.
- Vorbeşte cu inima! Vorbeşte cu inima! Vorbeşte cu inima!... - a rostit sonor Uranov.
- Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte, drăguţă! - a bolborosit Gorboveţ.
- Vorbeşte cu inima, cu inima, cu inima... - a şoptit fericită Rutman.

În pieptul însângerat s-a născut şi a pierit un ciudat sunet slab.
- Spune-ţi numele! Spune-ţi numele! Spune-ţi numele! - repeta Uranov.
- Numele, dragule, spune-ţi numele, numele, numele... - şoptea Rutman în sfârcul roz-palid.

Au amuţit. Au înlemnit. Au ascultat cu luare-aminte.
- Ural - a rostit Uranov.
- Ur... Ura... Ural! - Gorboveţ s-a tras de barbă.
- Urrraaal... uraaal... - Rutman şi-a închis pe jumătate pleoapele.

I-a cuprins pe toţi o stare de fericită agitaţie.
- Repede, repede! - Uranov a scos un cuţit cu mâner butucănos.

Au tăiat sforile. I-au smuls banda adezivă de pe gură. L-au întins pe tânăr pe pardoseala din beton. Rutman a scos trusa de prim-ajutor. A scos din ea amoniacul. L-a adus. Uranov a pus pe pieptul lovit un prosop umed. Gorboveţ l-a apucat de spate pe tânăr. L-a zgâlţâit cu grijă:
- Hai, drăguţă, hai, mititelule...

Tânărul se zbătea din tot trupul lui firav. Ghetele cu talpă groasă i se smuceau pe pardoseală. A deschis ochii. A oftat din rărunchi. A tras un vânt. A prins a icni.
- E-n regulă. Trage-i, mititelule, la vânturi... - Gorboveţ l-a aburcat dintr-un salt de la podea. L-a cărat pe picioarele lui strâmbe şi vânjoase până la maşină.

Uranov a ridicat ciocanul. A spart gheaţa de podea. A pus coada în congelator. L-a închis. L-a dus la maşină.

Pe tânăr l-au aşezat pe bancheta din spate. Gorboveţ şi Rutman s-au aşezat de o parte şi de alta. Îl susţineau. Uranov a deschis uşile depozitului. A ieşit cu maşina în întunericul jilav. A coborât. A încuiat uşile. S-a aşezat la volan. A condus maşina pe drumul îngust şi destul de accidentat.

Farurile luminau marginile drumului, cu petice de zăpadă murdară. Cadranul luminos arăta ora 00.20.
- Numele tău este Iuri? - Uranov l-a privit pe tânăr în oglinda retrovizoare.
- Iu-ri... - a suspinat acesta anevoie.
- Ţine minte, adevăratul tău nume este Ural. Inima ta a rostit acest nume. Până astăzi tu nu ai trăit, ai existat doar. Acum vei trăi. Vei primi tot ceea ce îţi vei dori. Şi vei avea un ţel măreţ în viaţă. Câţi ani ai?
- Douăzeci...
- Toţi aceşti douăzeci de ani ai dormit. Acum te-ai trezit. Noi, fraţii tăi, ţi-am trezit inima. Eu sunt Ire.
- Eu sunt Rom. - Gorboveţ l-a mângâiat pe obraz.
- Iar eu sunt Oham. - Rutman i-a făcut cu ochiul. A dat la o parte o şuviţă de păr de pe fruntea asudată a lui Lapin.
- Te ducem la clinică, acolo ţi se va acorda primul ajutor şi-ţi vei putea reveni.

Puştiul a privit-o pe Rutman pieziş, ca o fiară hăituită. Apoi l-a privit pe bărbosul Gorboveţ.
- Eu... eu... dar când.... când... eu trebuie să...
- Nu pune întrebări - l-a întrerupt Uranov. - Eşti în stare de şoc. Trebuie să te obişnuieşti.
- Eşti încă slăbănuţ. - Gorboveţ l-a mângâiat pe creştet. - Fă-te tu bine, ş-om tăifăsui atuncea.
- Atunci vei afla totul. Te doare? - Rutman i-a aşezat cu grijă prosopul umed pe echimozele rotunde.
- Doa... re... - Tânărul a icnit. Şi-a închis ochii.
- În sfârşit, a fost şi prosopul de folos. Înainte de fiecare lovitură îl muiam şi iar îl muiam. Când colo, tot de-ăia fără inimă. Şi iar stoarce-l! - Rutman a izbucnit în râs. L-a îmbrăţişat cu multă grijă pe Lapin. - Ascultă... e super că eşti de-al nostru. Îmi pare aşa de bine...

Maşina de teren s-a hurducat la un hop. Tânărul a scos un ţipăt.
- Mai uşor... nu goni... - Gorboveţ s-a tras de barbă.
- Te doare tare, Ural? - Rutman a rostit cu mulţumire noul nume.
- Tare... a-a-a-a! - Puştiul gemea şi ţipa.
- Gata, gata. Imediat n-o să mai zgâlţâie. - Uranov conducea înainte. Cu grijă.

Maşina a intrat pe Şoseaua Iaroslavskoe. A virat, a luat-o spre Moscova.
- Eşti student - a vorbit Rutman cu convingere - la Universitatea de Stat din Moscova, Facultatea de Jurnalistică.

Puştiul a mormăit ceva drept răspuns.
- Şi eu am studiat. La pedagogică, secţia economică.
- Păi cum, d-al tău, flăcăuaşul... - Gorboveţ a zâmbit. A strâmbat din nas. - S-a scăpat pe el! S-a cufurit pe el, mititelul!

Dinspre Lapin emana un uşor iz de fecale.
- E absolut normal. - Uranov privea drumul cu ochii mijiţi.
- Când m-au lovit pe mine, şi eu am slobozit papanaşi cafenii. - Rutman privea ţintă chipul slăbuţ al tânărului. - Ba mi-am dat drumul pe cinste şi la udeală, aşa, pe-ndelete. Pe când tu... - şi l-a pipăit între picioare - tu eşti uscat în faţă. Eşti cumva armean?

Puştiul a clătinat din cap.
- Sau de undeva, de prin Caucaz? - Şi-a trecut un deget peste nasul acvilin al lui Lapin.

El a negat din nou printr-o clătinare a capului. Chipul îi devenise şi mai palid. Îi era năpădit de sudoare.
- Nici din ţările baltice? Ai un nas frumos.
- Nu-l mai bate la cap, zăltato, nu de nas îi arde lui acum - a mormăit Gorboveţ.
- Oham, sună la clinică - a poruncit Uranov.

Rutman şi-a scos mobilul, a format un număr:
- Noi suntem. Avem un frate. Douăzeci. Da. Da. În cât timp? Păi, în vreo...
- Douăzeci şi cinci - i-a suflat Uranov.
- Ajungem în jumătate de oră. Da.

Ea a închis mobilul.

Lapin şi-a lăsat capul pe umărul ei. Şi-a închis ochii. A căzut în nesimţire.

S-au apropiat de clinică:

Novolujneţki Prospekt, nr. 7.

Au oprit la intrarea în curte. Uranov şi-a arătat legitimaţia. S-au apropiat de clădirea cu două etaje. În spatele uşilor de sticlă aşteptau în picioare doi sanitari vânjoşi, în halate albastre.

Uranov a deschis portiera maşinii. Sanitarii s-au apropiat în fugă. Aduceau cu ei o targă pe rotile. Au început să-l tragă pe Lapin afară din maşină. El şi-a revenit în simţiri şi a slobozit un ţipăt anemic. L-au aşezat pe targă. L-au prins în cureluşe. L-au împins pe uşa clinicii.

Rutman şi Gorboveţ au rămas lângă maşină. Uranov a pornit după targă.

În camera de gardă îi aştepta medicul: rotofei, adus de spate, păr des înspicat, ochelari cu ramă de aur, bărbuţă pieptănată cu grijă, halat albastru.

Stătea în picioare lângă un perete. Fuma. Într-o mână ţinea o scrumieră.

Sanitarii au împins targa lângă el.
- Ca de obicei? - a întrebat medicul.
- Da. - Uranov i-a privit bărbuţa.
- Complicaţii?
- Se pare că sternul i s-a fracturat.
- Când? - Medicul a dat la o parte prosopul de pe pieptul lui Lapin.
- În urmă cu... patruzeci de minute.

A intrat în fugă o asistentă medicală: statură mijlocie, păr castaniu, expresie serioasă, pomeţi proeminenţi:
- Iertaţi-mă, Semion Ilici.
- Aşa, deci... - Medicul şi-a stins ţigara. A pus scrumiera pe pervaz. S-a aplecat asupra lui Lapin. A atins sternul umflat, violaceu. - Deci, mai întâi spălaţi bine cocteilul ăsta. Apoi, la roentgen. După aia, la mine.

S-a răsucit brusc pe călcâie şi a pornit spre uşă.
- Să rămân? - l-a întrebat Uranov.
- N-are rost. Mâine dimineaţă. - Doctorul a ieşit.

Asistenta a despachetat o seringă din ambalaj. I-a pus acul. A spart două fiole, le-a tras conţinutul în seringă.

Uranov şi-a trecut mâna peste obrazul lui Lapin. Acesta a deschis ochii. Şi-a săltat capul. A privit în jur. A tuşit. Şi s-a smucit brusc de pe targă.

Sanitarii s-au repezit spre el.
- Nu-u-u-u! Nu-u-u-u! Nu-u-u-u!! - a început el să zbiere răguşit.

L-au ţinut strâns lipit de targă. Au început să-l dezbrace. S-a răspândit iz de fecale proaspete. Uranov a expirat.

Lapin horcăia şi plângea

Un sanitar a strâns antebraţul slăbuţ al lui Lapin cu un garou. Asistenta s-a aplecat spre el cu seringa:
- Nu trebuie să suferi...
- Vreau să sun aca-a-a-să-ă-ă... - a suspinat printre sughiţuri Lapin.
- Eşti deja acasă, frate - i-a zâmbit Uranov.

Acul a pătruns în venă.

Mer

Lapin s-a dezmeticit pe la ora trei după-amiază. Zăcea culcat într-o rezervă de spital de o persoană. Tavan alb. Pereţi albi. Perdele albe semitransparente la fereastră. Pe o măsuţă albă cu picioruşe arcuite, o vază cu o ramură de liliac alb. Un ventilator alb, nepus în funcţiune.

Lângă fereastră, pe un scaun alb, o infirmieră: douăzeci şi patru de ani, bine făcută, păr blond tuns scurt, ochi albaştri, ochelari în montură mare, argintie, halat alb scurt, picioare frumoase.

Infirmiera citea revista OM.

Lapin şi-a privit pieziş pieptul. Era legat strâns într-o faşă elastică. Netedă. Sub ea se întrezărea bandajul.

Lapin şi-a vârât mâna sub pătură. A atins faşa.

Infiermiera a observat. A pus revista pe pervaz. S-a ridicat. S-a apropiat de el.
- Bună ziua, Ural.

Era înaltă. Ochii albaştri îl priveau atent din spatele ochelarilor. Buzele pline îi zâmbeau.
- Eu sunt Haro - a rostit ea.
- Ce? - Lapin şi-a dezlipit buzele crăpate.
- Eu sunt Haro. - S-a aşezat cu grijă pe marginea patului. - Cum te simţi? Nu eşti ameţit?

Lapin i-a privit părul. Şi şi-a amintit totul.
- Eu... sunt încă aici? - a întrebat cu voce răguşită.
- Eşti la clinică. - Ea i-a apucat mâna. Şi-a lipit degetele calde şi moi de încheietura mâinii lui. A început să-i asculte pulsul.

Lapin a tras cu grijă aer în piept. A expirat. Simţea o apăsare uşoară şi surdă în capul pieptului. Dar nu-l durea. Şi-a înghiţit saliva. S-a încruntat. Îl ustura în gât. Înghiţitul îi provoca durere.
- Vrei să bei ceva?
- Puţin.
- Suc, apă?
- Oranj... adică... suc de portocale. Aveţi?
- Bineînţeles.

Ea şi-a întins braţul pe deasupra lui Lapin. Halatul alb a prins să foşnească. Lapin a simţit mirosul parfumului. A privit spre gulerul răsfrânt al halatului. Gât frumos, neted. O aluniţă sub claviculă. Un lănţişor fin de aur.

Şi-a mutat privirea spre dreapta. Acolo se afla o măsuţă îngustă cu băuturi. Ea a umplut un pahar cu suc galben. A înfăşurat paharul într-un şerveţel. L-a apropiat de Lapin.

El s-a răsucit.

Cu mâna stângă, infirmiera l-a ajutat să se ridice în şezut. Capul lui a atins speteaza albă a patului. A luat paharul din mâna ei. A băut.
- Nu ţi-e răcoare? - Ea a zâmbit. L-a privit ţintă.
- Nu... Dar cât e ceasul?
- Trei. Infirmiera şi-a privit ceasul îngust.
- Trebuie să sun acasă.
- Bineînţeles.

Ea a scos din buzunar un mobil.
- Bea. Suni după.

Lapin a băut cu nesaţ jumătate de pahar. A expirat. Şi-a lins buzele.
- Acum eşti însetat.
- Aşa e. Dar dumneavoastră...
- Tutuieşte-mă.
- Eşti... de mult aici?
- În ce sens?
- Adică, de când lucrezi aici?
- De aproape doi ani.
- Şi ce eşti?
- Eu? - Ea a zâmbit mai larg. - Sunt infirmieră.
- Şi aici ce... ce spital e ăsta?
- E un centru de reabilitare.
- Pentru cine? Îi privea aluniţa.
- Pentru noi.
- Care - noi?
- Oamenii care s-au trezit.

Lapin a amuţit un timp. A terminat sucul.
- Mai vrei?
- Încă puţin... - I-a întins paharul.

Ea i l-a umplut. El a băut jumătate:
- Nu mai vreau.

Ea i-a luat paharul. L-a aşezat pe măsuţă. Lapin a arătat din cap spre mobil:
- Se poate?
- Da, sigur că da. - Şi i l-a întins. - Vorbeşte. Eu o să ies.

S-a ridicat. A ieşit cu pas grăbit.

Lapin a format numărul părinţilor, a tuşit. Tatăl a ridicat receptorul:
- Da.
- Eu sunt, tată.
- Unde-ai dispărut?
- Păi, sunt aici... - Şi-a atins faşa de pe piept. - Ăăă...
- Ce - ăăă? S-a-ntâmplat ceva?
- Cum să... doar că...
- Iar ai dat de bucluc? Eşti cumva la pârnaie?
- Nu...
- Dar unde eşti?
- Păi, am fost aseară cu Golovastik la concert. Pe Gorbuşka. Ce mai, am rămas la el peste noapte.
- Şi nu puteai să ne suni?
- Păi, ştii... Ne-am împotmolit la el... avea mare bairam acasă...
- Iar v-aţi matolit?
- A, nu, am băut numai puţină bere.
- Nişte pierde-vară, aia sunteţi. Vezi că noi ne aşezăm la masă. Vii şi tu?
- Păi, eu... ăă, vrem să ieşim puţin la plimbare.
- Unde?
- În parc... e unul chiar aici. Vrea să-şi plimbe câinele.
- Cum vrei. Avem pui cu mujdei. Îl mâncăm tot.
- Încerc să vin.
- Vezi şi nu te-ncurca prea mult pe-acolo.
- Bine...

Lapin a închis mobilul. Şi-a atins gâtul. A dat deoparte pătura. Era în pielea goală.
- La dracu'... unde-mi sunt chiloţii? - Şi-a atins mădularul.

L-a săgetat o durere vie în capul pieptului. S-a schimonosit. Şi-a apăsat mâna pe faşă.
- Jigodia...

Infirmiera a deschis precaut uşa.
- Ai terminat?
- Da... - Şi-a tras iute pătura pe el.

Ea a intrat.
- Unde-mi sunt hainele? - Lapin s-a încruntat. Şi-a frecat corsetul elastic.
- Doare? - Ea s-a aşezat din nou pe marginea patului.
- M-a săgetat un junghi.
- Ai o mică fisură pe stern. Trebuie să porţi corsetul ăsta elastic. La efort sau dacă te răsuceşti brusc, poţi avea dureri violente. Până se sudează la loc. E normal. Cutia toracică nu se pune în ghips.
- De ce? - a smârcâit el din nas.
- Pentru că omul trebuie să respire - a zâmbit ea.
- Şi unde-mi sunt hainele? - a întrebat el din nou.
- Ţi-e frig?
- Nu... pur şi simplu... nu-mi place să dorm în pielea goală.
- Serios? - L-a privit franc. - Eu, din contră. Nu pot să adorm dacă am ceva pe mine. Chiar şi numai lănţişorul.
- Lănţişorul?
- Îhî. Uite. - Ea şi-a vârât mâna în reverul halatului, a scos la iveală un lănţişor cu o micuţă cometă prinsă de el. - Întotdeauna mi-l scot noaptea.
- Interesant - a surâs Lapin. - Eşti chiar aşa de sensibilă?
- Omul trebuie să doarmă gol.
- De ce?
- Pentru că se naşte gol şi moare gol.
- Ei, de murit nu moare gol. Îmbrăcat într-un costum de haine. Şi într-un sicriu.

Ea şi-a adunat lănţişorul.
- Omul nu se îmbracă singur în costum. Şi nici nu se întinde singur în sicriu.

Lapin nu i-a răspuns. A privit pieziş.
- Vrei să mănânci?
- Vreau... am nevoie... de hainele mele. Şi să merg la toaletă.
- Ca să faci pipi?
- Îhî...
- Asta nu-i o problemă. - S-a aplecat. A scos de sub pat o ploscă albă din plastic.
- A, nu... eu nu... - Lapin a zâmbit strâmb.
- Relaxează-te. - Ea a vârât iute şi expert vasul sub aşternut.

Plasticul rece a atins coapsele lui Lapin. Mâna ei i-a apucat mădularul. I l-a direcţionat în ploscă.
- Ascultă... - A dat să-şi adune genunchii la piept. - Încă nu-s paralitic.

Cu mâna liberă ea a stopat mişcarea genunchilor. I-a presat. I-a întins pe pat.
- Dar nu-i nici o problemă în privinţa asta - a rostit ea blând şi insistent.

Lapin a început să râdă fâstâcit. A privit spre OM. Apoi spre liliacul din vază.

S-a scurs jumătate de minut.
- Ural? Îţi vine sau nu-ţi vine? - l-a dojenit ea blând.

Chipul lui Lapin a devenit serios. S-a îmbujorat uşor. Mădularul i-a tresărit. Urina a început să curgă silenţios în ploscă. Infirmiera îi susţinea cu pricepere mădularul.
- Aşa. Vezi ce simplu. N-ai făcut niciodată pipi în ploscă?

Lapin a clătinat din cap. Urina curgea.

Infirmiera şi-a întins braţul liber. A luat un şerveţel de pe măsuţa cu băuturi.

Lapin şi-a muşcat buza şi a expirat precaut.

Jetul secase. Infirmiera i-a învelit mădularul în şerveţel. A scos plosca, de-acum călduţă, de sub aşternut. A pus-o sub pat. A început să-i şteargă mădularul.
- Te-ai născut cu ochi albaştri? - l-a întrebat ea.
- Da. - O privea pe sub sprâncene.
- Eu m-am născut cu ochi cenuşii. Până la şase ani am avut ochi cenuşii. Dar într-o zi tata m-a dus cu el la uzină. Ca să-mi arate o maşinărie fermecată care asambla ceasuri. Când am văzut-o, am înlemnit pur şi simplu de fericire! Să fi văzut cum lucra, funcţiona uluitor! Nu mai ştiu cât am stat acolo - o oră, două... Am venit acasă, m-am dus la culcare. Şi a doua zi dimineaţă ochii mei erau albaştri.

Mădularul lui Lapin a început să se încordeze.
- Ai gene negre. Şi sprâncene la fel - l-a analizat ea din priviri. - Eşti, cu siguranţă, drăgăstos.
- Drăgăstos?
- Drăgăstos. Eşti?
- Eu... în general... - a înghiţit în sec.
- Ai avut femei?

El a zâmbit nervos:
- Fufe. Dar tu ai avut femei?
- Nu. Eu am avut numai bărbaţi - a răspuns ea calm, lăsându-i penisul din mână. - Asta însă, înainte. Înainte de a mă trezi.
- Înainte?
- Da. Înainte. Acum nu mai am nevoie de bărbaţi. Acum am nevoie de fraţi.
- Cum vine asta? - Şi-a adunat genunchii, ca să-şi ascundă mădularul învârtoşat.
- Sexul e o boală. Mortală. Şi de boala asta suferă întreaga omenire. - Ea a adunat şerveţelul şi l-a vârât în buzunarul halatului.
- Da? Interesant... - a surâs Lapin. - Şi cu dragostea cum vine treaba? Parcă spuneai ceva pe chestia asta?
- Înţelegi tu, Ural, există o dragoste trupească. Dar este egală cu zero în comparaţie cu afecţiunea inimii. A unei inimi care s-a trezit. Iar tu vei începe imediat să simţi asta.

Uşa s-a deschis.

A intrat o femeie în halat alb, ponosit: treizeci şi opt de ani, statură mijlocie, plinuţă, păr blond, ochi albaştri, faţă rotundă, neatrăgătoare, zâmbitoare, senină.

Lapin şi-a strâns la piept genunchii tremurânzi. S-a întins după pătură. Dar aceasta se adunase la picioare.

Infirmiera s-a ridicat. S-a apropiat de femeie. S-au sărutat cu multă grijă pe obraji.
- Văd că aţi făcut deja cunoştinţă. - Femeia abia intrată l-a privit cu zâmbet pe Lapin. - Acum e rândul meu.

Infirmiera a ieşit. A închis fără zgomot uşa în urma ei.

Femeia l-a privit pe Lapin.
- Bună ziua, Ural - a rostit ea.
- Bună ziua... - El şi-a întors privirea.
- Eu sunt Mer.
- Aşa? Al cui?
- Al nimănui, a zâmbit ea. Mer este numele meu.

Ea şi-a scos halatul. A păşit, goală, spre Lapin. I-a întins mâna dolofană.
- Ridică-te, te rog.
- De ce? - Lapin i-a privit pe sub sprâncene sânii mari, lăsaţi.
- Te rog. Nu trebuie să-ţi fie ruşine de mine.
- Mi se rupe de dumneata. Numai că... daţi-mi hainele.

Lapin s-a ridicat. Şi-a pus mâinile în şoldurile plăpânde.

Ea a păşit spre el. L-a îmbrăţişat cu grijă şi şi-a lipit pieptul de al lui.

Lapin a izbucnit într-un râs nervos, întorcându-şi faţa de la ea.
- Ascultă, tanti, n-o să ţi-o trag.
- Nici nu-ţi propun asta - a spus ea. A încremenit locului.

Lapin a oftat cu alean, a privit spre tavan.
- Aveţi de gând să-mi înapoiaţi hainele?

Şi, brusc, a tresărit. Tot corpul i s-a crispat. A înlemnit.

Cei doi au amorţit. Au rămas în picioare, îmbrăţişaţi. Ochii li s-au închis.

Au stat astfel, nemişcaţi, patruzeci şi două de minute.

Mer a tresărit, a suspinat. Şi-a desfăcut braţele. Lapin s-a prăbuşit neputincios din braţele ei la podea. Se contorsiona spasmodic. Îşi muşca buzele. Inspira aerul cu nesaţ, printre icnete. S-a ridicat în şezut. Şi-a deschis ochii. A privit ţintă, resemnat, piciorul patului. Avea obrajii căzuţi.

Mer şi-a ridicat halatul, l-a îmbrăcat. Şi-a aşezat palma mică şi dolofană pe creştetul lui Lapin.
- Ural.

S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit din salon.

A intrat infirmiera cu hainele lui Lapin pe braţe. S-a ghemuit alături de Lapin.
- Cum te simţi?
- E-n regulă. - Şi-a trecut mâna tremurândă peste faţă. - În general, aş vrea... asta... aş vrea...
- Te doare pieptul?
- Cum să... aşa... eu... cum să...
- Îmbracă-te. - Infirmiera l-a mângâiat pe umăr.

Lapin a tras spre sine jeanşii. Sub ei era o pereche de chiloţi. Noi. Nu erau ai lui.

I-a pipăit.
- Şi dumneavoastră... tu...
- Ce anume? - l-a întrebat infirmiera. - Să mă întorc cu spatele?
- Dar tu... ce faci? - s-a smârcâit el.

A privit-o de parcă atunci o vedea întâia oară. Degetele îi tremurau uşor.

Infirmiera s-a ridicat. S-a apropiat de fereastră. A dat la o parte perdelele. A început să privească ramurile golaşe.

Lapin s-a ridicat anevoie în picioare. Clătinându-se şi poticnindu-se, şi-a tras pe el chiloţii. Apoi jeanşii. A luat tricoul negru. Tot nou. În locul vechii inscripţii WWW.FUCK.RU avea imprimat "BASIC". Tot cu roşu.
- Asta... de ce? - Frământa între degete tricoul cel nou.

Infirmiera şi-a întors privirea spre el.
- Îmbracă-l. Toate acestea sunt ale tale.

El a privit tricoul. Apoi l-a îmbrăcat. S-a întins după geacă. Pe ea erau aşezate lucrurile lui. Cheile. Carnetul de student. Portmoneul. Portmoneul era mai umflat ca de obicei.

Lapin l-a luat. L-a deschis. Era ticsit cu bani. Ruble în bancnote de câte cinci sute. Şi dolari.
- Ăsta... nu-i al meu - a privit el portmoneul.
- Este al tău. - Infirmiera s-a întors. S-a apropiat de el.
- Eu am avut... şaptezeci de ruble. Şaptezeci... şi cinci.
- Sunt banii tăi.
- Nu-s ai mei... - A privit portmoneul. Şi-a atins pieptul.

Ea l-a apucat de umeri:
- Uite ce e, Ural. Tu încă nu înţelegi ce s-a petrecut cu tine. Aş spune chiar că nu înţelegi deloc. Azi-noapte te-ai trezit. Dar încă nu te-ai desprins de somn. De-acum, viaţa ta se va desfăşura cu totul altfel. Noi te vom ajuta.
- Care - noi?
- Oamenii. Care s-au trezit.
- Şi... ce?
- Nimic.
- Ce se va întâmpla cu mine?
- Tot ceea ce li se întâmplă celor care s-au trezit.

Ochii de-acum sticloşi ai lui Lapin i-au privit chipul frumos.
- Ce anume - tot?
- Ural - degetele ei i-au strâns umerii costelivi - ai răbdare. Abia te-ai ridicat dintr-un pat. În care ai dormit vreme de douăzeci de ani. Nu ai făcut încă nici primul pas. Aşa că pune-ţi portmoneul în buzunar şi urmează-mă.

Ea a deschis uşa. A ieşit în coridor.

Lapin şi-a îmbrăcat geaca, şi-a vârât portmoneul în buzunarul interior. Cheile şi carnetul de student - în cele laterale. A ieşit pe coridor.

Infirmiera mergea cu pas grăbit. El a urmat-o. Cu precauţie. Şi-a atins corsetul elastic de pe piept.

Lângă camera de gardă îi aşteptau doctorul şi Mer. Ea era îmbrăcată într-un palton mov-închis, cu nasturi mari. Stătea în picioare, cu mâinile vârâte în buzunare. L-a privit pe Lapin cu aceeaşi căldură şi afecţiune. I-a zâmbit.
- Aşadar, tinere, avem o mică fisură a sternului - a început doctorul.
- Mi s-a spus deja - a mormăit Lapin, fără a-şi dezlipi privirea de pe Mer.
- Repetiţia este mama învăţăturii, a continuat impasibil doctorul. Nu scoţi corsetul zece zile. Nu ridici plăci de beton. Nu stabileşti recorduri mondiale. Nu faci amor cu uriaşi. Pe-astea însă - i-a întins două cutiuţe cu medicamente - le dai pe gât. De două ori pe zi. Şi dacă te doare, iei cu pentalgin. Sau cu şapte pahare de votcă. Clar?
- Poftim? - Lapin şi-a trecut de la Mer către doctor privirea grea a ochilor.
- Am glumit. Ia-le. - În palma doctorului erau cele două cutiuţe.

Lapin le-a privit cu atenţie. Le-a luat. Şi le-a vârât în buzunare.
- Tânărul nu înţelege de glumă - le-a explicat doctorul, cu un zâmbet, femeilor.
- Înţelege totul perfect. Mulţumesc. - Mer şi-a apăsat obrazul de cel al doctorului.
- Fii fericit, Ural - a rostit cu voce puternică infirmiera.

Lapin s-a răsucit brusc spre ea. A privit-o ţintă: frumoasă, bine făcută, privire caldă. Ochelari cu rame mari. Buze cărnoase.

Mer le-a făcut un semn din cap. A ieşit pe uşa turnantă. În stradă. Vremea era mohorâtă. Geruia. Copaci umezi, golaşi. Petice de zăpadă. Iarbă cenuşie.

Lapin a ieşit în urma ei. A coborât precaut treptele.

Mer s-a apropiat de un Mercedes mare, albastru. A deschis portiera din spate. S-a întors spre Lapin:
- Pofteşte, Ural.

Lapin s-a strecurat înăuntru. S-a aşezat pe bancheta moale. Piele albastră. Muzică în surdină. Mireasmă plăcută de santal. Ceafa spelbă a şoferului.

Mer s-a aşezat în faţă.
- Faceţi cunoştinţă, Frop. El este Ural.

Şoferul s-a întors spre el: cincizeci şi doi de ani, faţă rotundă, blajină, ochi mici de un albastru tulbure, mâini puhave, costum albastru, în ton cu nuanţa maşinii.
- Frop - i-a zâmbit el lui Lapin.
- Iura... adică... Ural - a zâmbit strâmb Lapin. Şi, brusc, a izbucnit în râs.

Şoferul s-a răsucit la loc. A apucat volanul. Maşina a demarat lin. Au ieşit în Splaiul Lujneţkaia.

Lapin continua să râdă. Şi-a atins pieptul cu mâna.
- Unde locuieşti? - l-a întrebat Mer.
- În Medvedkovo. - Lapin şi-a lins cu greutate buzele.
- În Medvedkovo? Te ducem acasă. Pe ce stradă?
- Lângă staţia de metrou... acolo. O să vă arăt... Lângă metrou. O să cobor.
- Bine. Dar mai întâi o să mergem până-ntr-un loc. Acolo vei face cunoştinţă cu trei fraţi. Tineri de vâsta ta. Îţi vor spune câteva cuvinte, atâta tot. Şi, în general, te vor ajuta. Acum ai nevoie de ajutor.
- Şi... unde vine asta?
- În centru. Pe Bulevardul Ţvetnoi. Ne ia maximum jumătate de oră. Apoi te ducem acasă.

Lapin a privit pe fereastră.
- Important acum pentru tine este să încerci să nu te miri de nimic - a început să vorbească Mer. - Nu te speria. Nu suntem o sectă totalitară. Suntem pur şi simplu oameni liberi.
- Liberi? - a mormăit Lapin.
- Liberi.
- De ce?
- Pentru că ne-am trezit. Iar cel care s-a trezit este liber.

Lapin i-a privit urechea.
- M-a durut.
- Ieri?
- Da.
- Este firesc.
- De ce?

Mer s-a răsucit către el:
- Pentru că te-ai născut din nou. Iar naşterea înseamnă întotdeauna durere. Şi pentru cea care naşte, şi pentru cel care se naşte. Când mama ta te-a expulzat din vaginul însângerat, învineţit, oare nu te-a durut? Ce-ai făcut atunci? Ai început să plângi.

Lapin i-a privit ochii albaştri, apăsaţi de pleoapele uşor umflate. Pupilele erau mărginite de o abia sesizabilă irizare galben-verzuie.
- Aşadar, ieri m-am născut din nou?
- Da. Noi spunem: te-ai trezit.

Lapin i-a privit părul blond, scurt, tuns cu grijă. Vârfurile părului tresăltau uşor. În cadenţa maşinii.
- M-am trezit?
- Da.
- Şi... cine doarme?
- Nouăzeci şi nouă la sută din omenire.
- De ce?
- Este greu de explicat în două cuvinte.
- Şi cine... nu doarme?
- Tu, eu, Frop, Haro. Fraţii care te-au trezit ieri.

Au intrat pe Sadovoe Kolţo. În faţa lor se întindea un mare ambuteiaj.
- Ca să vezi - a oftat şoferul. - Curând o să circulăm prin centru numai pe jos.

Paralel cu Mercedes-ul rula o Lada murdară. La volan, un puşti gras. Mânca un cheeseburger. Hârtia de ambalaj îi acoperea nasul turtit.
- Şi cel... care a rămas acolo? - a întrebat Lapin.
- Unde?
- Păi... ieri... el ce-a făcut? Şi el s-a trezit?
- Nu. El a murit.
- De ce?
- Pentru că era gol. Ca o coajă de nucă.
- Cum adică... el nu era om?
- Ba era om. Dar era gol. Adormit.
- Şi eu nu sunt gol?
- Tu nu eşti gol. - Mer a scos din geantă un pacheţel cu gume de mestecat. L-a desfăcut. A scos pentru sine o lamă. A întins pachetul şoferului. Acela a refuzat printr-un gest al capului. I l-a întins lui Lapin.

El a scos o lamă cu un gest automat. A despachetat-o. A privit lama rozalie. Şi-a atins cu ea buza de jos.
- Eu... ăăă...
- Ce e, Ural?
- Eu... o să cobor.
- Cum vrei. - Mer i-a făcut semn şoferului.

Mercedes-ul a frânat brusc. Lapin a căscat nervos. A găsit pe pipăite mânerul neted şi răcoros al portierei. L-a tras spre el. A deschis anevoie portiera. A ieşit. A pornit-o printre maşini.

Şoferul şi Mer au privit lung în urma lui.
- De ce fug toţi? - a întrebat şoferul. - Şi eu am fugit.
- Este o reacţie firească. - Mer a reînceput să-şi mestece guma. - Credeam că o să-l tenteze să facă asta chiar mai curând.
- Răbdător, băiatul... Acum, încotro?
- La Jaro.
- La birou?
- Da. - Şi-a aruncat privirea spre bancheta din spate.

Lama roz-mat a gumei, îndoită, rămăsese acolo. Pe pielea albastră, netedă.