Fix la miezul nopţii

Citiţi un fragment din această carte.


Născut în 1947, în Portland şi rămas de timpuriu fără tată, viitoarea celebritate a avut o viaţă modestă, până când, la prima încercare de a scrie un roman, alege ca subiect puterile paranormale ale unei fetiţe, iar prestigioasa editură Doubleday îl publică, în 1974: Carrie - privirea Satanei. Succesul imediat îl stimulează să scrie. Devine cel mai important scriitor în genul horror, multe cărţi îi sunt ecranizate (începând cu Shinning, regizat de Stanley Kubrick, în 1980, după ce romanul apăruse în 1977). Se implică în cinematografie, ca scenarist şi actor, din 1981, până în prezent. Bibliografia lui numără 63 de titluri de cărţi, iar filmografia 24 titluri de filme.

La miezul nopţii, vol. 1 cuprinde două din nuvelele sale: Langolierii (serial de televiziune în 2003) şi Fereastra secretă, publicată în 2004 şi ecranizată.


Ei, ia te uită... suntem cu toţii aici. Am reuşit să revenim. Sper să fiţi măcar pe jumătate la fel de bucuroşi ca şi mine că ne aflăm aici. Şi doar ce-am spus asta şi mi-am amintit de o poveste şi, dat fiind că eu trăiesc din povestit (şi astfel reuşesc să-mi păstrez sănătatea mintală), iată despre ce e vorba.

Pe la începutul acestui an - scriu aceste rânduri spre sfârşitul lui iulie 1989 - stăteam tolănit în fotoliu şi urmăream la televizor meciul dintre Boston Red Sox şi Milwaukee Brewers. Robin Yount, de la Brewers, tocmai îşi ocupa poziţia în colţul terenului când unul dintre comentatori a început să se minuneze că Yount nu trecuse cu mult de treizeci de ani. "Uneori mi se pare că Robin l-a ajutat pe Abner Doubleday să traseze primele linii de demarcaţie pentru terenul de baseball", a spus Ned Martin, când Yount a păşit în boxă pentru confruntarea cu Roger Clemens.
- Da, a admis Joe Castiglione. A venit la Brewers chiar de pe băncile liceului, cred - joacă pentru ei încă din 1974.

M-am ridicat atât de repede încât n-a lipsit mult să răstorn peste mine conţinutul unei cutii de Pepsi-Cola.
"Ia stai puţin! îmi ziceam eu. Ia stai, nene, puţin. Prima carte am publicat-o în 1974! Păi n-a trecut chiar aşa mult timp de-atunci! Ce-i cu prostiile astea despre ajutorul dat lui Abner Doubleday la trasarea liniilor de demarcaţie?"

Pe urmă mi-am dat seama că perceperea trecerii timpului - un subiect recurent în povestirile care urmează - este o treabă cât se poate de personală. Este adevărat că de la publicarea romanului Carrie în primăvara anului 1974 (de fapt, a fost publicat cu doar două zile înainte de începerea sezonului de baseball, iar un adolescent pe care-l chema Robin Yount a jucat atunci primul său meci pentru Milwaukee Brewers) nu mi se pare, în mod subiectiv, că ar fi trecut cine ştie ce timp - doar o privire aruncată peste umăr, de fapt -, dar există şi alte metode de a măsura trecerea timpului, iar unele dintre ele sugerează că, într-adevăr, cincisprezece ani pot să însemne o perioadă îndelungată.

În 1974, preşedinte era Gerald Ford, iar Şahul încă se mai afla la conducerea Iranului. John Lennon trăia, la fel şi Elvis Presley. Donny Osmond cânta alături de fraţii şi surorile sale cu vocea lui piţigăiată. Videocasetofoanele pentru uz casnic fuseseră inventate, dar nu puteau fi cumpărate decât din anumite centre comerciale în care era testată piaţa. Cunoscătorii preziceau că atunci când vor deveni accesibile ca preţ, aparatele create pentru formatul Beta al celor de la Sony vor îngropa formatul rival, VHS. Ideea că în curând oamenii ar putea închiria filmele artistice aşa cum cândva împrumutau romanele populare de la biblioteci încă nu apăruse la orizont. Preţul benzinei urcase la cote de neimaginat: patruzeci şi opt de cenţi galonul la benzina "regular" şi cincizeci şi cinci de cenţi la benzina fără plumb.

Primele fire albe încă nu-şi făcuseră apariţia în părul de pe capul meu sau în barba mea. Fiica mea, acum în anul doi de colegiu, avea patru ani. Băiatul cel mare, care acum m-a depăşit în înălţime, cântă la muzicuţă într-o trupă de blues şi-şi poartă pletele lungi până la umăr şi buclate în stilul rockerului Sammy Hagar, tocmai fusese promovat de la scutece la oliţă. Iar băiatul cel mic, care acum joacă într-o echipă de baseball din campionatul Little League, mai avea trei ani până să se nască.

Timpul are această nostimă calitate numită plasticitate şi nimic nu se pierde, totul se transformă. Când te urci în autobuz, te gândeşti că n-o să te ducă prea departe - în cealaltă parte a oraşului, nu mai mult - şi, dintr-o dată, fir-ar să fie! Te pomeneşti în cealaltă parte a continentului. Metafora vi se pare uşor cam naivă? Şi mie mi se pare, dar partea frumoasă e că n-are importanţă. Caracterul enigmatic fundamental al timpului e atât de perfect încât chiar şi nişte observaţii puerile precum cea pe care tocmai am făcut-o păstrează o rezonanţă stranie, prelungă.

Un singur lucru nu s-a schimbat în toţi aceşti ani - motivul principal, presupun, pentru care uneori mi se pare (şi, probabil, şi lui Robin Yount) că timpul n-a trecut deloc. Fac în continuare acelaşi lucru: scriu poveşti. Şi mai am încă multe lucruri de aflat; şi e în continuare lucrul pe care-l iubesc. Să nu mă-nţelegeţi greşit - îmi iubesc soţia şi-mi iubesc copiii, dar rămâne plăcerea de a găsi aceste ciudate drumuri lăturalnice, de a merge de-a lungul lor, ca să văd cine locuieşte acolo, să văd ce fac şi cui fac ceea ce fac şi poate chiar de ce. Încă iubesc caracterul bizar al acestei întreprinderi, precum şi acele momente splendide când imaginile devin clare şi evenimentele încep să alcătuiască o structură. Poveştile au întotdeauna o "coadă". Fiara e iute şi uneori nu izbutesc s-o prind cum trebuie, dar când în sfârşit reuşesc s-o apuc, o ţin strâns... şi mă simt nemaipomenit.

La data când această carte va fi publicată, în 1990, voi fi împlinit şaisprezece ani în arta ficţiunii. Pe la jumătatea acestui interval, la multă vreme după ce devenisem, printr-un proces pe care încă nu l-am înţeles pe deplin, gogoriţa literară americană, am publicat o carte intitulată Different Seasons. Era o colecţie de patru nuvele nepublicate anterior, trei dintre ele neavând subiect horror. Cred că editorul a acceptat cartea aceea cu bună-credinţă, dar, am impresia, şi cu o oarecare rezervă. Ştiu că şi eu am simţit cam aşa. După cum s-a dovedit, nici unul dintre noi nu ar fi trebuit să-şi facă griji. Se întâmplă uneori ca un scriitor să publice o carte care să fie pur şi simplu norocoasă, iar Different Seasons a fost astfel pentru mine.

Una dintre povestiri, The Body, a devenit filmul Stand By Me, care s-a bucurat de succes... fiind primul film realizat după o carte de-a mea care a avut într-adevăr succes, după Carrie (un film lansat pe piaţă demult, pe vremea când Abner Doubleday şi ştiţi-voi-cine trasau liniile alea de demarcaţie). Rob Reiner, realizatorul filmului Stand By Me, e unul dintre cei mai curajoşi şi mai inteligenţi cineaşti din câţi am cunoscut şi sunt mândru de asocierea cu el. De asemenea, mă amuză să constat că numele pe care domnul Reiner l-a dat companiei înfiinţate ca urmare a succesului înregistrat de Stand By Me este Castle Rock Productions... un nume cu care mulţi dintre cititorii mei mai vechi sunt desigur familiarizaţi.

Şi criticilor le-a plăcut, în general, cartea Different Seasons. Aproape toţi aveau să desfiinţeze o anumită nuvelă, dar întrucât fiecare dintre ei a ales câte o povestire diferită pentru această operaţiune, am simţit că pot liniştit să nu-l iau în seamă pe nici unul... ceea ce am şi făcut. Însă un astfel de comportament nu e întotdeauna posibil; când aproape toate recenziile romanului Christine au sugerat că a fost o carte îngrozitoare, am ajuns, fără entuziasm, la concluzia că, probabil, nu sunt un scriitor aşa de bun precum sperasem (ceea ce totuşi nu m-a împiedicat să-mi încasez cecurile pentru drepturile de autor). Cunosc scriitori care susţin că nu citesc recenziile propriilor cărţi sau că nu sunt afectaţi de cele defavorabile atunci când le citesc, şi chiar îi cred pe doi dintre aceştia. Eu fac parte din cealaltă categorie - sunt obsedat de posibilitatea unor recenzii potrivnice şi, atunci când apar, mă pun pe gânduri. Dar nu reuşesc să mă deprime pentru multă vreme. E de ajuns să omor câţiva copii şi câteva doamne în vârstă şi apoi mă ridic din nou drept ca lumânarea.

Cel mai important, cititorilor le-a plăcut Different Seasons. Nu-mi amintesc nici un singur corespondent din acele zile care să mă fi mustrat că am scris ceva care nu era horror. De fapt, majoritatea cititorilor a ţinut să-mi spună că una dintre povestiri le-a stârnit emoţiile într-un anume fel, i-a făcut să gândească, i-a făcut să simtă, iar acele scrisori sunt adevărata răsplată pentru zilele (deloc puţine) când cuvintele vin în minte cu greutate, iar inspiraţia pare subţire sau chiar inexistentă. Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-l aibă în grijă pe Cititorul Fidel. Căci gura poate să rostească vorbe, dar fără o ureche înţelegătoare care s-o asculte, nu există poveste.

1982 a fost anul în care Milwaukee Brewers au câştigat singurul lor campionat în American League, conduşi de - da, aţi ghicit - Robin Yount. În anul acela, Yount a obţinut un punctaj de.331, a realizat douăzeci şi nouă de alergări complete în jurul terenului şi a fost desemnat Cel mai valoros jucător din American League.

A fost un an bun pentru noi, ăştia mai trecuţi de prima tinereţe.

Different Seasons nu a fost o carte plănuită; pur şi simplu s-a întâmplat. Cele patru povestiri care o compun au fost scrise la intervale diferite de-a lungul unei perioade de cinci ani, fiind prea lungi ca să poată fi publicate într-o culegere de proză scurtă şi doar cu puţin prea mici ca să constituie singure câte o carte. La fel ca unele performanţe mai rare din baseball, n-a fost atât o realizare, cât un fel de ciudăţenie statistică. M-au încântat foarte mult succesul şi acceptarea de către public, dar totodată am avut un sentiment de regret clar când în sfârşit manuscrisul a fost predat editurii Viking Press. Ştiam că era o carte bună; dar ştiam şi că probabil nu voi mai publica niciodată o alta la fel.

Dacă vă aşteptaţi să spun "Ei bine, m-am înşelat" - sunt nevoit să vă dezamăgesc. Cartea de faţă este complet diferită de cea anterioară. Different Seasons era alcătuită din trei povestiri main-stream şi una despre supranatural, pe câtă vreme toate cele patru poveşti din acest volum (versiunea românească va apărea în două volume, n.red.) sunt horror. În general, sunt ceva mai lungi decât cele din Different Seasons şi au fost scrise în cea mai mare parte în perioada de doi ani când, chipurile, m-am retras din activitate. Probabil că sunt diferite pentru că au izvorât dintr-o minte orientată, cel puţin temporar, spre subiecte mai întunecate.

De exemplu, timpul şi efectele corozive pe care le poate avea asupra sufletului omenesc. Trecutul şi umbrele pe care le aruncă asupra prezentului - umbre în care uneori lucruri neplăcute se dezvoltă, iar lucruri şi mai neplăcute se ascund... şi se umflă.

Şi totuşi, nu toate preocupările mele s-au schimbat, iar cele mai multe dintre convingeri n-au făcut decât să se întărească. Cred în continuare în rezilienţa sufletului omenesc şi în valabilitatea fundamentală a iubirii. Cred în continuare că legăturile între oameni se pot înfăptui şi că spiritele care sălăşluiesc în noi se ating uneori. Cred în continuare că preţul acelor legături este îngrozitor, revoltător de mare... şi mai cred că valoarea primită depăşeşte cu mult preţul care trebuie plătit. Probabil că încă mai cred în venirea Albului şi în găsirea unui loc în care să construim o baricadă... şi în apărarea acelui loc cu preţul vieţii. Sunt preocupări şi convingeri desuete, dar aş fi un mincinos dacă n-aş recunoaşte că le posed în continuare. Şi că ele continuă să mă posede.

Tot îmi mai plac poveştile bune. Îmi place să le ascult şi-mi place să le spun. S-ar putea să ştiţi sau să nu ştiţi (ori să nu vă pese) că am primit foarte mulţi bani ca să public cartea de faţă şi cele două care vor urma după ea, dar dacă ştiţi sau dacă vă pasă, ar mai trebui să ştiţi că n-am primit nici un cent pentru scrierea poveştilor din carte. Ca orice altceva care se întâmplă de la sine, actul scrierii este complet independent de sumele de bani implicate. E minunat să ai bani, dar când vine vorba de actul creaţiei, cel mai bine e să nu te gândeşti prea mult la bani. Asta blochează întregul proces.

Şi felul cum îmi relatez povestirile s-a schimbat puţin, presupun (eu sper că s-a îmbunătăţit, dar fireşte că asupra acestui aspect fiecare cititor îşi va forma singur o opinie), însă asta era de aşteptat. Când Brewers au câştigat campionatul în 1982, Robin Yount ocupa în echipă un post în apărare, între liniile a doua şi a treia de bază. Acum joacă la centru. Presupun că asta înseamnă că a devenit ceva mai lent... dar şi acum prinde aproape tot ce e aruncat în direcţia lui.

Asta mi-e de ajuns. Mi-e cât se poate de ajuns.

Întrucât foarte mulţi cititori ar dori să ştie de unde vin poveştile sau se întreabă dacă acestea se încadrează într-o schemă mai largă urmată de scriitor, am prefaţat fiecare dintre povestirile de faţă cu câte o scurtă notă despre cum a ajuns să fie scrisă. S-ar putea ca aceste însemnări să vă amuze, dar nu trebuie să le citiţi dacă nu doriţi; slavă Domnului, asta nu e o temă pentru acasă şi n-o să fie nevoie să completaţi vreun test mai târziu.

Daţi-mi voie să închei spunând iarăşi cât de bine mă simt să fiu aici, viu, sănătos şi vorbind cu voi din nou... şi cât de bine mă simt să ştiu că şi voi sunteţi tot acolo, vii, sănătoşi şi aşteptând să plecaţi în cine ştie ce alt loc - un loc unde, poate, pereţii au ochi, copacii au urechi şi ceva foarte neplăcut încearcă să iasă din podul casei şi să coboare scările, ca să ajungă acolo unde sunt oamenii. Lucrul acela mă interesează în continuare... dar în aceste zile cred că oamenii care s-ar putea să îl asculte sau să nu-l asculte mă interesează mai mult.

Înainte de a ne despărţi, trebuie să vă spun cum s-a terminat meciul acela. Brewers i-au învins pe cei de la Red Sox. Clemens l-a păcălit pe Robin Yount la prima încercare a acestuia din urmă de a lovi mingea cu bâta... dar, a doua oară, Yount (care, conform celor spuse de Ned Martin, l-a ajutat pe Abner Doubleday să traseze primele linii de demarcaţie ale terenului de base-ball) a reuşit o lovitură la mare înălţime deasupra stadionului Green Monster şi a făcut două ture complete de teren.

Cred că Robin n-a încheiat încă socotelile cu acest joc.
Şi nici eu.

Bangor, Maine,
iulie 1989.