... ce era locul acela? ce mistere teribile şi ce fiinţe foşgăiau prin iminenţa prezenţei mele nedorite? continuam disperat să cercetez cu privirile după vreun un obiect sau după o sursa de lumină, aruncam ochii în sus căutînd o stea sau chiar luna, dar toate fuseseră înghiţite de întuneric... eram prizonierul propriului meu fizic... sau eram obligat să văd asta... aşa cum mă vedeam pus în situaţia de a-mi pune la îndoială chiar materialitatea... mai eram carne? mai eram sînge?... nu mai eram sigur de nimic... mă întrebam dacă nu cumva lumea reală, concretă era tocmai dincolo de intrarea în templu, iar eu fusesem abandonat haosului... atomii cu care îmi tot împuia capul Didoris părau să fi intrat într-o cursă dezordonată implicîndu-mă şi pe mine... chimia trupului meu suferea modificări, eram martor la transformarea mea în ceva indefinit, fără greutate, fără consistenţă... numai mirosul şi auzul păreau scăpate ca prin minune de atacul anihilator... ştiam că liniştea dimprejur nu era decît aparentă, nu era decît o cortină în spatele căreia lucruri de neînţeles se întîmplau, lucruri de care pînă şi zeii aveau de ce să se teamă... raţiunea mea alerga febrilă după un fapt concret, compila avid toate senzaţiile dar nu putea emite nici un concept, nici o explicaţie... tot ce primeam erau numai impresii, senzaţii străine, frînturi de realităţi prin care eram purtat cu toată nemişcarea mea, stări... pînă şi groaza părea în faţa acestui asalt iraţional un sentiment vetust şi ridicol... era un moft, o prejudecată... Didoris îmi dispăruse din minte... nu mai exista... nu mai exista nimic din ceea ce fiinţa mea acceptase drept realitate... simţeam cum mă prăbuşesc într-o prăpastie fără fund, cum cad deşi pînă şi impresia aceasta părea a fi falsă... dacă de fapt urcam, sau eram atras undeva în sus? dacă alunecarea nu era altceva decît o reacţie inutilă în virtutea unor repere care nu mai funcţionau... nu mă puteam obişnui cu asta, deşi la un moment dat credeam că ajunsesem acolo de o veşnicie...
... apoi s-a oprit brusc totul... ca la un semn... aceeaşi linişte nefirească dar netensionată, calmă, un moment static, senzaţia de plutire şi de greaţă ca după o beţie cruntă... dar mi-am revenit; eram ameţit şi confuz... am clipit din ochi repede, mi-am scuturat braţele, m-am ridicat şi am început să ţopăi... eram eu... ţopăiam şi mă bucuram în secret de faptul că revenisem la locurile pe care le cunoşteam cel mai bine, la carnea mea, la oasele mele, la sîngele meu la fel de roşu ca al celorlalţi, la gratiile mele... şi atunci am auzit cîntecul... din adîncurile acelui templu răzbătea pînă la mine un cîntec, o incantaţie... voci grave, masculine, impresionante..." am postit... am băut îngiţitura... am glăsuit fără să-mi mişc buzele... şi mi-am învins suferinţa... am aşezat toate grînele în acest vas... şi din vas înapoi, în carne"... repetat la nesfîrşit... după cîtăva vreme a ieşit şi Didoris... era tulburat, dar numai din cauza drogului... hainele lui miroseau puternic a fum de cereale şi grăsime animală... m-a luat de mîna şi fără nici un cuvînt ne-am îndreptat înapoi către cetate... mergea fără să pară afectat, aruncîndu-şi paşii neglijent, uşor nesigur... nu avea cum să nu simtă tensiunea ce colcăia prin viscerele mele, ura instantanee pe care mi-a provocat-o supunîndu-mă unei asemenea experienţe... nici măcar nu şi-a aruncat privirea mată în direcţia mea, iar mai încolo n-a schiţat nici un gest de panică deşi refuzasem să-l mai ţin de mînă... Didoris era de neclintit... deşi părea acelaşi Didoris era altul... nu venise dimineaţa cînd intrasem pe porţile acesteia... abia în drumul către casă aveam să îmi dau seama că ceea ce trăisem nu avea să se mai repete, că viaţa mea nu fusese nici o clipă pusă în pericol, că fusesem primit în antecamera unui festin divin şi că nu trebuia decît să fac pasul... încă un pas - curiozitatea, fervoarea, ataşamentul... dar la o distanţă de un apus de soare de cîmpia Marathonului, înconjurat de trupurile soldaţilor greci şi de metalul armamentului lor, aveam să-mi dau seama că şansa aceasta fusese ratată... odată pentru totdeauna...
... am mers preţ de o zi şi o noapte încheiate... ordinul lui Miltiades ne-a intrat pînă în ultima celulă... şi ne-am oprit... departe, la celălalt capăt al cîmpiei, armata lui Darius... părea că ne aşteaptă... erau aliniaţi de-a lungul orizontului şi puteam să jur că pentru prima oară cerul nu se întîlnea acolo cu pămîntul ci de-a dreptul cu moartea... brusc am avut revelaţia unui vis... nu mai ştiam cînd îl avusesem... poate imediat după naştere... sau poate chiar înainte... unul în care nu mai funcţionau detaliile, iar întregul se confunda cu lipsa lui... un vis în care eram miel... behăitului meu vesel i se adăugau behăitul a mii de miei împinşi de la spate de cîţiva ciobani cu mutre incerte... păşteam... ne adăpam... ne jucam... dar mergeam mereu înainte... niciodată în aceleaşi locuri... niciodată acelaşi popas... doar înainte... şi din cînd în cînd cîte unul dintre noi trebuia să fie sacrificat, pentru ca ciobanii să mănînce... scurt, în linişte, din mers... cădeam aproape fără să ne dăm seama... iar cei rămaşi continuam să mergem înainte... la fel de tineri... la fel de bucuroşi de faptul că existăm... atît de bucuroşi încît nu ne dădeam seama de asta... poate doar atunci... la tăiere... cu cîteva clipe înainte de tăierea gîtului... dacă priveai atent în ochii unuia dintre noi... cu greu, foarte greu... dar ai fi putut întîlni o undă de regret... aşa m-am simţit dintr-o dată, într-o dimineaţă caldă pe cîmpia Marathonului... era ca şi cum îmi venise rîndul... adulmecam atent aerul... auzeam cuţite imense, cosmice, cum se ascut numai pentru mine... simţeam deja aerul încins al constrîngerii cum se adună în jurul capului meu dăruit pe nesimţite cu coarne... şi am simţit din nou nevoia să mă revolt... şi am simţit din nou nevoia să ridic mîna asupra destinului...
... nişte corturi sărace la poalele unor stînci... strategii greci spuneau că aşa nu vom fi văzuţi, dar nu îi mai credea nimeni... în fiecare dintre noi răsărea un periculos sentiment de respect pentru perşi... generozitatea luptătorului grec... grupuri de soldaţi se adunau în jurul cîte unui foc şi discutau... cu glasuri aşezate... cu gesturi economicoase... mestecînd mai mult din obligaţie pastrama de ied de sub şei... mă strecuram de la un grup la altul... tăcut, fantomatic, timid... nu schiţau nici un gest... nici un cuvînt de încurajare... nici o invitaţie de mă alătura lor... doar o tăcere vinovată...sau poate mă ignorau... mă întrebam dacă nu cumva atitudinea mea nu deranja, în realitate, pe nimeni... dacă nu cumva eram un biet paranoic, crescut strîmb şi alimentat, cu sau fără voia lui, cu virusul unei decrepitudini nici măcar gratuite... un nimeni care nu-şi găsea locul nici măcar în rîndurile din faţă ale celor aleşi să se sacrifice... şi mă durea... gîndul acesta mă durea... simţeam apoi cum creşte în mine dorinţa de a le demonstra cine sînt...de a le demonstra ceva... de a-i face să se ridice... să aplaude... sau să huiduie... ca la spectacolele de teatru unde îmi irosisem ani buni de iniţiere... dar cum să o fac?... în luptă?... amestecîndu-mi anonimatul cu al lor?... exersîndu-mi eroismul în rînd cu toţi mitocanii aceea rataţi?... şi riscînd să-mi îngroape oasele la marginea vreunei stînci unde să se tot uşureze haitele de cîini sălbatici?... nu... trebuia să fac mai mult... trebuia să le demonstrez... trebuia să îmi demonstrez că zeii nu m-au lăsat degeaba pe pămînt... că totul are o logică şi că eu fac parte din acest mecanism... că, într-un fel sau altul, chiar îl conduc...
... serile eram obligaţi să ascultăm discursurile sterpe ale lui Eschil... ce diferenţă între titanul din tribune şi bătrînelul acesta uşor patetic vorbindu-ne oarecum forţat despre onoarea de a fi grec... cocoţat pe una din pietrele mai răsărite din tabără, agitîndu-şi mîinile cu gesturi largi... abia reprimîndu-şi un tic nervos care îi biciuia colţul gurii făcîndu-l antipatic... privind ostentativ spre muntele Olimp şi invocînd zeii... îmi venea să rîd... îmi venea să-l huidui... simţeam cum în spatele cuvintelor lui frumoase se ascunde minciuna, interesul, aroganţa... fiecare îndemn la luptă ieşit din gura lui era pentru mine o gravă jignire... fiecare invocaţie divină mi se părea un afront... fiecare lacrimă lăsată discret dar vizibil să i se prelingă pe obraz nu era altceva decît dîra unsuroasă a unei sinistre ipocrizii... de fapt, ce căuta el acolo?... ce adîncimi misterioase spera el să atingă asistînd la derularea unui clasic măcel?... ce idei abstracte, ce aporii urmau a se lumina sub creştetul acela pleşuv şi zbîrcit?... nu, omul acesta nu era altceva decît un satir... îl urmăream înciudat de trista revelaţie... orice brumă de admiraţie pentru arta lui se topise fără urmă... era un cetăţean ca noi toţi... mînca, defeca, avea senzaţii de greaţă şi se temea de întuneric... nu era altcineva decît unul oarecare alergînd după glorie şi soclu... un metec arivist încercînd să-şi ascundă viciul de rasă exacerbînd calităţi pe care nu le avea... Eschil, îmi spuneam, dacă voi mai apuca să mă întorc acasă voi fluiera la fiecare spectacol al tău... îţi voi sabota întregul eşafod şi te voi acoperi de ridicol... în momentul acela mă simţeam egalul lui... iar acum îi sînt superior, o ştiu... pentru că am aflat - oricine ar fi putut scrie opere nemuritoare despre eroul care a străbătut cîmpia largă a Marathonului... şi mulţi au făcut-o... dar nimeni n-a avut şansa să-l atingă... niciunul nu i-a mirosit sudoarea... niciunul nu i-a purtat trupul inert pe umeri ca pe un premiu al imortalităţii... pentru că eroul acela n-a existat... aş fi putut fi eu acela... dar n-am fost...
... timpul încremenise... cantonaţi de cîteva zile şi ei şi noi... niciunul dintre conducători nu recurgea la atacuri surpriză, niciunul nu dădea semne că vrea să se termine... Armatele lui Darius păreau înfipte în solul acela străvechi precum o buruiană străină... pînă şi eu recunoşteam asta... le priveam uimit de stranietatea imaginii... haine negre, capetele acoperite cu o ţesătură pretenţioasă şi evidenta disciplină, necunoscută soldatului grec... printre soldaţii noştri umbla vorba că nimic nu era în regulă cu creştetele lor... că tigva unui pers era cu totul alta faţă de sfera tare şi diformă a unui grec, sau a unui spartan... imediat ce era abandonată de veşmîntul cărnii scăfîrlia perşilor se transforma în praf... ajungea să o atingi numai şi ceea ce cu o clipă mai înainte mai păstra o legătură - e drept palidă - cu umanitatea dispărea fără urmă... soldaţii mai bătrîni povesteau cum rîcîiau cu beţele printre grămezile de cranii persane rămase fără trupuri în lupte incerte... cum vîntul spulbera pe loc cenuşa organică... cum priveau uimiţi teribila metamorfoză... perşii... erau în continuă mişcare... păreau nerăbdători... transmiteau prin fire nevăzute panica... sau poate aceasta voiau... să intrăm în panică... să înţelegem că trebuie să cedăm... iar între ei şi noi o cîmpie pîrjolită de soare, plină de pietrişuri şi şoareci... pustie, necălcată, virgină... aşa arăta graniţa dintre cele două civilizaţii... era desigur o altă lucrare a zeilor... cîmpia aceasta trebuia să prindă rod... trebuia udată cu sînge... trebuia îngrăşată cu cadavrele celor căzuţi... sau trebuia să devină un simbol... mai trebuia scrisă o pagină de istorie...
... Perşilor le plăcea cuvîntul "mare"... se mîndreau că aparţineau celui mai mare stat din lume... că aveau cea mai bună flotă şi cele mai frumoase femei... călăreau cei mai nărăvaşi cai şi mînuiau cele mai puternice arme... aveau cele mai multe cunoştinţe despre cosmos şi se închinau celor mai cruzi zei... erau mulţi, erau prea mulţi... individualitatea fiecăruia se sfărîma neputincioasă între chingile strînse ale aglomerărilor umane... ale aveau un împărat absolut şi misterios şi-l divinizau fără măsură... cine eram noi pe lîngă acest complex inexpugnabil?... ce forţă puteam opune acestui bloc mat de aroganţă şi inconştienţă?... noi, grecii... locuitorii cîtora sute de cetăţi rispite de-a lungul şi de-a latul Peloponesului... certăreţi, superficiali, irositori... purtătorii fandosiţi ai statutului incert de oameni liberi... crezînd sincer şi naiv în forţa emanată de poporul adunat în piaţă... patetici şi veseli deopotrivă, artişti şi cruzi... stăteam faţă în faţă, două lucruri stranii, două civilizaţii, două moduri de viaţă opuse, dar aduse faţă în faţă un singur scop, comun - acela de a ne măcelări pînă la unul... fie pers sau grec, în faţa morţii toţi trăiam aceleaşi senzaţii: sudoarea rece insinuîndu-se pe şira spinării... nevoia subită de a vorbi cu ceilalţi, de a rîde forţat şi de a exacerba un curaj de paradă... concluziile secrete, micile socoteli în cazul în care moartea ne-ar fi retezat brusc posibilitatea... îndelunga verificare a armelor... cîntecele eroice... dispariţiile fulgerătoare şi pentru scurtă durată în intimitatea iluzorie a corturilor - locul unde valuri presante de hormoni erau irosite în strigăte stinse, deznădăjduite... un peisaj insuportabil... un viitor strivindu-ne cu cinism... o posibilitate... groaza... cea care niciodată nu alege rasele ci doar le uniformizează...
... se apropia noaptea... nu ne spusese nimeni dar ştiam că este ultima... ştiam că mîine aveam să intrăm în luptă... iar Miltiadis era din ce în ce mai nervos... prin cortul lui au trecut atunci mai mulţi tineri sclavi ca niciodată... erau selecţionaţi special pentru pofta lui de viaţă... nu-i vedeam decît foarte rar... prezenţe discrete şi misterioase în acelaşi timp... hrăniţi cu cele mai bune bucate... îmbăiaţi cu cele mai alese mirodenii... şi se spunea despre ei că nu mai aveau simţul auzului şi vorbitului... spre miezul nopţii se liniştiseră cu toţii... în noaptea fierbinte de vară respiraţiile lor şuierate semănau cu zgomotul produs de vulcanii ionici... din cînd în cînd cîte unul striga după o mamă incertă... iar alţii pur şi simplu se întorceau de pe o parte în alta... fără încetare... precum ţapii învîrtiţi lacom în timpul petrecerilor bahice... de parcă un mecanism autodistructiv pînă atunci latent, începuse brusc să se pună în mişcare... ştiam că aceştia nu vor apuca sfîrşitul luptei... li se citea pe faţă... era inscripţionat ca în dalele cioplite din templul lui Apollo... scria astfel, "aici se termină viaţa ta, nu te opune, e în zadar"... numai eu eram treaz... toate simţurile mele tremurau încordate... puteam percepe ritmurile subtile ale nopţii... căldura rece a stelelor... vibraţiile Căii Lactee... m-am ridicat şi am început să merg...