... "hei, Didoris... mă tot gîndesc, ce figură vor face?... cele mai dubioase exemplare ale oştii cetăţii au ales să fugă: tu şi eu... ce se vor mai distra... ce vor mai rîde... se vor umple brusc de moral şi-i vor măcelării pe perşi... hahaha... îţi poţi închipui una ca asta?... cel mai prost soldat şi cu orbul lui maestru, făcînd cel mai normal lucru cu putinţă... mă gîndesc acum dacă nu cumva ne-au rugat să facem asta... dacă ne-au condus discret aici, ca să nu îi acoperim cu ruşinea laşităţii noastre... cu ridicolul pe care îl avem în sînge... ei vor învinge, sînt singur că vor învinge... apoi victoria... ne-o vor datora nouă... vor spune că am alergat spre brava noastră cetate ca să anunţăm victoria... că ne-am sacrificat sănătatea şi onoarea de a ne măsura forţele şi curajul în luptă numai ca să menajăm temerile concetăţenilor... poate ne vor ridica şi o statuie... tu dedesubt şi eu deasupra... eroii stau tot timpul deasupra... ne vor închina imnuri... vor organiza serbări şi jocuri... Eschil însuşi va scrie o tragedie despre noi doi... despre plămînii scuipaţi afară... despre furiile nopţii amăgindu-ne să abandonăm... precum sirenele pe Ulise... despre mîndria noastră de a fi născuţi greci şi despre demonstraţia simplă pentru a dovedi aceasta... Didoris, maestre, dacă nu mi-ar fi frică m-aş opri chiar acum... sînt obosit şi mi-e cam scîrbă... m-aş opri şi m-aş aşeza direct pe fundul ăsta transpirat... m-aş întinde şi aş privi luna, stelele... mereu mi-a plăcut asta... la ce bun toate ce se întîmplă aici jos?... de ce fug şi unde?... chiar, tu care le ştii pe toate, poţi să-mi răspunzi?... pun rămăşag că nu... acum stai şi te întrebi ce ţi-a venit să te iei după descreieratul ăsta mic şi ciudat... ce forţă te-a împins de la spate să-l urmezi... şi unde... nu te-am înţeles prea bine niciodată pînă acum, dar astăzi mai mult ca niciodată... mă îndoiesc Didoris, maestre... iar tu nu mă ajuţi cu nimic"...
... dar Didoris mă îndemna înainte... cu toiagul lui noduros mă plesnea din cînd în cînd peste coapse, ca pe un cal... şi de fiecare dată izbucnea în rîs... se amuza la gîndul că mă doare, că îmi putea provoca un rău... ştiam că în el se ducea o luptă... pînă şi în el se ducea o luptă... se îndoia... înţeleptul Didoris ajunsese să nu mai confunde acţiunile sale de judecata din spatele lor... îmi striga să nu mă opresc, să profit de răcoarea nopţii şi de ascunzişul oferit generos de aceasta... să îmi dovedesc juneţea şi forţa... printre gîfîituri... abia reuşeam să-l înţeleg... timpanele abia rezistau asaltului sangvinic produs de efort... în creier ajungeau doar frînturi de fraze... cuvinte fără noimă ca: inimă de satir... zeul Pan...niciodată... înfricoşat... atomi... umanitate... dispreţ... suduieli... multe cuvinte pe care nici chiar el nu le mai auzea... îi ieşeau din grumaz precum apa slobozită prin viciile vasului... încercînd să se salveze din captivitate... înghesuindu-se la ieşire... grăbindu-se să se risipească nu să se adune... scornea tot soiul de asocieri amestecînd reprizele de rîs isteric cu cele de plîns... Didoris îşi pierduse controlul... simţeam toate acestea fără să-l văd, fără să vreau... de parcă mi-ar fi aparţinut... mă amăgeau şi loveau perfid la temelia hotărîrii mele... însă rezistam... încă rezistam... privirea înainte, mereu înainte... în stînga pereţii abia vizibili al Olimpului... în dreapta cîmpul accidentat... în spate marea şi Didoris... nu aveam decît o singură alternativă - înainte... şi înainte îmi îndreptam paşii grăbiţi şi încă siguri... înainte...
... alergam de o bună bucată de vreme... bătrînul refuza de mult să-mi mai răspundă la vreo întrebare... iar mai încolo cred că nici nu mai avea puterea... paşii lui refuzau de mult să se mai adauge... îl tîram precum o capră căzută din turmă... ţinea capul căzut pe piept şi gîfîia imperceptibil... îl priveam cum se stinge dar nu m-am oprit nici o secundă... ştiam că nu voia asta... ştiam că rămăsese agăţat de mine pur şi simplu din slăbiciune, că nu mai avea nici măcar puterea să se desprindă... băţul lui de sprijin se tîra după noi asemenea unei cozi... şi dîra... o dîră pronunţată pe solul alb şi sărac al Peloponesului... iată ce lăsa în urmă Didoris... drumul lui iniţiatic lui... calităţile, amintirile, transformările produse în jur, rănile provocate în realitatea imediată, orgoliul secret de a se măsura cu zeii... toate acestea abandonate unei dîre invizibile de la cîţiva metri mai încolo... o dîră supusă asaltului imbecil al naturii şi timpului... vîntul avea s-o acopere şi s-o uniformizeze... copitele cailor altor mii şi mii de luptători sau doar simpli trecători, aveau să o frămînte în duritatea materialităţii lor şi s-o readucă la stadiul iniţial, la nimicul primordial, la cuvînt...
... luna dispăruse de multă vreme în fanta orizontului... noaptea era e sfîrşite... Didoris nu mai schiţa nici un gest... fugeam cu greutate, poticnit simţind cum îmi explodează plămînii... căutam disperat aerul cu gura deschisă, inhalînd cu nesaţ... şi povara aceea tot mai greu de suportat... dacă aş fi ştiu că e mort... dacă aş fi ştiut că e mort... nu trebuia decît să mă opresc şi să aflu... dar nu puteam... eu trebuia să alerg, eu trebuia să ajung... orice accident putea însemna ratarea... sau chiar moartea... întorceam din cînd în cînd capul încercînd să detectez vreun semnal vital... îi strîngeam degetele aşteptînd un gest de răspuns care nu venea... intrasem într-o cruntă dilemă... nu-l puteam lăsa acolo singur... şi nu puteam să mă opresc... trebuia să fac ceva... trebuia să fac ceva... şi am început să strig... strigam cu toată puterea de care mai eram capabil... furios, deznădăjduit, disperat... numeam cele mai porcoase înjurături auzite în nopţile orgisiace ale Athenei... suduiam toţi zeii dispuşi să mă asculte... tata, mama, Maria, generalul Meltiadis... îi uram pe toţi şi le-o făceam cunoscut în cel mai naiv şi imbecil mod cu putinţă... simţurile mele exacerbate le confereau tuturor forme ce se dezintegrau instantaneu sub greutatea cuvintelor de ocară... simţeam cum urletul meu căpăta formă şi se ridica cu repeziciune spre cerul dimineţii... era un punct critic... toată fiinţa mea se transformase într-un monument de determinare... alergam urlînd ca un descreierat, invocam nu zeii în care îmi pierdusem de multă vreme încrederea ci propria mea fiinţă... propriul meu rezervor de resurse... mă imploram să nu cedez... mă imploram să trăiesc...
... l-am abandonat... cu un gest brusc, sigur, precum o tăietură chirurgicală... alergam cu spatele ca să-l pot vedea cum se rostogoleşte puţin şi cum rămîne apoi nemişcat, cu capul căzut pe o piatră albă, ascuţită... nu am simţit nici un regret, nici o strîngere de inimă... eram prea obosit sau poate mă maturizasem... dintr-o dată... îl vedeam cum se chinuie, cum se acoperă cu colbul alb al cîmpiei... cum tremură fără să-şi simtă prezenţa... muribund, inutil, plictisitor... mîna dreaptă îndreptată spre înainte, iar mîna stîngă prinsă între piepţi şi sol... degetele strînse în pumni... picioarele îndoite într-o poziţie nefirească, de parcă s-ar fi încordat pentru o cursă... numai ochii... o, zeii!... pentru prima oară ochii lui Didoris păreau a fi prins viaţă... poate oboseala acumulată, poate vedeniile dimineţii sau remuşcarea... doar ochii lui Didoris părea vii... nu, nu acuzatori... nu speriaţi sau rugători... nu indiferenţi sau superiori, ci calzi... aşa cum nu îi văzusem niciodată... era ultima lui dorinţă, ultimul lui mesaj din viaţă... întipărit probabil pe figura lui zbîrcită încă din adîncimea nopţii... acela de a reuşi... de a şti că discipolul lui uşor retardat, uşor reactiv, lipsit de anvergura faptelor eroice, şi-a dus gestul nebunesc pînă la capăt...
... iar acesta alerga acum precum un nebun... fără să privească în spate... fără să fie atent la obstacole... nu ascunzîndu-se de pericole... nu evitînd confruntarea cu vreun camarad prea atent... sau cu vreun duşman prea avîntat... ci de-a dreptul... sfidător... arogant... cinic... fără să-i mai pese de nimic... privirea lui Didoris îi asigura combustia... îl ustura... ca şi urmele unghiilor bătrînului rămase în carnea braţelor - adînci, roşii, fierbinţi... alerga exact aşa cum îl sfătuise odată: atent doar la misiune şi la voinţa de a o conduce pînă la capăt... fugea de oameni... fugea de chipurile lor otrăvite... de maeştrii lui Ares... de apa sălcie de campanie... de frica disimulată în alcool şi sex şi de mirosul urît al terorii... fugea de planurile de luptă savante şi de actele de eroism gratuite... de ambuscadele inteligente şi de răsturnările de situaţii... de ochii săriţi din orbite şi de mîinile abandonate lîngă trupurile vineţii... fugea de scheletele ambulante şi de animalele în agonie... de armele abandonate peste tot şi de ura combatanţilor răspîndindu-se prin aer precum o molimă... fugea de instinctele defulate în concepte precum: civilizaţie, istorie, tradiţie... de imensul circ jucat la nesfîrşit de grupurile speciei... şi din care era întotdeauna nevoie să fie eliminate unele... şi de a fi înlocuite... cu altele mai performante, mai adaptate, mai progresiste... totul supus unei singure şi absurde idei - aceea de a merge mai departe... de a înainta... de a părăsi un loc pentru a descoperi un altul... nou...nou... nou... altceva... întotdeauna altceva... care să incite... care să confere un sens... care să se acumuleze... un drum iniţiatic căruia i se împotrivea cu fuga... cu alergarea lui uşoară şi caraghioasă spre Athena...
... sînt la cîteva mii de ani distanţă... rezemat de pereţii propriei mele fiinţe... abandonat, părăsit, dar fără a fi singur... capabil să asist la carnavalul temporal al istoriei... am acumulat experienţa tuturor celor venind după mine... am urmărit evoluţia fiecărui individ însemnat... naşterea lui... iniţierea... lupta cu sine şi cu ceilalţi şi dispariţia lui în spatele unor etichete, a unor modele... m-am regăsit printre ei fără plăcere şi fără să cred că aş fi meritat-o vreo clipă... fiecare dintre noi stă cocoţat ca o povară pe umerii oricăruia dintre ei forţîndu-şi eliberarea... îi observ cum se chinuie, cum se zbat să iasă din capcanele întinse în tăcere de trecut... cum cad neputincioşi în plasa modelelor consacrate... cum nu pot fi decît un Cezar, sau un Napoleon sau vreun artist renumit al speciei... cum li se refuză orice posibilitate de a ieşi din hăţiş, din confuzie... aşa cum la rîndul meu am crezut că sînt inegalabil... că toate întîmplările care au dus la gestul meu unic în istoria Athenei au fost la rîndul lor unice... că am fost lăsat să îmi aleg drumul... un premiu de consolare pentru că am trăit ceea ce nu trebuia să trăiesc... pentru că am ştiut şi nu m-am revoltat... încă nu ştiu dacă m-am înşelat... jocul subtil al aparenţelor funcţionează perfect aici unde a fi sau a nu fi sînt feţe ale aceleiaşi monede... unde nu te poţi îndoi de nimic atîta vreme cît nu ai nici o dovadă că există... unde nu poţi afirma şi nici infirma... doar un imens uter - static, impersonal în care sînt abandonate acumulările memoriei... amintirile...
... alţi kilometri... simţeam încă mirosurile mării... vegetaţia locului... păsările... priveam cerul albastru al Atticăi, lipsit de nori... încins de soarele mediteranean... alergarea mea se topea în ritm pur şi completa fericit decorul... eram mîndru de mine, mă bucuram că exist... contactul cu materialitatea iminentă îmi făcea bine... îmi accepta prezenţa la fel de călduros pe cît i-o acceptam şi eu... sau era doar indiferentă... distanţa dintre mine şi reprezentarea cea mai crudă a insanităţii creştea exponenţial... fiecare metru parcurs adăuga ani... ruptura se adîncea izbăvitor... sîngele forţat să izbucnească din venele secţionate sălbatic, strigătele de luptă sau de groază, scrîşnetul metalelor încinse, toate acestea ţineau acum de o realitate tot mai străină, de un vis... abandonul căpăta tot mai multă consistenţă şi motivaţie... simţeam pe pielea mea ce înseamnă să-ţi exersezi liberul arbitru şi abuzam pasionat de aceasta... inspiram şi expiram... inspiram şi expiram... braţele întinse cît mai aproape de şolduri... călcătura pronunţată... aplicam inconştient tot ceea ce învăţasem la orele de antrenament... în călătoriile pedestre prin regat... muşchii mi se încordau şi se destindeau regulat... cu pieptul înfruntam aerul... cu fruntea, cu gura... întreg corpul se supunea docil comenzilor întretăiate...
... adio război, îmi spuneam... adio mare strateg Miltiades... devoratorul sclavilor cruzi... mîndria Athenei... braţul ei înarmat... apărător viteaz... şi adio cimitir pe roţi... strigam în gura mare... luam porţii însemnate din aerul încins de după amiază... părul îmi flutura pe lîngă urechi... îl simţeam cum se abandonează liber palelor de vînt... cum lasă sudoarea din creştet să i se insinueze în substanţă... asemenea lui zburam şi eu acum... peisajele defilau sub privirile mele uimite... eram cu adevărat excitat... îmi căram cu maximă fragilitate destinul pe umeri... dar nu puteam trece cu vedere frumoasele imagini ale naturii balcanice... stîncile albe care răsăreau din cînd în cînd pe cîmpie... tufele de smochini răspîndite peste tot... încărcate cu rod... invitîndu-mă să le culeg... să le mănînc... căsuţele sărăcăcioase ale crescătorilor de capre... dărăpănate... cojite dar pline de viaţă... turmele de animale interminabile... stupii de albine... şi oamenii... oamenii aceea neînsemnaţi... care le îngrijeau... sau care se lăsau îngrijiţi de ele... oamenii aceia înstrăinaţi... singuri... neobosiţi... oferind discreţi şi tăcuţi viaţă Athenei... hrănind burţile celor mai temuţi strategi militari... sau ale celor mai elevaţi poeţi... îngrijindu-se dezinteresaţi de intestinele damelor de consumaţie şi de atitudinea progresistă a metecilor... stratul ultim al acestei lumi din care proveneam şi spre care, iată, mă îndreptam iarăşi... logica ascunsă a lucrurilor... esenţa tradiţiei greceşti... ce distanţă, gîndeam... ce distanţă între curajoşii noştri soldaţi... între aerele lor de învingători perpetui şi stăpîni ai lumii şi agricultorii aceştia semisălbatici... prezenţele acestea fantomatice ce păreau a căpăta sens şi materialitate numai dacă le survolai în viteză... numai dacă le treceai în revistă grăbit... fără seriozitate... mă temeam în gînd că dacă m-aş fi oprit pentru o clipă... numai pentru o singură clipă... toţi aceştia ar fi dispărut fără urmă... lăsîndu-mi serioase îndoieli asupra puterii mele de judecată... o, zei! Şi cît de mult mi-aş fi dorit să mă opresc, cît de mult... numai ca să le cer o ulcică de lapte... numai ca să-mi liniştesc setea... deşi, eram aproape sigur, nimic nu-mi mai putea stinge arşiţa decît capătul călătoriei...
... îmi lingeam sudoarea de pe faţă şi de pe braţe... nu mă opream nici măcar ca să urinez... o făceam din alergare... lăsam stropii de lichid veninos să mă stropească... sarea mi se prelingea pe rănile făcute pe picioare de pietre şi plantele uscate... senzaţia de usturime pe care o detestam altă dată mi se părea acum o binefacere... era semnalul că organismul meu încă funcţiona... echilibrele subtile ale fizicii trupului se păstrau intacte... mîinile continuau să se agite pe lîngă corp... picioarele loveau solul cu aceeaşi îndîrjire... privirea dreaptă deşi obligată să caute tot mai ades prin ceaţa produsă de sîngele alertat... inima, plămînii, ficatul... toate supuse fără condiţii comenzilor mele disperate, fără istoric... celălalt eu, cel contradictoriu şi cinic, zăcea părăsit într-un colţ al fiinţei răpus, mirat, ezitant... dar ştiam că nu era decît o retragere tactică, provizorie... ştiam că aştepta un singur pas greşit, un gînd, un reflex greşit, un accident şi ar fi pus din nou stăpînire pe mine... ştiam că natura mea era mai presus de mine şi de voinţa mea... ştiam că eram punctul de echilibru a două stări de spirit, a două forţe adverse... aşa fusesem născut... aşa fusesem învăţat de sărmanul Didoris, cel care îmi răpise o noapte vorbindu-mi de Aristotel şi de frazele lui enigmatice... de dualitate... de alternativă... de sens şi contrasens... şi de imposibila cale de mijloc... l-am acuzat atunci că este un nefericit incurabil fără a-i dovedi însă aşa cum îmi ceruse cu un ton imperativ... abia mult mai tîrziu, pe drumul spre cîmpul de bătaie mi-a şoptit că s-ar fi putut să am dreptate... că nu era altceva decît victima unei călduroase cramponări de propriul eşec... şi pentru aceasta scurtam disperat drumul între Attica şi Athena... ca pe o ultimă încercare... de a fi, măcar o singură dată ceea ce pot să fiu...