Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea Marathon

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

15


Ştefan Caraman

26.04.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... alergam ca gîndul... mînat de un foc interior de ale cărui resurse încă nu ştiam prea multe... îmi priveam labele picioarelor cum se adaugă ritmic... aşa cum învăţasem în lungile ore de iniţiere în arta supravieţuirii... paşii mici... mîinile lipite de corp... şi cît mai puţine mişcări inutile... cît mai multă economie de mişcare... nu-mi era frică de moarte... ci de o viaţă vinovată... simţeam cum creşte în mine o nouă poftă... pofta de a o lua de la început... eram încă tînăr... carnea nu mi se muiase încă pe trup... iar oboseala din suflet... îndoiala... maturitatea prea devreme instalată... aveam să le înfrunt... iar de la această luptă nu aveam să mai dau înapoi... ba chiar îmi doream s-o încep cît mai repede... în fond nu era decît o singură persoană căreia trebuia să-i demonstrez ceva - mie... nu trebuia decît să ajung în cetate... să mă opresc în odăile vechii case a familie mele... şi să cumpănesc... şi apoi să pornesc la drum... îmi era uşor să mă ascund printre meteci - spiritul lor liber nu i-ar fi lăsat să mă trădeze... puteam alege o slujbă care să mă solicite doar noaptea... puteam alege calea pribegiei printre grupurile strînse de oieri... sau puteam alege o corabie şi să plec în călătorii cu destinaţie incertă... încet încet aş fi fost uitat... mi-aş fi comandat un anonimat perfect cu care să mă îmbrac şi apoi să-mi desăvîrşesc învăţăturile... pentru că un lucru măcar îmi era clar - aveam să fac numai lucruri importante... aveam să-mi trăiesc fiecare clipă a vieţii cu pasiunea unui muribund... aveam să cercetez fiecare mister, fiecare necunoscută care s-ar fi găsit în faţa curiozităţii mele... aveam să las frîu liber personalităţii... aveam să mă regăsesc... şi să mă bucur de aceasta...

... nu-mi păsa că-n urmă camarazii au rămas să dea bătălia cea mare... gîndul că acolo în spate se dădea deja o luptă pe viaţă şi pe moarte nu venea însoţit de nici o strîngere de inimă... mi-i imaginam doar lovind şi primind lovituri... călcîndu-se pe picioare dezorientaţi, îngroziţi dar de neoprit... încercam chiar să-mi imaginez şi un deznodămînt... iar întotdeauna grecii păreau a ieşi învingători... nu ştiam exact de ce... dar nu era patriotism... perfecţiunea armatelor lui Darius... eleganţa cu care erau aliniate... ştiinţa... păreau aici, pe pămîntul vechi al grecilor, nişte mofturi preţioase... stîncile aveau să oprească înaintarea călăreţilor... terenul accidentat le-ar fi măcinat fiecare călcătură...iar craniile lor aveau să se sfărîme la cel mai mic contact cu stîncile albe... capetele lor de care ne amuzam şi ne temeam în acelaşi timp... creştete făcute parcă din nisip... inconsistente, enigmatice, acoperite cu mult păr... nimic nu părea a le oferi vreo şansă aici... sau poate mă înşelam... poate că deja steagurile perşilor se pregăteau să se ridice şi să se îndrepte către Athena... poate că vreun general pers călărea acum prin faţa armatei sale triumfătoare ţinînd în pumn ţeasta strategului Miltiades... poate că grecii fugeau care încotro, guiţînd ca porcii la atingerea săbiilor încovoiate ale duşmanului... ciudat... nici o emoţie... nici o teamă... pe cine lăsasem în urmă eu în urmă cu cîteva ore?... au existat, sau n-au fost decît fantome perindîndu-se prin delirul vreunei febre?... cu toţii aparţineau deja unui trecut de coşmar, grotesc şi irepetabil... cu toţii erau doar nişte prezenţe străine... nu-mi mai aparţineau... nu le mai recunoşteam existenţa... pacifismul mi se scursese în picioare... iar ele zburau acum spre Athena...

... simţeam cum muşchii mei, cei atît de firavi altădată, se întăreau... simţeam cum prin ţesuturile mele prindea contur şi puteri un titan... simţeam cum creşte: înalt, puternic şi în acelaşi timp fragil... păream dintr-o dată doi indivizi care aleargă... păream un cuplu care se concurează... puteam observa acum limpede natura duală a ego-ului meu: puterea şi teama, slăbiciunea şi inteligenţa, determinarea şi înţelepciunea, îndoiala şi umanismul...mă întreceam pe mine însumi... m-am trezit brusc antrenat într-o competiţie în care miza nu era coroana de lauri... nu aplauzele sutelor de spectatori din arene... nu plăcerea unui loc iluzoriu în panteonul marilor campioni... ci chiar viaţa... eram conştient pînă la cinism de faptul că trebuia să fug o distanţă imposibilă... că nimeni, pînă atunci nu mai reuşise aceasta... nimeni nu mai încercase... ştiam că puteam foarte bine să cad dintr-o dată biruit de slăbiciune... sau pur şi simplu de conştiinţa gestului inutil, a ridicolului... fiecare metru rămas în spatele meu devenea cenuşiu... îşi pierdea semnificaţia şi suflul... fiecare metru din spatele meu era un sacrificat... el era cel care trebuia să moară... el îşi transfera tălpilor mele seva... generos, inuman, indiferent... şi din nou deveneam forţa titanică... mă descătuşam... apogeul mereu amînat chiar acum se petrecea... energii sporind de la sine... peste limitele rezistenţei umane... printre atîtea fluxuri incandescente nu mă mai recunoşteam... nu mai eram eu... şi eram fericit din cauza aceasta...

... am închis ochii... nu mai aveam nevoie de lumină... mă simţeam invulnerabil oarecum şi apărat... ceva care se acumula în jurul meu, care căpăta materialitate... o vecinătate stranie... nu-mi mai aparţineam... absorbit printr-o chimie inaccesibilă mie, desprins din carnea lucrurilor comune, m-am trezit - sau aşa mă simţeam sub imperiul fervorii - alergînd pe o suprafaţă nereală, caldă, atent direcţionată... drumul meu iniţiatic... fiinţa mea ascunsă ieşise la suprafaţă şi preluase comenzile trupului... cojile crispate ale egoului se desprindeau şi cădeau una cîte una... mă subţiam dar în acelaşi timp căpătam puteri... traversam desigur fazele unui delir extazic... muntele nesfîrşit al devenirii... escaladat atunci în exces... sărind de pe o stîncă pe alta în dispreţul abstract al pericolului... al riscului... al ratării... ţintind înălţimi inaccesibile... atacînd forme concrete ale destinului... deşi ştiam... nu-mi luase nimeni această capacitate... cinismul de nu mă identifica pînă la capăt... natura demonică a sufletului... şi care îmi şoptea perfid, "în apropiere este vidul, în apropiere este vidul"... iar vidul era în apropiere... disimulat perfid în tăcere...

... lansat precum bucata de piatră şlefuita dintr-o catapultă... precum un vultur din înaltul Olimpului... eram precum o idee salvatoare... eliberat de stressul propriei conştiinţe... mîndru de calitatea mea nouă... de fiinţa în care mă transformasem... de slăbiciunile rămase în urmă... de puterile ce-mi veneau din faţă şi-mi biciuiau pomeţii... incomparabil... unic... absolut... adunînd toata vlaga pămîntului călcat în picioare... însoţit de vietăţile mici ale cîmpiei... de energia descatuşată a ierburilor eliberate de greutatea tălpilor mele grăbite, fierbinţi... imponderabil... fantomatic... rebel... tot mai aproape de Athena... tot mai aproape de locul unde aveam să-mi regăsesc eu-l... nici un sacrificiu prea mare... nici o lege prea crudă... nici o piedică prea puternică... nici o cădere psihică parşivă... o alergare precisă, cinică, esenţială... prin cea mai prietenoasă realitate... cu cea mai generoasă extremă a fiinţei mele... admirîndu-mă... experimentîndu-mă frenetic... abandonîndu-mă... metru cu metru... reper cu reper... formă de relief cu formă de relief... desenînd o nouă geografie... reducînd dimensiunile imense ale pămîntului la fervoarea unui preludiu... şi urmîndu-l hămesit... pasional... căutîndu-i finalitatea... climaxul... în urma căruia avea să se nască o lume... şi în urma căruia aveam să dispar, împăcat, eu...

... îmi venea să rîd... să urlu de bucurie... aveam putere pînă şi pentru asta... aveam suflu... şi mă adăpam din mine precum un armăsar persan... mă adăpam... mă adăpam... frizam limita... o dispreţuiam, inconştient, excitat... neatent la mobilitatea ei, la materialitatea ei perversă... şi în care m-a prins din nou ca într-o plasă... exact atunci cînd mă pregăteam să arborez steagul victoriei... steagul propriei mele victorii... amînînd deznodămîntul pentru o altă vreme... şi îndoiala m-a năpădit din nou... mai acerbă... decisivă... titanul meu pierdea din nou teren... obosit sau poate visător... indiferent la miză, superior... nu-l mai aveam lîngă mine... îl pierdusem pe drum, îl pierdusem... din nou alergătorul solitar, chinuit, trist, descurajat... ah! mă recunoşteam din nou atît de bine... pentru că îndreptîndu-mă spre casă mi se părea din nou că mă îndrept spre război... că de fapt mă învîrt într-un cerc, că în curînd o să revin în front... şi oboseala care se insinua încet încet în oase... cît alergasem?... în faţă şi în spate, aceeaşi nesfîrşită cîmpie... oare cît mai aveam?... în faţă şi în spate aceeaşi nesfîrşită cîmpie... era drumul cel bun?... în faţă şi în spate aceeaşi nesfîrşită cîmpie... aceleaşi smocuri nesfîrşite de iarbă... aceleaşi turme mute... aceleaşi pietre... de cîte ori le călcasem?... era suficient ceea ce-mi reţinuse memoria în marşul spre cîmpul de luptă?... ajungea că muntele Olimp dispăruse într-o ceaţă subţire?... de parcă nu fusese niciodată

... pleoapele cădeau tot mai grele... ziua se pierdea şi ea undeva în spate... nu mai ştiam unde am ajuns... zgomotele nopţii se insinuau în urechi însoţite de propria mea teamă... eram singur... dedesubtul unor stele reci şi deasupra unui sol devenit dintr-o dată ostil... sandalele rupte nu mai reuşeau decît să mă rănească... chlamysul atîrna pe mine ca pe un trădător spînzurat şi expus mulţimii... iar aerul răcoros de noapte nu făcea decît să mi se împotrivească... genunchii nu voiau să mă mai asculte... lăsaţi, moi, cuprinşi de tremur... mă străduiam... zei îmi sînt martori că mă străduiam... aş fi putut rămîne acolo... căzut dintr-o dată nu ca o pasăre ci ca un bolovan provenind din cosmos... unul cu un trecut ascuns, neimportant, distructiv... mai întîi în genunchi, apoi pe burtă cu braţele sub piepţi... cu capul într-o parte pătat de spumele unui interior revoltat... traversat de spasme... incoerent şi jalnic... m-ar fi găsit desigur multă vreme după aceea... intrat în putrefacţie; ciugulit de păsările răpitoare sau de animalele perfide ale nopţii... m-ar fi lăsat acolo tăcuţi şi indiferenţi... încă o victimă... încă un mort... nici o pierdere... nu, nu trebuia să ajung aici... toată lupta mea surdă cu ceilalţi ar fi eşuat lamentabil... purtam în subconştient vorbele bătrînului Didoris..."orice luptă ascunde, în esenţa ei, germenele imperfecţiunii; nu poţi cîştiga la nesfîrşit şi nici nu poţi pierde astfel"... aceasta era lupta pe care trebuia să o cîştig... picurau în vene cuvintele acestea... iar eu refuzam să cad...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer