... ascuns după o stîncă, transpirat, cuprins de friguri... nu trebuia decît să mă ridic în picioare, să-mi dreg puţin glasul, să ţin capul ridicat... şi să-i înfrunt... nu mă gîndeam la ceea ce avea să mi se întîmple... nu ştiam dacă perşii îi cinstesc pe trădătorii inamicilor sau îi detestă... aş fi fost primul... pentru că nu aveau nevoie de indivizi ca mine... Peloponesul era oricum la picioarele lor... aproape toate cetăţile îi mîncau lui Darius din palme... era zeul păgîn venit de nicăieri... era omul zilei, omnipotentul, forţa oarbă de care aveam nevoie pentru a ne compara puterile... şi slăbiciunile... era un reper... chiar şi lupta acesta ce avea să înceapă... ştiam, o zei! ce bine ştiam... nu era decît jocul subtil al unor indivizi providenţiali, al unor stări de spirit... ce am fi cîştigat învingînd?... ce am fi pierdut dacă ne-ar fi înfrînt?... nu trebuiau decît aşezate nişte piese, cîteva mişcări magistrale sau greşite... o ajustare a unei ordini impersonale, reci, ilogice... acestei ordini mă împotriveam eu... inconştient, structural... nu puteam accepta altceva decît ceea ce puteam controla... sau măcar înţelege... nu puteam să mă abandonez unei cauze care nu mă conţinea... ţinta mea a fost întotdeauna propriul meu ego şi încăpăţînarea de a fi altfel... de a fi nefericit...
... iar eu n-am putut... nu am putut... înfipt în terenul pietros al Eladei precum un smochin... simţeam rădăcinile refuzîndu-mi înaintarea... simţeam cum se ridică în mine o forţă şi mai puternică, contrară raţiunii mele bolnave... nu, nu era spiritul grec... nu, nu era patriotismul inoculat în orele de pregătire de luptă... nu, nu era civilizaţia elină din care mă adăpasem... nu teatrul, nu curvele Athenei, nu copiii alintaţi de pe ziduri... nu politica subtilă şi perfidă, nu Temistocles deschizătorul de drumuri... nu sclavii şi metecii... nimic din toate acestea... ci doar o imensă jenă... un sentiment ucigător al ridicolului... sondîndu-mi sinele nu descopeream nimic altceva decît o fiinţă patetică şi ridicolă... un laş absolut... unul care trebuia să se ascundă pînă şi de propria lui privire ca să supravieţuiască... unul măcinat de putregaiul îndoielii... unul trasînd doar graniţe, margini... complotînd nu pentru viaţă ci împotriva ei... nu puteam lupta... nu puteam trăda... ambele feţe ale confruntării îmi erau străine... şi dacă nu mă puteam raporta la un lucru atît de evident, atunci cum puteam afla cine sînt?... pentru că aceasta era întrebarea care-mi revenea regulat în memorie...cine sînt eu?... cine sînt eu?... cine sînt eu?...
... n-am aflat decît după moarte... Darius nici măcar nu se învrednicise să vină acolo... pentru el lupta aceasta era la fel de importantă ca şi moartea vreunuia dintre scalvii lui... îşi aruncase în luptă cele mai neexperimentate unităţi... cei mai slabi cai şi cele mai jalnice corăbii (motiv pentru care nici n-au ajuns la timp)... numai dintr-un moft... sau numai ca o tatonare, pentru ceea ce avea să urmeze... pentru declinul iminent al unei civilizaţii ciudate, brutale... ce clapă trasă curajului şi mîndriei grecilor... ce sfidare a capacităţii de luptă a adversarului... şi ce imensă farsă... de care noi ne-am bucurat ca nişte copii... Miltiades întîmpinat la Athena cu onoruri... ramuri de smochin, flori, care alegorice, oameni fericiţi, imnuri dedicate numai lui şi curajului de a înfrînge nu un duşman de temut ci, înainte de toate, teama de duşman... serbările şi sacrificiile... nopţile de epuizare nervoasă şi dezmăţ... piesele lui Eschil, patetice şi declamative schiţate probabil atunci cînd încordat de frică cerea permisiunea comandantului său de a se adăposti chiar în cortul acestuia... jucate nonstop în faţa mulţimii mute de atîta eroism şi generozitate... ce fast găunos... ce urlet şi ce descătuşare... ce uşurare că nu a trebuit să le trăiesc...
... eram în faţa unei alegeri... viaţa sau moartea... onoarea sau dezonoarea... eu sau ceea ce reprezentam eu... mă simţeam în pielea lui Homer... orb şi dăruit de talent... de pasiune şi laşitate... dar neutru... cu instinctul animalic obturat... cu bruta dinăuntru adormită... sau doar bolnavă... imaginîndu-mi întotdeauna altceva... socotind rosturile lumii de pe poziţii revolute... îndoindu-mă de puterea de a lua viaţa cuiva a cărui vină nu o ştiam... acuzîndu-i pe zei... întrebîndu-mă mereu unde erau... înşirîndu-le pe jos slăbiciunile... laşitatea... şi registrul lor divin minor... era ca o febră... ca o spaimă... în ce lume trăiam?... şi cît eram capabil să suport?... cine mă născuse şi-mi dăduse un nume?... cît de dator îmi eram mie şi cît recunoştinţei fostului copil de trupă... abia acum înţelegeam... la graniţa dintre o moarte şi o altă moarte... la punctul zero al unei imposibile lupte... inutile... absurde... şi la care refuzam să consimt... indecizia aceasta... labilitatea mea funciară... pentru prima oară trebuia să hotărăsc pentru mine... eu singur... în faţa propriei mele conştiinţe... în faţa propriei mele naturi... am hotărît să dezertez... iar hotărîrea a fost definitivă...
... nu mai puteam da înapoi... nu mai voiam...uitasem de cînd nu mai fusesem atît de hotărît, atît de determinat... sîngele îmi alerga prin vine fierbinte, aliat... raţiunea şi sufletul spuneau acelaşi lucru - nu trebuia să lupt... aş fi comis o crimă... crima de a lupta împotriva propriilor porniri... ştiu că dacă un singur persan ar fi căzut din ascuţişul sabiei mele acesta m-ar fi luat cu sine... în locul acela n-ar fi rămas decît un soldat oarecare, un individ al cărui singur reper concret era că trebuie să moară la rîndu-i... iar eu nu voiam să mor... nu mi-am făcut nici un plan - nu mai aveam vreme... ştiam un singur lucru - că trebuie să fug... să mă îndepărtez cît pot de repede de locul acela împrăştiind deja mireasma morţii... fluturele războiului plana pe deasupra fiecăruia, nesimţit, precum un abur...echipament sumar... cîteva înghiţituri de apă pe fundul burdufului... trei legături de smochine uscate legate de centură... sabia... nu, sabia aveam s-o abandonez acolo... minimul gest de solidaritate - cineva putea avea nevoie de ea... şi-ar fi putut salva viaţa... sau şi-ar fi luat-o într-un moment de nebunie... sau într-unul în care nu mai era nimic de făcut... sabia a rămas acolo... aşteptam doar căderea întunericului... cînd arşiţa zilei avea să se mai domolească... cînd osteneala aşteptării împreună cu slăbiciunile caniculei avea să-i doboare pe toţi... întins la umbra unui car cu provizii... ascultînd neatent cîntecul languros al unui soldat bătrîn... privind înălţimile albe ale Olimpului... într-acolo aveam să mă îndrept... acolo, la poalele căruia Athena mă aştepta ca să mă ascundă... sau să mă înghită...
... Didoris moţăia rezemat de toiagul său strîmb... pe chipul său nu puteai citi nimic... somnul lui era asemenea unei morţi limitate... ai fi putut crede că înţepenise acolo... îl priveam cu recunoştinţă şi cu milă... eram sigur că vestea fugii mele avea să-l dezamăgească... toată învăţătura lui, toată informaţia, energia, sufletul abandonate unui discipol nerecunoscător, unui nimeni... unui trădător mizerabil, fără anvergură şi fără mobil... m-am apropiat de trupul lui mic... nici o trăsătură, nici un gest, nici o grimasă... simţeam nevoia să las în urmă un semn... să îl asigur printr-un obiect neînsemnat de faptul că nu mă pierduse... că alesesem calea cea mai bună... că acest disperat gest mă definea cel mai bine şi îmi completa fiinţa... că numai astfel deveneam omul de care îmi tot vorbea... grecul autentic, cel pus măcar odată în faţa unei mari alegeri... brusc m-a apucat de mînă... nu dormea... am simţit dintr-o dată cum întreg planul meu se ducea de rîpă... cum elanul meu patetic era pe cale să mă piardă... cum pierdusem şi această luptă... simplu, ridicol, dintr-o simplă eroare de apreciere... am tremurat... dar Didoris s-a ridicat şi m-a împins uşor afară... mi-a spus, "dacă asta ţi-e alegerea, atunci pleacă; te voi urma"... şi m-a urmat...
... n-am ştiut niciodată de ce o făcuse... tot drumul spre Athena mi-a stat în minte precum un ghimpe... un gînd înţepenit între cutele gelatinoase ale creierului... de ce?... mai întîi l-am suspectat de ipocrizie... îmi spuneam că de fapt retorica sa, tot dansul lui existenţial etalat aparent dezinteresat pe lîngă tribuna prezenţei mele nu au fost decît un spectacol... perfid, atent, jucat la extremă, din disperare... pentru că eram - întîmplător sau nu - singurul, poate ultimul, dispus să-l asculte... uterul în care să-şi abandoneze eul epuizat... şansa lui nesperată... apoi mi-am spus că gestul lui nu putea fi decît unul de răzbunare... ştia că era greoi, ştia că îmi putea fi o piedică, în fond o încercare subtilă de a-mi zădărnici intenţia... nu putea să trezească gărzile, ar fi fost sub demnitatea lui... iar în ochii mei s-ar fi transformat într-un individ comun, ilogic... nu, răzbunarea lui trebuia să fie una deosebită, artistică, teatrală... dar mi-am mai spus că bătrînul nu era, de fapt, altceva decît un sinucigaş ratat... nu avusese curajul să-şi curme viaţa... spera să devin exasperat de prezenţa lui... să-l confund cu o piedică şi să îl elimin... să îi aplic lovitura finală... sau poate toate la un loc... n-am avut puterea să-l resping... n-am putut să-l lipsesc de spectacolul exploziei mele... ar fi fost prea mult... iar eu n-am fost niciodată puternic pînă la capăt...
... mergeam cît puteam de repede, ferindu-ne de gărzi, ocolind obstacolele puse în cale de întuneric... Didoris mă ţinea de braţ fără să-mi vorbească... îl priveam cu coada ochiului - forma lui copia în întuneric trăsăturile unui păsări imense, neobişnuite... braţele uscate, picioarele strîmbe, capul alungit şi uscat... purtam cu mine nu un om, ci o relicvă biologică, o amuletă, deşi nu mă gîndeam atunci la asta... febra deciziei abia luate încă îmi acoperea mintea... întrebările se înghesuiau în cuşca strîmtă a conştiinţei şi se cereau însoţite de răspunsuri... încă mai aveam timp să ne întoarcem, încă mai puteam să-mi spun că făceam o prostie... mi-era ruşine să recunosc faptul că încă ezitam... dar, o zei!, ştiam că face parte din regula jocului... ştiam că trebuia să mă îndoiesc, că trebuie să mă întreb... nici un pericol de regres... picioarele mă conduceau înainte... fără ezitare, sigure, mînate de ceea ce aveam eu mai puternic - laşitatea, frica de a mai da înapoi... pe Didoris mi-l asumasem precum un apendice, ca pe o excrescenţă... ştiam că drumul meu avea să fie acum cu mult mai greu... că distanţa avea să fie parcursă cu mai multă greutate... pericolul de a fi urmăriţi şi prinşi era mult mai mare... ştiam că Didoris se putea transforma uşor din mentorul meu într-o povară... şi invocam zeii să nu-mi aducă clipa în care aveam să-l abandonez, să-l părăsesc...
... priveam adeseori în urmă... ştiam cît de aproape se afla eşecul, cît de apetisant eram pentru foamea lui perpetuă... tabăra se îndepărta cu încetinitorul ascunzîndu-se după fumul lăsat de focurile care începeau să se stingă... corturile deveneau tot mai mici - aduceau a minuscule monumente funerare... înălţimile ce le mascau păreau a se pregăti să se surpe peste ele... cît ar fi lipsit?... ce ar fi putut să le împiedice?... pînă şi culorile dimineţii se pregăteau să-şi refuze apariţia... totul îmi apărea sinistru... linia orizontului, pămîntul tare şi fierbinte pe care călcam precipitat, formele nemişcate ale reliefului, oamenii... în schimb simţeam o imensă agitaţie a celor ce nu se vedeau... furii, gînduri fragmentate de teamă, spaime, ritmuri... mă simţeam urmărit, prins în mijlocul unei dispute... eram protejat şi ameninţat în acelaşi timp... fluturele războiului îşi scutura cu putere aripile deasupra capului meu - impacientat şi agresiv... forme incerte dansau alături de alergarea mea... puteam fi martorul unui ritual unic, nemaivăzut, impresionant... cîştigătorul unei loterii cosmice, alesul unui moft divin... sau puteam fi victima unei conspiraţii pusă la cale de zeii răzbunători... carnea ce urma a fi sacrificată pe altarul unei rugăciuni necunoscute... îmi era frică şi mă simţeam protejat în acelaşi timp... fuga mea era mai mult decît o simplă mostră sportivă... mai mult decît rezultatul unei strîmbe judecăţi... sau decît impulsul datorat fricii... fuga mea era o confruntare pe viaţă şi pe moarte... pe cîmpia Marathonului lupta începuse de multă vreme...