Vremea tatălui

 Petre Barbu (n. 1962) este jurnalist, scriitor, dramaturg. Absolvent al Facultății de Mecanică din Galați (1988). A debutat editorial în 1993 cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs. A publicat apoi romane (Dumnezeu binecuvântează America, 1995, 2016; Ultima tresărire a submarinului legionar, 1998; Blazare, Polirom, 2005; Marea petrecere, 2014), nuvele (Până la capătul liniei, 2012; Cățărarea în cer, 2017; Delegatul lui Petre, 2021), publicistică (Primul an de publicitate, 2013; Primul an de marketing, 2019) și teatru (Teatru, 2003; Puterea a șasea, 2020). Câteva dintre piesele sale au fost distinse cu premii și nominalizări la concursurile UNITER (Dumnezeu binecuvântează America; La stânga tatălui; Tatăl nostru care ești în supermarket; Masa puterilor noastre; Delegatul; Sufletul pereche ș.a.), multe fiind montate de Theatrum Mundi din București, Teatrul Național din Târgu Mureș, Teatrul Foarte Mic și Teatrul de Comedie din București ori produse de Teatrul Național Radiofonic, Societatea Română de Radiodifuziune sau Televiziunea Română. Romane ale sale au fost traduse în sârbă, bulgară și slovenă.

La LiterNet i-au apărut romanul Dumnezeu binecuvântează America (disponibil aici) și piesele Delegatul (disponibilă aici) și Tatăl nostru care ești în supermarket (disponibilă aici), precum și, în serial, volumul Primul an de publicitate (disponibil aici).
Alecu Ancuțescu își poartă greu cei aproape 60 de ani. Lumea lui îl dezamăgește și îl înspăimântă, iar violența i-a devenit, pe negândite, firescul. Nici nu mai știe de când Larisa, soția sa pe care odată a adorat-o, e o alcoolică veșnic arțăgoasă ori de când Oana, fiica lor de 15 ani pe care o iubește nemăsurat, s-a lepădat de orice afecțiune filială față de el. Egreta Office, clădirea de birouri unde e paznic și refugiul lui de 15 ani încoace, a rămas singurul loc în care mai poate să simtă că nu e pe de-a-ntregul ratat. Dar într-o zi Larisa dispare, iar Alecu, încercând să se salveze pe sine și să-i salveze pe ai săi, își disecă viața și fricile căutând răspunsuri izbăvitoare, în mijlocul unor accese de nebunie ce par să-l îndepărteze de eliberarea dorită. Ce anume îi ține împreună pe membrii familiei sale disfuncționale și cum se face că nașterea copilului i-a înstrăinat pe unul de altul? Cum își mai poate răscumpăra el viața când trecutul s-a transformat acum într-o amenințare? Povestea lui Alecu Ancuțescu depășește granițele unui roman de familie, reușind să oglindească o societate canceroasă a anilor nesiguri din preajma aderării României la Uniunea Europeană.


Sub conducerea liderului Silviu Hapoianu, mlaștina din Chiraftei a fost drenată și secată în mai puțin de zece zile. Liziera a fost protejată, dar s-au tăiat câțiva copaci pentru a face loc trecerii utilajelor. Am văzut cu ochii mei pompele care au lucrat neîncetat, cât era ziua de lungă, și la lumina reflectoarelor, trăgând apa împuțită în autocisterne. Unde se duc?, l-am întrebat pe Silviu. "În pulă cu sacul!" Urât răspuns, dar l-am înțeles, liderul avea multe treburi. Mai târziu, am aflat de la Hortensia că apa aia împuțită ar fi fost vândută la "pachet" cu noroiul mlaștinii, ca fiind un balsam "eficient" pentru tratamentele pacienților din centrele medicale și de înfrumusețare din București, dar cred că mătușă-mea a inventat aceste destinații care anunțau discret instaurarea viitoarei demențe. În același timp, au fost mobilizate basculante și excavatoare, care au eliberat de gunoaie și mizerie fosta moșie a bravului Radu Costea, oșteanul credincios al domnitorului Radu cel Frumos.

Primarul și autoritățile orașului au fost surprinse de această operațiune blitzkrieg, cum o numise Silviu, și au trimis la fața locului un procuror și un echipaj de poliție, în frunte cu agentul principal Grigore Postolache. Polițistul era hotărât să-l aresteze pe liderul șantierului pentru infracțiunea de violare a domeniului public pe un teren intravilan, dar Silviu i-a arătat procurorului, fără să-l bage în seamă pe agent, mai multe acte, documente și autorizații, toate semnate și ștampilate la cel mai înalt nivel, numai Prințul Movilă știa acel "nivel" - era bănuiala mea. Oamenii legii s-au retras, făcându-i loc primarului care l-a felicitat pe Silviu și l-a asigurat de sprijinul consiliului municipal și al celorlalte instituții publice. Liderul n-a pus mare preț pe sprijin, pentru că avea multe treburi. Primarul a dat câteva interviuri la ziarul și radioul local, anunțând o investiție importantă, cea mai mare din istoria orașului, o dovadă că apropiata intrare a României în Uniunea Europeană se concretiza deja prin investiții masive, care vor schimba viitorul orașului, vrăjeli de politician! Ziariștii l-au abordat și pe Silviu, dar au fost refuzați, no comment, avea multe treburi. Interviurile primarului, care va ajunge senator peste câțiva ani, au stârnit o emulație în oraș. S-a lansat ideea că Uniunea Europeană va construi un cartier de case la Chiraftei, fapt care i-a determinat pe mulți oameni să dea năvală la băncile din oraș și să ceară credite ipotecare pentru apartamentele care urmau să se construiască. Mihaela și colegii săi bancheri au refuzat cererile pentru că nu știau ce se construia pe proprietatea prințului Movilă. Adevărul este că nici eu, care trăiam în același apartament cu directorul financiar, nici Mihaela, care dormea în același pat cu liderul, nu știam ce se va construi, secretul a fost păstrat cu sfințenie, timp de nouă luni, atât de Silviu, cât și de Hortensia, care îl urmărea și îl împiedica să nu fure mai mult de 10% din buget. Era vremea "creditelor cu buletinul", poate cea mai frumoasă epocă din istoria României, după căderea lui Ceaușescu, așa încât absența ofertelor de credite ipotecare din Chiraftei nu i-a deranjat prea tare, oamenii orientându-și cumpărăturile spre electrocasnice, mobilă și vacanțe în străinătate. Totuși, s-au lansat tot felul de zvonuri pe seama șantierului: un parc de distracții, un mall, un teren de golf, un stadion, nici primarul nu era lămurit.

În scurt timp, mulțimea de basculante și utilaje care treceau spre Chiraftei a produs blocarea traficului în oraș. Primarul n-a apucat să-i atragă atenția liderului, pentru că oamenii săi au construit în două săptămâni o șosea de centură pe locul unui vechi drum, am văzut cu ochii mei cum au turnat un strat gros de bitum de cea mai bună calitate, poate l-au adus din Canada. Echipa Hortensiei a verificat facturile acestei operațiuni, procentul de 10% n-a fost depășit. Noul drum asfaltat, care intersecta șoseaua ce ducea spre baraj și ajungea până la șantier, trecând prin lizieră, a fluidizat traficul mașinilor și a salvat orașul de la sufocare. O echipă a unei televiziuni din București l-a căutat pe Silviu pentru a face un interviu, pe baza unui zvon că acesta ar fi fost propus de un partid pentru postul de ministru al Transporturilor, pentru că era capabil să construiască 500 de kilometri de autostradă în România, într-un singur an, dar nu l-a găsit, liderul avea multe treburi.

La mijlocul lunii septembrie, au apărut alte basculante, dar încărcate cu pământ, pe care l-au descărcat pe terenul eliberat de gunoaie și mlaștină. Au fost aduse o duzină de berbeci, niște utilaje numite sonete, echipate cu cilindri metalici de vreo șapte metri, care au bătut pământul, tasându-l zdravăn, asta în ciuda faptului că nu existau infiltrații de apă, pentru că Fântâna lui Orleanu n-a fost identificată, probabil secase sau o distruseseră comuniștii în anii '50. N-aveam timp de pierdut cu istoria. Sonetele au bătut terenul câteva zile, scoțând un sunet asurzitor chiar și pentru oamenii din oraș, d-apoi pentru mine, care am urmărit lucrarea cu niște dopuri bune în urechi.

În acele zile, concomitent cu bubuiturile, a avut loc cea mai spectaculoasă operațiune aeriană din istoria orașului. Am văzut cu ochii mei un pod de aer, adică trei elicoptere speciale, care au lăsat în preajma sonetelor cele 21 de containere modulare care adăposteau birourile conducerii, dormitoarele, vestiarele și cantina pentru muncitori, magaziile și depozitele cu materiale și unelte. A fost o acțiune care a stârnit entuziasmul nu numai al copiilor, dar și al bătrânilor, care credeau că au venit, în sfârșit americanii, alții au zis că Uniunea Europeană ne-a trimis alimente și îmbrăcăminte. Câteva sute de oameni au năvălit pe șantier, dar au fost evacuați rapid de polițiștii conduși de Grigore Postolache. S-au utilizat bastoanele de cauciuc și agentul a aruncat o grenadă lacrimogenă. Podul de aer a durat o zi, spre deosebire de celebrul pod aerian prin care Aliații au salvat vestul Berlinului de blocada sovieticilor, în 1948, care a durat vreo 400 de zile, cum mi-a spus Silviu, habar n-aveam de istoria asta, dar nici n-am întrebat mai multe.

A doua zi dimineața, înainte de a se relua munca pe șantier, s-a descoperit tragedia. În primul rând, Hortensia a constat că lipsește un container, nu erau 21, câte fuseseră coborâte din elicoptere și recepționare pe semnătură de Silviu. În al doilea rând, în spatele unui container, într-o baltă de sânge închegat, zăcea trupul neînsuflețit al agentului principal Grigore Postolache. Avea capul sfărâmat, creierul făcut terci și fața mutilată. Procurorii și colegii lui Postolache au anchetat trei zile oribila crimă, timp în care lucrările au fost oprite. Din ceea ce mi-a spus zgârcitul de Silviu, capul polițistului fusese zdrobit de o sonetă, asta însemnând că ucigașii l-au imobilizat și l-au băgat sub ciocanul metalic care bătătorea pământul. "Execuție în stil bolșevic", și-a dat cu părerea liderul. De unde știa Silviu cum ucideau bolșevici? Nu s-au găsit urme de sânge în preajma sonetelor. Probabil s-a folosit un târnăcop sau un baros. Hortensia a admis că furtul containerului se încadrează în marja de 10%. A plătit din banii ei cheltuielile de înmormântare și parastasul la un restaurant din oraș la care au participat mai bine de două sute de persoane. Mătușă-mea nu l-a plâns în public pe singurul martor al agresiunii pe care ea o suferise în ziua în care Ceaușescu și nevastă-sa au fugit cu elicopterul, în poarta fabricii de bocanci și cizme, când fusese bătută de un derbedeu care îi luase cele două clanțe de ușă. N-a vărsat o lacrimă nici când l-au băgat pe Postolache în pământ și salve de puști au răsunat pentru prima dată în noul cimitir din preajma șantierului, pentru că polițistul a fost primul "locatar" al așezământului, terenul fiind donat de prințului Movilă pentru orașul nostru, "o donație remarcabilă", cum a caracterizat-o primarul într-un interviu. Mulți oameni care au participat la slujba din cimitir au crezut că militarii din trupele de securitate ale Ministerului de Interne, care au tras salva în onoarea agentului principal Grigore Postolache, au fost aduși în urma demersurilor făcute de Hortensia. S-au înșelat, umflându-i nemeritat meritele de văduvă și "mamă" a oropsiților din oraș. Prințul Movilă a tras sforile la București, pentru ca bietul Postolache să fie înmormântat cu onoruri militare, am aflat de la Silviu, în mare viteză, pentru că avea multe treburi. Oricum, anchetatorii n-au reușit să-i descopere pe ucigașii polițistului Grigore Postolache și pe derbedeii care au furat containerul trecut de mătușă-mea la pierderi colaterale. Eu și Silviu am înțeles, fără să ne împărtășim bănuielile, că dispariția containerului și oribila crimă au reprezentat primele avertismente ale derbedeilor că urmăreau ce se întâmpla în Chiraftei, că vor pune taxă de protecție și că vor fura termopanele nemțești din Egreta Office.

După anchetă, lucrările s-au reluat în forță. A fost ridicat în jurul șantierului un gard din tablă, înalt de doi metri, apărat în partea superioară de un colac de sârmă ghimpată. A fost făcut cu mare grijă, astfel încât niciun copac al lizierei n-a avut de suferit. Au apărut și bodyguarzii, o armată autorizată care a asigurat securitatea perimetrului. Nimeni n-a mai putut să intre de capul său pe poarta masivă a șantierului. Nici măcar primarul. Pe mine m-au lăsat să intru, Silviu mi-a aprobat accesul, fără să-l rog, permițându-mi să stau acolo pentru că trebuia să fiu martorul și povestitorul.

Prima ninsoare a căzut chiar în ziua în care s-a început săparea fundației. Șapte excavatoare au fost mobilizate. A nins ca-n povești, cum se spune, dar oamenii conduși de Silviu n-aveau timp de povești. Erau disciplinați și harnici, nu mai văzusem astfel de muncitori, nici nu avusesem ocazia să văd cum se muncește, pentru că eu n-am muncit niciodată. Nu făceau pauze de cafea, de țigară, rareori îl vedeam pe unul că se ducea la veceul ecologic, pentru că se instalaseră closete odată cu cele 20 de containere, pauza de masă se încheia la ora stabilită, niciun minut în plus. Silviu era printre ei, nici el nu pierdea vremea cu glume deocheate sau povești, vorbea atât cât trebuia cu inginerii, tehnicienii, șoferii și excavatoriștii. Era liderul. N-am auzit înjurături, jigniri, strigăte și urlete, parcă erau șahiști pe șantierul din Chiraftei. N-am văzut unelte aruncate aiurea sau cozi de lopeți abandonate. Ordine ca într-o farmacie. Niciunul nu s-a mirat că ninsoarea, care a ținut o zi și-o noapte, nu s-a depus în nămeți pe șantier. Am încercat să le atrag atenția unor muncitori care trăgeau la lopată că ninsoarea dispărea pur și simplu în pământul șantierului, dar nu m-au băgat în seamă. Munceau neîncetat prin ninsoare deasă. Silviu, în salopeta vătuită și cizmele de cauciuc până la genunchi, cu o cască galbenă, ca și ceilalți muncitori, era peste tot, aproape că nu puteam să-l deosebesc în ninsoare. În schimb, străzile orașului au fost îngropate de nămeți, dar salvarea a venit de la liderul șantierului care a trimis a doua zi niște utilaje care le-au deszăpezit, spre bucuria primarului. Apoi a venit gerul, dar săparea fundației nu s-a oprit, pentru că pământul n-a înghețat. Cum pășeam dincolo de poartă, cum mă lovea gerul. Cum reveneam pe șantier, cum mă încălzeam, parcă era primăvară, parcă în pământ era îngropat un calorifer uriaș. O diferență de vreo șapte-opt grade exista între temperatura dinăuntru și cea de-afară, am evaluat. Șantierul părea protejat de o cupolă invizibilă. Deseori m-am uitat în sus, dar am văzut doar nori. Poate ar fi fost un câștig pentru știință să anunț niște specialiști, geologi și meteorologi, care să vină să studieze la fața locului acest fenomen, dar m-am gândit că Silviu m-ar fi dat afară de pe șantier aflând că i-am chemat. N-avea timp să-și bată capul cu această anomalie, avea multe treburi. Am povestit totuși Larisei ciudățenia care proteja șantierul de restul lumii, dar ea n-a fost atentă, îi crescuse burta și era obosită și nervoasă. La spital avea multă treabă, mulți oameni de pe șantier se prezentau cu leziuni, luxații, entorse, traumatisme specifice muncii, dar nu s-a înregistrat niciun accident grav, slavă Domnului!

Turnarea fundației a început de Sfântul Nicolae. Silviu m-a acostat de dimineață, pe marginea unei gropi pe care o contemplam, mi-a pus în brațe un caiet cu coperți cartonate, mi-a spus să-mi fac rost de un pix și m-a trimis la poartă să notez numerele de înmatriculare ale betonierelor și cifrele indicate de cântarul electronic, care fusese montat în pământ, fără știrea mea, la intrarea în șantier. M-a trimis de parcă aș fi fost angajatul său de când se deschisese șantierul. M-am postat în fața porții, tropăind în ger, ținând caietul la subțioară. N-am așteptat mult. Mașina s-a oprit pe rampă, am citit cifrele galbene de pe ecranul montat pe un tub care ieșea din pământ și le-am notat pe prima pagină a caietului. La ieșirea betonierei din șantier, am făcut același lucru: am citit și am notat tonajul. Hortensia mi-a dat pixul, atrăgându-mi atenția să casc ochii. M-a bufnit plânsul când am notat în caiet tonajul celei de-a doua betoniere care a ieșit din șantier. Am plâns de fericire. N-am povestit nimănui. Am plâns pentru că munceam pentru prima dată în viața mea. De Sfântul Nicolae, am cântărit 18 betoniere. Când s-a înserat și sloiuri de gheață îmi curgeau în vene, un bodyguard mi-a spus că e gata, nu mai vine nicio betonieră. M-am dus la biroul mătușă-mii ca să-i înapoiez pixul. Am ciocănit, dar a ieșit un amploaiat de-al ei, care mi-a cerut caietul și mi-a închis ușa-n nas. După zece minute, a deschis ușa, mi-a înapoiat caietul, spunându-mi "Corect". I-am întins pixul, pregătindu-mă să-l rog să-l înapoieze șefei sale, dar individul mi-a zis că pot să-l păstrez. Definitiv. A fost darul pe care l-am primit de Moș Nicolae de la mătușă-mea. Am constat că pe pagina pe care notasem tonajele celor 18 betoniere era aplicată o ștampilă rotundă, însoțită de o semnătură.

A doua zi dimineața, la lumina zilei, am deslușit că ștampila avea scris pe margine Egreta Office, iar în centru era o egretă stilizată, asemănătoare, dacă se poate spune așa, cu pasărea care își luase zborul spre munți după ce prințul Movilă trăsese cu arcul în mlaștina Chiraftei. Semnătura aparținea mătușă-mii. Am cântărit mai multe betoniere și am raportat conform protocolului: "Corect!". Până-n Ajunul Crăciunului am cântărit peste o sută de betoniere, fără să răcesc, fără să mă plâng de ger, fără să greșesc, am căscat ochii. În Ajunul Crăciunului, amploaiatul "Corect" mi-a spus "Mulțumim!", dar în locul caietului mi-a dat un plic alb și mi-a urat "Crăciun fericit!". Am înțeles că fusesem concediat. În plic erau primii mei bani munciți: 500 de dolari americani. Am fugit cât am putut de repede în oraș și i-am cumpărat Larisei o poșetă, pe care n-a purtat-o niciodată. Hortensiei i-am luat un fular și o pereche de mănuși din lână. Baba mi-a mulțumit.