Tinerii burghezi ai lui Putin / Pelerinul rus postmodern

Citiţi un fragment din această carte.

Vladimir Sorokin, nume emblematic al postmodernismului rus, s-a născut în 1955 lângă Moscova. A absolvit Institutul de Petrol şi Gaze în 1977, dar nu a profesat niciodată ca inginer. S-a ocupat cu pictura, desenul, grafica de carte, arta conceptuală şi a ilustrat peste cincizeci de cărţi. Scrie proză din 1977. Ca literat, s-a format în mijlocul artiştilor şi scriitorilor moscoviţi underground ai anilor '80. Primul său roman, Coada, a apărut la Paris în 1985. Au urmat alte scrieri, printre care Norma, Cea de-a treizecea iubire a Marinei, Inimile celor patru, Roman, Slănina albastră, Gheaţa, Calea lui Bro, precum şi volumele de proze scurte Ospăţul şi Primul subotnik. Este deopotrivă autor de piese de teatru şi scenarii de film. În 2003, a scris pentru Teatrul Balşoi libretul unui spectacol de operă pe muzica lui Leonid Desiatnikov.

Cărţile lui Vladimir Sorokin s-au bucurat de succese internaţionale, fiind publicate de case editoriale de prestigiu şi traduse în peste zece limbi, de la franceză şi engleză, până la japoneză şi coreeană.

Sorokin trăieşte în prezent la Moscova, cu soţia şi cei doi copii.


Gheaţa este primul meu roman în care conţinutul contează în cel mai înalt grad şi nu forma. El reprezintă o reacţie la dezamăgirea creată de intelectualismul modern. Civilizaţia se năruie, oamenii se simt pierduţi şi - începând cu hrana şi sfârşind cu iubirea - devin biete produse ale tehnologiei. Ajungi să duci dorul primitivismului, al necontaminării iniţiale. Romanul meu vorbeşte despre o sectă care întruneşte multe trăsături ale unei organizaţii totalitare, dar numai formal. Gheaţa nu vorbeşte despre totalitarism, ci despre căutarea paradisului pierdut al sufletului.

(Vladimir Sorokin)

Acest roman reprezintă punctul culminant al operei lui Vladimir Sorokin. Tot ce a scris până acum ne apare ca o pregătire pentru Gheaţa. Spre deosebire de celelalte scrieri ale sale, aici, ideea nu duce la o dezintegrare a textului, dimpotrivă, ea îl organizează într-o structură de o mare eleganţă. Citind cartea, am avut ferma convingere că am de-a face cu un geniu. [...]

Aproape toate personajele lui sunt extrem de verosimile. Deşi uneori ele sunt plasate în situaţii ireale, le percepem ca absolut vii. Gheaţa devine astfel o lucrare epică de felul Sufletelor moarte a lui Gogol, în care sunt prezente toate tipurile majore ale societăţii moderne, fiecare cu limbajul propriu. [...] Cartea este literalmente fascinantă prin compoziţie şi prin limpezimea transparentă a textului. Îţi vine s-o reciteşti iar şi iar. Cred că va avea numărul maxim posibil de cititori. Interpretările pe care le generează Gheaţa nu vor fi probabil niciodată epuizate.

(revista Alph)

---

Dacă aş fi fost eu editura Curtea Veche, aş fi pus, neapărat, pe coperta 4 nişte chestii de genul:

Sorokin a scris mai multe romane SF, printre altele. A fost numit "primul DJ literar" al Rusiei.
Una dintre cărţile lui, Slănina albastră, a provocat un imens scandal în Rusia. O organizaţie de tineret, cunoscută şi sub numele Tineretul lui Putin, a aruncat cartea la WC în faţa Teatrului Balşoi din Moscova. Pentru asta, s-au deranjat întâi să monteze un WC uriaş. Sorokin a fost anchetat penal pentru răspândire de materiale pornografice.
În Slănina albastră, "Sorokin povesteşte despre trecutul istoric recent din perspectiva anului 2068. Stalin apare ca un toxicoman homosexual, care întreţine relaţii intime cu Hruşciov. Sorokin insinuează că personajele descrise au fost clonate şi trecute printr-o mutaţie genetică. În roman, un Hitler fictiv câştigă războiul şi îi oferă lui Stalin cealaltă jumătate a lumii." (William Totok)
În libretul de operă pe care l-a scris în 2003 apar clonele lui Ceaikovski, Mozart, Wagner, Musorgski şi Verdi.

Gheaţa e mai cuminte decât pare să fie Slănina albastră (pe care n-am citit-o, dar îmi promit s-o citesc). Sună SF, are scene dure de sex, e politică, dar nu într-atât încât să merite aşa un mare deranj ca ăla cu WC-ul. Deşi, mai ştii ce-i în capetele tinerilor lui Putin?

Apropo, găsisem într-o revistă din Moldova (nu mai ştiu care) o observaţie uimitoare: românii / moldovenii n-au ieşit în stradă să protesteze împotriva romanului Pizdeţ, al lui Alexandru Vakulovski (aşa cum au făcut ruşii cu Sorokin) pentru că românilor nu prea le pasă de literatură, nu-i dau importanţa pe care o merită! Era acolo un adevărat regret că Pizdeţ n-a avut onoarea să fie aruncat la WC în public. Dacă stau să mă gândesc, a fost ceva-ceva de genul ăsta şi la noi, când s-a cerut anchetarea lui Marius Ianuş pentru versul acela celebru, în care-şi bagă ceva în gura ţărişoarei noastre, dar n-a fost atât de spectaculos. Regretul se datorează, evident, impactului publicitar pe care astfel de acţiuni măreţe îl au în general. Citim mult mai interesaţi o carte interzisă decât una care n-a deranjat niciodată pe nimeni, nu-i aşa? Da, şi mie mi se întâmplă să cumpăr cărţi care au beneficiat la un moment dat de interdicţii, le consum cu lăcomie, dar nu asta e ceea ce-i doresc eu literaturii. Literatura merită într-adevăr mai mult. Ea nu s-a inventat (exclusiv) pentru epatarea burghezului sau pentru dezinhibarea maselor. De altfel, bietul burghez a fost atât de epatat în ultima sută de ani, că nu mai reacţionează decât dacă e deosebit de prost. La categoria burghez intră aici şi tânărul lui Putin. Literatura, aşa cum o văd eu, n-are nici o nevoie să fie consumată de mase largi, seduse de diverse strategii de PR.


Forma

Gheaţa e compusă din patru părţi, fiecare cu schepsisul ei. Prima (145 de pagini) arată ca un scenariu de film. Indicaţii scurte şi seci despre decor, aspectul şi costumaţia personajelor, scene de acţiune care se succed rapid, montate fără trucuri (mă rog, tocmai ăsta e trucul). Personajele sunt reprezentative pentru Rusia post-comunistă (mafie, prostituate, studenţi abulici, afacerişti etc).

A doua e confesiunea unui personaj care în prima parte intervine doar în final. Căpătăm explicaţia scenelor dure din prima parte. Stilul e mai elaborat, frazele mai lungi, vocea personajului care se confesează (fără să ni se explice de ce şi cui se confesează) e suficient de autentică. Evenimentele sunt prezentate din punctul de vedere al unui narator foarte implicat.

A treia e partea cea mai interesantă din punct de vedere formal. Cuprinde nişte instrucţiuni de utilizare a unui aparat şi o serie de testimoniale (16, mai precis) ale celor care au testat aparatul. Naratorul lipseşte cu desăvârşire, dacă e posibil aşa ceva! Avem o multitudine de puncte de vedere, care nu aduc, totuşi, noi informaţii. Rolul testimonialelor pare să fie pur formal, în principal de contrabalansare a vocii implicate din partea a treia.

A patra, foarte scurtă (patru pagini) e o scenă de roman minimalist, care ne bagă total în ceaţa pe care partea a treia promitea s-o risipească.

Iar pe coperta interioară e citat Sorokin: "Gheaţa este primul meu roman în care conţinutul contează în cel mai înalt grad şi nu forma." La care nu poţi decât să zici: Ei, nu zău!


Conţinutul

"Ascultă, deci: la început a fost doar Lumina Dintâi. Şi Lumina scânteia în Vidul Absolut. Scânteia Ea Înde Ea. Lumina era alcătuită din douăzeci şi trei de mii de raze de lumină. Iar aceste raze eram noi. Exista doar Veşnicia. Şi în acest Vid Veşnic străluceam noi. Şi zămisleam lumi. Lumile au umplut Vidul. Astfel a luat fiinţă Universul." (p. 195)

Ce-aţi zis? Hai, că v-am auzit! De ce înjuraţi pe englezeşte? What the fuck? Păi, the fuck e că trebuie să alegeţi dacă râdeţi sau vă enervaţi. Vă spun io: tre' să râdeţi. E de râs. Cum o fi râs şi traducătoarea Denisa Fejes, când a tastat Scânteia Ea Înde Ea. Atenţie, râdem împreună cu Sorokin, nu de el. Ironia e îngrozitor de subtilă.

În fine, razele alea de lumină au devenit oameni şi s-au pierdut în oceanul de oameni care nu sunt raze de lumină şi pe care razele întrupate îi numesc morţi vii, sau aşa ceva. Ca să se găsească una pe alta, razele trebuie să aplice o tehnologie bazată pe gheaţa din meteoritul Tungus. Ciocănesc cu gheaţa aia în pieptul oamenilor, ca sa afle dacă pot vorbi cu inima. Dacă da, se trezesc la adevarata viaţă, dacă nu mor de tot. Scopul final e să se trezească toate cele douăzeci şi trei de mii de raze şi să trimită eroarea numită Pamânt în neantul din care a ieşit din greşeală, pentru a restabili armonia Universului. Toţi cei care vorbesc cu inima sunt blonzi şi au ochii albaştri, ceea ce restrânge sensibil aria de căutări. Cum era şi de aşteptat, povestea începe într-un lagăr nazist. Continuă în lagărele comuniste. Se sfârşeşte în societatea de consum.

Morala fabulei (cel puţin aşa cum o înţeleg eu) e că oamenii sunt îngrozitori în general, dar că printre ei unii sunt mai îngrozitori decât ceilalţi. Cei mai îngrozitori dintre îngrozitori sunt oamenii superiori. Şi că nu există nici o speranţă. Concluzia despre Sorokin: e sadic. Nu are milă şi nici îndurare pentru cititorii lui. Nu ne menajează.

(luciat
Articol preluat din www.bookblog.ro cu acordul proprietarilor.)

Este un lucru foarte bun că editurile noastre au început să se deschidă şi spre alte spaţii culturale decât cele euro-americane. De multe ori, cunoaştem mult mai puţin ceea ce se întâmplă în literatura ţărilor vecine. Acum avem încă un prilej să ne convingem că literatura rusă de azi îşi onorează tradiţiile. Romanul Gheaţa are toate datele de a marca şi în literatura noastră un prag prin deschiderea spre un nou tip de viziune epică, îndrăznesc să anticipez un boom de tipul celui petrecut atunci când s-a tradus Un veac de singurătate. Normal că toate cronicile apărute până acum sunt entuziaste. Romanul este fascinant şi năucitor prin premisa ideatică, bulversant prin ritm şi mulţimea planurilor şi mediilor sociale prin care pătrunde precum cuţitul prin unt. Un roman în egală măsură politic şi mistic, social şi "metafizic", istoric şi fantastic, o distopie de un negru strălucitor, sintetizând cele două ideologii malefice ale veacului. Premisa este una gogoliană, trăim într-o eră a "sufletelor moarte": "Oamenii de pe planeta noastră sunt, în covârşitoarea lor majoritate, nişte morţi ambulanţi. Ei se nasc morţi, se căsătoresc cu morţi, zămislesc morţi şi mor; copiii lor morţi zămislesc alţi morţi şi tot aşa, veacuri de-a rândul. Acesta este ciclul vieţii lor moarte". Apare însă o misterioasă sectă, un fel de masonerie "ariană" (căci nu recrutează decât blonzi cu ochi albaştri), care, printr-un ritual sângeros, o şedinţă de tortură în care pieptul victimei este lovit cu un ciocan special, din gheaţă, până ce inima acesteia "începe să vorbească" sau moare, îşi caută aleşii. Aceştia trăiesc în frugalitate şi asceză. În partea a doua, vom afla că miraculoasa "gheaţă" provine din meteoritul Tungus, căzut în Siberia la în 1908. Urmează un ceremonial al plânsului cutremurător (este plânsă viaţa trecută în beznă), o trezire într-un loc unde totul trimite la pace, la dragostea "agapică", întâlnirea cu "fraţii", o îmbrăţişare care poate dura multe ore, şi o comunicare directă, de la inimă la inimă cu celălalt, timp în care fiecare învaţă, după tainice capacităţi, câteva cuvinte din cele 23 ale limbajului tainic al inimii. Ei pornesc apoi în căutarea altor victime-adepţi. În aşteptarea unui moment eshatologic în care se vor regăsi cei douăzeci şi trei de mii care vor reface cercul luminii originare. Acesta nu este însă decât stratul aparent al poveştii. Pentru cititor, şocul vine din cu totul altă parte. Pentru că totul este scăldat într-o ironie fabuloasă, rece (de gheaţă) prin care este prefirată toată istoria Rusiei (şi nu numai), de la beciurile Lubiankăi şi jocurile de putere din timpul lui Stalin-Beria, trecând printr-un sătuc obscur din timpul războiului, deportare, lagărele din Siberia, până la promiscuitatea interlopă din Moscova de azi. Este un joc de planuri temporale şi spaţiale uimitor ca spectacolul de gheaţă al luminii boreale, dar de o coerenţă şi un dinamism care îi dau suspansul unui roman de aventuri. Iar critica societăţii contemporane merge mult mai departe, parabola se întoarce cumva asupra ei însăşi şi lumea întreagă este pusă în chestiune.

Totala lipsă de tresărire sufletească a celor care aruncă oamenii "nefolositori" ca pe cojile de banană se reflectă pe de o parte în marile terorisme ale veacului XX, pe de altă parte în deriziunea care roade permanent dinlăuntru ceea ce ar putea fi povestea unei iluminări. Căci, finalmente, totul cedează consumismului, L뤼/i>-ul este construit ca o hiperbolică afacere, un aparat sofisticat care este distribuit celor aleşi (nu ni se mai spune dacă mai funcţionează criteriul rasial, nici dacă cei cărora inima nu le răspunde sunt în continuare ucişi. Sau pur şi simplu orice criteriu de selecţie a fost postmodern abolit?), Hram, cea care devine un fel de regină a sectei, apare într-o scenă finală ca un fel de dictator sud-american, păzită cu mitraliere şi deplasându-se cu escortă într-o luxoasă limuzină. Ironia lui Sorokin (apropiat uneori de Bulgakov) prinde deopotrivă şi acest fel bizar de rugăciune a inimii care i-ar apropia pe nişte puri care nici nu este clar dacă aparţin lumii noastre, dar şi eşafodajul social şi ideologic al lumii de azi. Jucându-ne puţin cu termenii, am putea spune că deriziunea sceptică atinge în aceeaşi măsură iluziile iluministe ale omului bun, dar şi lipsa de valori spirituale a contemporaneităţii. Din acest punct de vedere, finalul nu lămureşte nimic, ci sporeşte ambiguitatea. N-aş ezita să-l numesc un final dostoievskian, copilul care încălzeşte gheaţa poate căpăta mai multe desluşiri. La fel de bulversantă este şi varietatea registrelor stilistice (traducerea fiind excelentă, vezi cronica lui Radu Paraschivescu din nr. 3 al Ideilor în dialog), sincopa muzicală a frazelor. Dacă postmodernismul există, atunci Gheaţa este un excepţional roman postmodernist. Dacă nu, este pur şi simplu un roman excepţional, în linia filozofică, etică a marii proze ruseşti.

(Christian Crăciun
Articol preluat, cu acordul autorului, din Adevărul)