Stere sau Romanul tragicului învingător

Citiţi un fragment din această carte.



Zigu Ornea a văzut lumina zilei în 1930, într-o comună din judeţul Botoşani. După absolvirea facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti este redactor la ESPLA, apoi, după un interludiu punitiv, datorită "dosarului", apreciat ca "rău" în epoca stalinistă, redactor la Meridiane, ulterior la Minerva, unde, din 1992 e director. În ultimii ani de viaţă e director la Departamentul de Publicaţii al Fundaţiei Culturale Române (acum ICR) şi director la Editura Hasefer.

Ca autor, s-a concentrat pe studiul curentelor literare şi a marilor curente de idei din epoca modernă şi cea interbelică (Semănătorismul, Junimismul, Poporanismul, Falansterul de la Scăieni, extrema dreaptă românească interbelică) şi pe valorificarea biografică a unor figuri emblematice ale culturii naţionale, precum C. Dobrogeanu-Gherea, Titu Maiorescu, C. Stere.

Bibliografia lui Zigu Ornea cuprinde 40 de titluri, toate de substanţă, dintre care ultimele 2 postume, reprezentative:
2002 - Continuarea volumului Glose despre altădată, în volumul Zigu Ornea. Permanenţa cărturarului, ed. îngrijită de Geo Şerban, Ed. Hasefer, şi
2004 - Medalioane de istorie literară, ed. îngrijită de T. Avramescu, Ed. Hasefer.

Viaţa lui C. Stere, pe care Editura Compania o reeditează acum, a apărut iniţial la Cartea Românească: vol. I în 1989, iar vol. II în 1991.


Puţină lume mai ştie astăzi cine a fost şi ce a făcut în viaţa sa Constantin Stere, scriitor, profesor de drept constituţional la Universitatea din Iaşi şi om politic despre care un ziar scria în 1921: "Un om întreg şi ca ştiinţă, şi ca valoare şi mai ales un om dintr-o bucată, un caracter. Basarabia întreagă îl urmează..." Personalităţi dintre cele mai diverse ale vieţii noastre culturale l-au considerat totuşi o figură de primă mărime şi caracteristică a epocii sale: Călinescu îl priveşte ca pe "unul dintre cei mai de seamă prozatori ai literaturii contemporane", Ralea îl numeşte "simbolul etic al democraţiei româneşti", iar Ion Negoiţescu, care-i consacră în 1976 un portret foarte înţelegător, plasează "preludiile" sale printre "acele cărţi de natură istoric-ideologică, de semnificaţie morală, care se impun ca opere ce asigură prin ele însele un loc singular şi important autorilor în spiritualitatea românească". Deşi intrate într-un con de umbră, sporit în anii de după cel de-al doilea război mondial de atitudinea sa consecvent opusă Rusiei, acţiunile şi scrierile lui Stere au lăsat o urmă de neşters în anii de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi pînă la moartea sa, în 1936.

Basarabean venit în ţară la aproape treizeci de ani, după opt ani de exil în Siberia în urma activităţii sale în cercurile narodnice din Chişinău, Constantin Stere a adus într-un mediu politic populat în bună parte cu eroi desprinşi din piesele lui Caragiale o undă dramatică de seriozitate, de credinţă în principii, de perseverenţă şi de inflexibilitate. Crescut la şcoala dură a luptei împotriva ohranei ţariste, asumîndu-şi un crez democrat încă din adolescenţă, Stere n-a înţeles şi n-a acceptat niciodată compromisurile, atît de facile sub soarele mai blînd al patriei-mamă; inflexibil şi neîndurător cu adversarii, arogant şi brutal uneori chiar cu prietenii, Stere a intrat în politică fără să aibă şi maleabilitatea, relativismul, adaptabilitatea atît de necesare unei asemenea activităţi. Aşa se explică "tragismul" destinului său politic, cum îl numeşte Z. Ornea, faptul că a fost nevoit de mai multe ori să-şi schimbe "forma" discursului pentru a nu schimba "fondul" credinţei şi că, venit în ţară cu reputaţia unui social-democrat călit în închisorile Rusiei, el va intra în politica efectivă ca membru al partidului liberal, prieten şi sfătuitor preţuit al lui Ionel Brătianu, şi va pleda pentru poporanismul pe care-l asumă o revistă de importanţa Vieţii româneşti.

Participant activ la pregătirea unirii Basarabiei cu ţara (proclamată la 27 martie 1918 - Basarabia era prima dintre provinciile istorice care revenea la trunchiul comun), ales preşedinte al Sfatului Ţării din aprilie 1918, fondator al partidului ţărănesc din Basarabia, care se uneşte cu Partidul Ţărănesc în 1921 şi în 1926 cu Partidul Naţional, Stere devine astfel un membru important al noului Partid Naţional Ţărănesc, căruia îi şi structurează în bună parte doctrina, înrădăcinată în vechiul său poporanism. Era normal şi de aşteptat ca el să ocupe acum o poziţie importantă în politica ţării, mai ales după ce partidul este chemat la guvernare în 1928. Ca urmare a atitudinii sale filogermane din timpul războiului (de teama de a nu-şi vedea ţara cotropită de ruşi) şi a adversităţilor din propriul său partid, Stere se va retrage treptat din viaţa publică şi va reveni la literatura de mult timp abandonată. Avea să scrie în ultimii săi ani un roman fluviu cu puternice rădăcini autobiografice: În preajma revoluţiei, roman neterminat la moartea autorului, în vara anului 1936, în pofida celor opt volume apărute pînă atunci şi din care, după toate aparenţele, Eugen Ionescu tradusese primele trei pentru editura pariziană Hachette.

Stere fusese prezent în spaţiul literaturii cu mult înainte de criza din 1930 care a dus la ieşirea lui din politică: nu numai articolele sale - doctrinare şi aici - despre poporanism şi despre menirea artei din 1894 îndreptăţesc această afirmaţie, ci şi delectabile memoriale de călătorie, care explică interesul său pentru proza lui Dinicu Golescu, savuros discutată într-un articol apărut în 1910 în Viaţa românească. Nu întîmplător fusese convocat la naşterea noii reviste, apărute în martie 1906: Stere era o figură importantă în mişcarea literară de la începutul secolului şi cel care părea destinat să preia ştafeta literaturii angajate din mîna lui Gherea. Romanul său surprinde însă nu numai prin trecerea la un gen pe care nu-l abordase, ci şi prin amploarea şi forţa construcţiei, prin relieful figurilor, prin stăpînirea scenelor de masă, încît s-a vorbit despre el - sub imperiul surprizei şi al entuziasmului - ca despre un Tolstoi român.