Amanetul nebunesc al iubirii

Citiţi un fragment din această carte.


Unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi autori italieni contemporani, Alessandro Baricco s-a născut la Torino în 1958. În anul 1980 obţine o licenţă în filosofie sub îndrumarea lui Gianni Vattimo cu o teză despre Theodor Adorno şi Şcoala de la Frankfurt. Lucrează un timp într-o agenţie de publicitate. Se dedică studiilor de critică muzicală, încununate de publicarea unui eseu despre opera lui Rossini, Geniul pe fugă (1988), şi a unuia despre raporturile dintre muzică şi modernitate, intitulat Sufletul lui Hegel şi vacile din Wisconsin (1992). Semnează recenzii pe teme culturale şi de critică muzicală în prestigioasele cotidiene La Repubblica şi La Stampa.

În 1991 publică romanul Castele de mânie, pentru care va primi Premio Campiello şi Prix Médicis Étranger (1995). Cartea va fi tradusă imediat în Franţa, Germania, Olanda, Danemarca, Norvegia şi Portugalia. În 1993 îi apare al doilea roman, Ocean Mare, recompensat cu Premiul Viareggio şi care se va bucura, de asemenea, de un mare succes internaţional. În 1994 scrie Novecento. Un monolog, povestire care va sta la baza unei piese de teatru şi a unui film, regizat de Giuseppe Tornatore. În 1996 publică romanul Mătase, tradus, cu mare succes, în peste treizeci de limbi, şi piesa de teatru Davila Roa, iar în 1999 un alt roman, City. Cel mai recent roman al său, Fără sânge, a apărut în toamna anului 2002.

În 1995, Alessandro Baricco îşi adună articolele în volumul Barnum. Cronache dal Grande Show, urmat, trei ani mai târziu, de Barnum 2. Altre cronache dal Grande Show. În anul 1994 a înfiinţat, împreună cu un grup de prieteni, o şcoală de tehnică a naraţiunii, Scuola Holden, la care predă. A colaborat la numeroase emisiuni radiofonice şi de televiziune.

Romanul de faţă urmăreşte destinul lui Hervé Joncour, un tânăr care pleacă în Japonia să aducă ouă de viermi de mătase într-o perioadă în care o epidemie ameninţă întregul comerţ cu mătase din Franţa. Ajuns în Ţara Soarelui Răsare, trăieşte o poveste de dragoste tainică şi fără cuvinte, înşelătoare ca o bucată din cea mai fină mătase.

Romanul Mătase este ecranizat în regia lui John Madden, regizorul filmului Shakespeare in Love.

De acelaşi autor, la Editura Polirom a apărut Ocean Mare.


Romanul lui Alessandro Baricco, Mătase, publicat în 1996 şi tradus deja în peste treizeci de limbi, este o poveste simplă, concentrată, tulburătoare şi frumoasă, aducând cumva cu morala din Alchimistul lui Paulo Coelho. Amândouă par a pune aceeaşi problemă: de ce să cauţi peste mări şi ţări ceea ce s-a aflat dintotdeauna chiar sub nasul tău? Numai că, spre deosebire de eroul lui Coelho, care, într-o parabolă simplă, trebuie să plece ca să tragă ceva învăţăminte de pe urma traseului iniţiatic ce îl poartă înapoi, în propria-i ogradă, eroul lui Baricco rămâne, de la început până la sfârşit, doar un simplu spectator al propriei sale vieţi. Există în Mătase un simulacru de triunghi conjugal, aşa cum simulacre, "fâşii de mătase" insinuantă, delicată şi înşelătoare, sunt şi poveştile care se ţes în jurul lui Hervé Joncour, negustorul de viermi de mătase. Ne aflăm într-o regiune din Franţa meridională, în satul Lavilledieu, unde "viaţa se scurgea simplu, ordonată de o normalitate metodica". Soţia lui Joncour, Hélène, femeia cu cea mai frumoasă voce din lume, îi spune o mare şi pasională poveste de dragoste, dar el nu o aude, sau nu ştie să o asculte. În cealaltă parte a lumii, pe interzisul şi misteriosul tarâm japonez, o femeie cu ochi care "nu aveau o tăietură orientală", dar care aveau "o intensitate uluitoare", nu îi vorbeşte niciodată, doar îl priveşte. Lui, însă, i se pare că o aude şi că ea îi spune o mare (şi închipuită) poveste de dragoste. Tot peisajul japonez de altfel, schiţat în tuşe neutre, are ceva de vrajă şi farmece în muţenia şi înţepenirea lui. Toată această ţară, în care se sfârşeşte lumea, este aşa, un decor construit şi întreţinut cu grijă, ale cărui mecanisme scapă ochiului indiscret (ne aflăm în vremurile când Japonia era închisă străinilor şi orice expediţie acolo era ca o călătorie pe celălalt tărâm): "Nu existau poţi, şi pe pereţii de hârtie apăreau şi dispăreau umbre, care nu iscau nici un zgomot. Părea că viaţa însăşi fugise de acolo: numele potrivit pentru tot ce se întâmpla era: teatru" (p. 44-45).

Toată acţiunea romanului se concentrează pe această pendulare a eroului, între concretul familiar (Franţa, dragostea Hélènei), pe de o parte, şi alteritatea iluziei (Japonia şi femeia cu privire arzătoare), pe de altă parte. Eroul călătoreşte fulgerător de la un capăt la altul al lumii (traseele lui sunt numai nişte înşiruiri rapide de nume şi distanţe) sub pretextul obţinerii preţioaselor ouă de viermi de mătase, fără, însă, ca acest drum al mătăsii, ce străbate culturi europene şi asiatice, să se împlinească într-unul al iniţierii şi al schimbării. Nu este nici măcar un eşec în ordine simbolică, pentru că, în faţa tumultului pasiunii, Hervé Joncour rămâne egal cu sine însuşi. Dragostei prezente a soţiei sale îi preferă iluzia şi absenţa celeilalte, el rămânând astfel incapabil să acţioneze în vreo direcţie anume, fără a fi un dezorientat. Aici se regăseşte cel mai clar arta lui Baricco: a spune o poveste cât mai epurat şi mai concentrat cu putinţă, printr-o scriitură şi un limbaj ce se întorc adesea asupra lor însele. Înţelesurile sunt prinse în propoziţii scurte, pline de aluzii, de simboluri, plutesc în ceea ce nu a fost spus, în întâmplări misterioase, în alternanţa rapidă de umbre şi lumini, în gesturi ritualice. Hervé Joncour nu s-a născut pentru a le descifra, ci pentru a le cuprinde. El este acelaşi pe toate drumurile unde îl poarta destinul sau voinţa celorlalţi, îi plac visele, iluziile, nostalgiile şi poveştile: "Se întinse, închise ochii, şi medită la marea volieră, amanetul nebunesc al iubirii. Îi acoperiră ochii cu o pânză udă. Nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Instinctiv, vru să o smulgă, dar o mână îi prinse mâna şi i-o reţinu. [...] Simţi uşor un val de mătase coborând asupra lui. Şi mâinile unei femei - ale unei femei - care-l ştergeau, mângâindu-i pielea peste tot: mâinile acelea şi ţesătura urzită din neant. Nu se mişcă nici măcar odată, nici când simţi mâinile urcând de pe spate spre gât şi degetele - mătasea şi degetele - suind până la buzele lui şi atingându-le, o singură dată, lent, şi dispărând" (p. 46-47).

Pe alocuri preţios ca un haiku şi alunecos ca mătasea, scris în bună tradiţie a naraţiunii europene, evitând să dea verdicte, romanul lui Alessandro Baricco se adresează tuturor seducătorilor sau seduşilor îndrăgostiţi de aluzii şi de iluzii, revigorând arta de a povesti frumos.

(Crenguţa Napristoc, cronică apărută în Observator Cultural, 15 septembrie 2003)