Toate fragmentele

Ce ştiam eu despre război? M-am trezit dintr-o dată singur printre cei care nu mai erau de nimeni aşteptaţi acasă... şi tot pribegeau... cu expresii golite pe chipuri... cu blenoragie şi un mod aparte de a judeca lucrurile... mi se părea că fiecare mă înţelege şi chiar mă încurajează... crimele nu existau, nu le ştiam, nu le puteam ghici... era doar o laşitate suspectă, o complicitate cu aer funest, atît... ceva care îmi scăpa, ca un fluture de noapte ascuns peste zi... după care ai alerga inutil, pentru că nici nu există... dar el zbura odată cu capetele... şi se numea război...

... astfel vă spun... toată această monstruoasă montare împotriva singurului martor al acuzării... tot acest descreierat cult pentru un nimeni.... nimic care să fie important... nimic care să mă valorizeze... şi nimic care să salveze Athena... cetatea aceea de mult căzută... victima propriei sale toleranţe... poate că istoria ar fi trebuit să reţină feţele speriate ale atenienilor aşteptînd înghesuiţi în spatele porţilor şubrede ale Cetăţii o veste... frica lor teribilă... boccelele pregătite de aceştia pentru o iminentă cale a pribegiei... rata criminalităţii redusă brusc în acele zile... lucruri mărunte dar singurele definind Grecia secolului de aur... dar nu, istoria trebuia să mă reţină pe mine... bravul soldat al lui Miltiades alergînd 42 de kilometri ca să anunţe marea victorie... pachetul acela de muşchi şi de determinare... spiritul de învingător... echipamentul de erou... eticheta unei civilizaţii pe care n-a înţeles-o nimeni, niciodată... înaintaşul unui lung şir de alergători dezabuzaţi confundînd curajul cu ridicolul... curios... întrebaţi pe cineva, pe oricine, cum îl chema pe soldatul acela... cine era modestul individ pornit brusc să-şi depăşească condiţia... cine sînt eu?... nu va putea nimeni să vă răspundă... pentru că nu ştie... pentru că legenda ascunde un sîmbure otrăvit... o minciună... în plus, întotdeauna s-a purtat mitul eroului anonim... soldatul necunoscut... acela pentru care pămîntul nu e niciodată prea zgîrcit în a-i oferi un loc... sau un monument funerar... sau un cavou... sau doar o simplă piatră de pe care ploaia şi vîntul - ca întotdeauna, agenţii indiferenţi ai uitării - au şters numele, faptele, posibilitatea infimă de a spune vreodată, "da, a fost!"... că ar fi putut avea vreun rost...

... da, a fost o minciună... totul a fost o îngrozitoare minciună... ascunsă într-un singur om... în ego-ul lui... la fel de neînţeles pentru ceilalţi atît cît a fost şi pentru el... duşmanul deciziilor disperate... soldatul comun şi neprietenos... mîna dreaptă a arbitrariului... n-am înţeles niciodată de ce m-au ales pe mine... de ce, din mulţimea de eroi care au înroşit pietrele albe ale Greciei, s-au oprit tocmai asupra mea... O, zei ai Olimpului!... pe unde umblaţi voi acum?... pe ce culmi necunoscute şi deasupra căror naivi?... relicve ale unei magii aproape comice... caricaturi sacre... cineva care să vă mai creadă... niciodată... pun gaj propria mea vigilenţă... propriul destin, deschis ca o buclă... spart între repere... numai eu ştiu... singurul... cîtă minciună... cîtă goliciune acumulată în secolele dominate de spiritul de competiţie... în lupta împotriva timpului... împotriva distanţei, a limitei... cu rezultate controversate şi promisiunea unei veşnice victorii finale... eu sînt un martor, poate singurul... dar cine să mă asculte, cine să mă judece?...

...mă simt obosit... nu e comod să fi mort... aceeaşi poziţie pentru o veşnicie, nici o răsucire, nici un cuvînt, nici o perspectivă... amorţeala... plus timpul... aici are o altă curgere, se spune că în sens invers... înainte de a muri am avut un fel de vis, sau o viziune - am ştiut cum este dincolo... stăteam pe o bancă, în apropierea unui şopron pentru oi... oile... întotdeauna mi-au plăcut oile, au o privire naivă şi sînt perfect proaste, seamănă mult cu omul... mai ales cînd este organizat în turmă... era un soare de început de toamnă, oile erau la păşune... undeva, departe... stăteam singur şi aşteptam pe cineva... asta este moartea - un loc în care ar putea să-ţi placă... numai că nu ai nimic altceva de făcut decît să aştepţi... să aştepţi la nesfîrşit... fără sentimente... fără pasiune... pe cineva care nu mai vine... îmi amintesc totul... fiecare clipă, fiecare gînd care m-a bucurat sau care m-a întristat... fiecare gest şi îndoielile... fiecare obiect şi fervoarea cărnii... totul... numai un singur lucru... ceva care lipseşte acestui puzzle uriaş... şi care refuză să închidă cercul... eu... identitatea mea... ego-ul... rolul meu în mişcarea lumii... importanţa... mobilul... scopul... sensul... nu-mi pot aminti sub nici o formă... cel care nu mai vine sînt chiar eu... cred că ar trebui să mă nasc...


... au atîrnat creanga de măslin în faţa casei... cineva trebuie să o fi făcut-o... eram primul născut al familiei... şi eram băiat... Athena anului 470... în faţa flăcărilor din cămin tata m-a ridicat în braţe şi şi-a recunoscut paternitatea... ochii îi străluceau pe jumătate de beţie... abia cealaltă jumătate pentru mine...sau pentru ceea ce credea că voi deveni... au chefuit cîteva zile... soldatul favorit al lui Diomede avea un băiat, avea un moştenitor... dar înainte de toate avea cine să-i urmeze... viitorul soldat... fala familiei şi poate chiar şi a Athenei... apărătorul devotat al istoriei şi al unei civilizaţii superioare... îi priveam cu ochii mei de copil nou născut... fără să comit prea multe mişcări... fără să protestez sau să plîng... conştient pînă la cinism de ceea ce mi se întîmplă... încă ameţit de aburul experienţelor trecute, emanate de propria mea karmă... nici o secundă n-am crezut, dar nici o secundă... ştiam ce mă aşteaptă... citisem încă înainte de a mă naşte în cartea destinului meu... îngîndurat pe alocuri... alteori de-a dreptul amuzat... dar niciodată sigur că voi avea puterea să schimb ceva... niciodată convins... stăteam întins pe patul îngust din lemn de ienupăr... le primeam cînturile şi mîngîierile cu un soi de milă... palmele lor aspre... mirosind a metal şi sînge... tresărind la contactul cu carnea mea fragedă, descoperită şi caldă... le simţeam instinctele trezite pentru o fracţiune de secundă... tentaţia de a anula această entitate slabă, fără apărare... şi rîsul eliberator... amînarea pe mai tîrziu... pe cîmpul de bătaie... pe gîtul vreunui inamic neatent... sau slab... mă născusem...

... apoi totul s-a întunecat brusc... cortina a fost trasă, luminile s-au stins, liniştea dinaintea spectacolului... fără aplauze, fără gong, doar o aşteptare implicită... o tensiune abia sesizabilă... şi primul orăcăit imbecil... prima manifestare a dreptului la viaţă... la o nouă viaţă... punctul iniţial al cercului... aşadar aici reîncepea totul... în mijlocul unei familii medii atheniene... în mijlocul unui secol ciudat şi misterios... al unei civilizaţii împotrivindu-se încă disoluţiei... deasupra mea se ţeseau invizibile plase... fire existenţiale nevăzute prindeau a se lega de firul meu existenţial... întîmplări nemaiauzite se înfiinţau în potenţialitate şi se pregăteau să bată la porţile realului... încă o forţă... încă un pas... încă unul care să tragă după sine sau care să împingă... eu eram acela... n-am aflat-o niciodată în viaţă... niciodată n-am fost convins că ego-ul meu purta cu sine germenii unei revoluţii... una strîmbă, mai degrabă intuită, mai degrabă fetişizată decît împlinită... niciodată convins de puterea sinelui meu deşi întotdeauna interesat de aceasta... avid de ea... o întreagă lume disimulată în spatele unui destin minor în fond... a unei existenţe mediocre... dominată de îndoială, complexe şi monotonie... de întrebări fără răspuns şi de lipsa oricărei abilităţi umanitare... de ego absolut, de imposibilitatea de a fi ca ceilalţi sau măcar de a încerca să fiu altfel... puterea nimicului de a determina - astfel ar arăta un rezumat al existenţei mele... atît de neimportantă atunci... atît de importantă azi... azi, cînd, în fond, eu nu mai exist...

... ceea ce de fapt este o istorie... istoria alergătorului de pe cîmpia Marathonului... carnea şi oasele lui reale... distanţa parcursă... şi luptele... şi Meltiadis... şi Darius... Attica, Eschil şi turmele de capre de pe întreg cuprinsul regatului... artele, teatrul, locuinţele, obiceiurile şi arhitectura... secolul lui Pericle... Temistocle... ambiţia nemăsurată a luptătorului grec dar şi inocenţa lui... zeii plictisiţi ai Olimpului... metecii şi sclavii... democraţia... filosofia punînd în centrul universului omul... apologia războiului... atomul... luptele libere... căsătoriile premature... călătoriile pe mare şi veşnicul Homer... comerţul cu celelalte cetăţi... competiţia... aş putea spune că am trăit anii cei mai frumoşi ai Greciei antice... că am cunoscut marii eroi... marii strategi şi marii poeţi... m-aş putea făli între atîtea etichete de papirus... aş umple un templu de credinţe... aş aşeza la temelia Istoriei anii trăiţi de mine... un munte de experienţe şi iluzii... un Olimp cocoşat de atîta civilizaţie... singura problemă ar fi rămas aceea de a localiza un început acceptabil... numai că eu nu am crezut nimic din toate acestea... am planat deasupra lor indiferent şi plictisit... le-am privit strălucirea, le-am sfidat-o... fără să orbesc... şi m-am tîrît pe dedesubtul lor... mirosindu-le scurgerile... atingîndu-le imperfecţiunile... simţindu-le... nimic perfect în ele... nimic perfect în trecut... nimic interesant la care să priveşti cu conştiinţa că te sufocă... doar o adunătură de exhalaţii disimulate în talente... doar defulări existenţiale ale unora care au crezut că sînt mai puternici... simple probleme de atitudine... nimic de ales ca pe o certitudine... un deşert populat de miraje... o călătorie fără final... şi prima amintire clară... Maria...


... mi-a fost oferită drept ironică ofrandă... era pe vremea cînd bîntuiam subteranele cetăţii alături de cei mai nepotoliţi camarazi... crescusem... barba îmi lucea pe obraji asemenea unui premiu... nu pierdeam nici o ocazie de a mă oglindi în luciul fîntînii din apropierea cazărmii... aveam păr pe faţă... rememoram amuzat sentimentele încurcate ale primelor erecţii... mă masturbam însoţit întotdeauna de un sentiment al vinovăţiei... atîtea zeiţe deasupra capului meu... Artemis...Athena... Afrodita... şi nu mă pedepsea niciuna... afrontul meu făţiş şi naiv adus feminităţii nu suporta nici o reacţie... aveam tot timpul impresia că cineva se joacă cu mine... că mîinile mele înfăptuiau un ritual interzis... că zeii aşteaptă doar o clipă de neatenţie sau una de fericire ca să mă pedepsească... cred că îmi trebuia o femeie... era ultima dovadă a maturităţii mele... era certificatul suprem al bărbăţiei... era delimitarea frustă de obiceiul cazon al împerecherii cu alt bărbat... dar şi desprinderea de un trecut confuz şi neprietenos... ultimul pas spre o definiţie... spre un statut, o identitate... nu trebuia decît să penetrez un vagin... nu trebuia decît să penetrez un vagin şi deveneam pe loc apt să iau capul celui mai apropiat duşman (sau prieten)... nu-mi trebuia decît un vagin... meditam în odăiţa mea, privind pe fereastră la cer şi admirîndu-i culoarea şi permanenţa... pregătindu-mă să le mulţumesc zeilor pentru lucruri gratuite... ascultînd la zgomotele celor de afară furaţi de semnificaţia acelei zile... ziua sosirii lui Dionisos cu turma lui de satiri...

...şi am obţinut-o în subteranele umede şi reci ale Athenei... Maria era o femeie grasă şi urîtă... îşi petrecea mai tot timpul întinsă pe spate sau pe burtă... călărindu-se cu tot ce era sau aducea a bărbat... asudînd, înjurînd, negînd... exercitîndu-şi dreptul de a fi odioasă... Maria era o tîrfă... la care am fost adus aproape cu forţa de cei ce mi se păreau atunci a-mi fi prieteni... după ce m-au surprins în spatele unei stînci în afara cetăţii masturbîndu-mă... eram transpirat... roşu şi uimit de frumuseţea vestalei care acceptase să-şi dezvelească formele în faţa imaginaţiei mele hămesite... în realitate nu o văzusem niciodată... dar eram sigur că există undeva... ştiam... zeii nu au fost niciodată nişte zgîrciţi... îi gînd îi vorbeam... îi vorbeam despre ea... îi spuneam cît de dreaptă fusese natura cu ea şi cît de dreaptă şi cu mine... mixam pentru ea cele mai năstruşnice glume... inventam cele mai perverse jocuri... iar ea le accepta cu superioritatea unei zeiţe... pe toate... nu mai conta că încheietura mîinii îi transmitea creierului pulsiuni dureroase... apoi chipurile acelea fioroase de satiri... centaurii trimişi fără nici o îndoială de Ares... trăgînd nu de ea ci de mine... hohotind demonic... camarazii...

...mă privea superioară şi obosită... stătea întinsă într-o rînă pe patul ei din lemn de ienupăr... o priveam la rîndu-mi dar speriat... ţinea ochii abia întredeschişi şi respira greoi... părea un animal mitic scăpat din Hades... hidos, insensibil, perfect... simţeam că ceva teribil avea să mi se întîmple... ceva nemaivăzut şi imposibil de oprit... am încercat să fug dar cei doi camarazi m-au ţinut strîns... rîdeau zgomotos şi incitaţi... înaintea lor urma a se consuma imediat sacrificiul unui puritan... în curînd aveam să fiu ca ei... şi nu doream... numai Zeus din Olimp ştie cît de mult îmi era frică... nu de femeia aceea prăvălită precum un cadavru... fără sentimente, fără forme, fără milă... ci de propria mea devenire... de ceea ce urma să mi se întîmple de atunci încolo... de locurile noi şi sălbatice care mi se deschideau brusc în faţă şi pe care eu trebuia să le parcurg... pînă la capăt... m-am apropiat... nu mi-a spus nimic... probabil că totul era aranjat de înainte... nu mi-am scos decît penisul... mi-am păstrat pe mine zalele, pantalonii, încălţările... într-un soi de revoltă mută... sau doar din naivitate... pentru că nu ştiam că în faţa unei femei se cuvine să te dezbraci mai întîi...

...am pătruns-o... icnetul meu s-a pierdut printre hohotele celorlalţi care mă asistau fără nici o jenă... mă mişcam ritmic... uimit de propria-mi erecţie... etalîndu-se parcă împotriva mea... se mişca şi ea... Maria... îi simţeam sudoarea amestecîndu-se cu a mea... lipicioasă, caldă, fetidă... cărnurile grele... expresia impenetrabilă a feţei ei... de parcă se ruga... sau de parcă refuza să gîndească, să simtă... mă gîndeam că dacă acesta era farmecul erosului, greşisem fără îndoială lumea... sau specia... îmi era deja teamă de final... de faptul că mă voi ridica intempestiv de pe acest munte inconsistent şi mă voi repezi afară... ca să vomit... îmi era teamă de ridicol... de poziţia mea şi aşa nesigură între maturii care se oferiseră să mă iniţieze... eram gata să clachez... mă pregăteam să pierd lupta... dar am avut atunci o revelaţie... femeia aceea, Maria, mă ajuta... într-un mod subtil, invizibil pentru alţii... mişcarea corpului... mîngîierile... respiraţia accelerată... grija pentru penisul meu crud care rătăcea adeseori calea... toate acele semne care ţi se transmit fără acordul tacit sau nu al raţiunii... Maria mă ajuta... m-am relaxat pe loc... i-am acceptat mîngîierile şi, la rîndul meu, am început să o mîngîi... am început să-i vorbesc... şi mi-a răspuns...

... iar cu mult înainte de aceasta am crescut ca orice grec modest, la marginea cetăţii... care avea o mamă şi un tată... cetăţeni medii ai cetăţii... oameni importanţi prin număr şi nu prin semnificaţie... adaptaţi timpului şi filosofiei locului... fără trecut şi fără viitor... desene vii... materie... şi prima mea copilărie... eram tot mai mult atras de cîmpiile ce se deschideau înainte... m-am născut cu ele în faţă... am fost educat cu prezenţa lor... cu stîncile albe care abia se zăreau la orizont... cu prezenţele fantomatice ale crescătorilor de animale... misterioşi, tăcuţi, temători... vînzîndu-şi produsele la poarta Cetăţii... grăbindu-se să părăsească mostra aceea monstruoasă de umanitate concentrată... viermuiala de rase şi sexe... cu cetele răzleţite de oşteni venind sau plecînd aducînd cu ei parfumul misterios şi interzis al morţii... intonînd cîntece ciudate... îi priveam cu invidie şi cu ochii imaginaţiei deschişi larg... ne lăsam mucii să ni se scurgă pe faţă ca o ofrandă adusă naivităţii sau poate ca o revolta a ceea ce eram alături a ceea ce ne doream să fim... după ce se îndepărtau suficient aruncam cu pietre... îi goneam inconştienţi şi naivi... ei erau aceia care ne înlocuiseră toate celelalte iluzii ale copilăriei... pe vremea aceea se duceau multe bătălii... mereu zăream femei plîngînd după soţii căzuţi... mereu comunicate şi agitaţie... planuri de luptă şi încorporări forţate...o epocă agitată chiar şi pentru istoricii ce urmau să vină şi să scrie... numai noi la marginea Cetăţii... închipuindu-ne că odată aveam să revenim din luptă victorioşi... în sfîrşit victorioşi... anunţînd masa aceea de greci înfricoşaţi că groaza lor se sfîrşise...

... dar aceasta la o vîrstă foarte fragedă... umblam desculţ prin praful alb al cetăţii... fără griji... fără întrebări... în virtutea unui automatism de care nu eram conştient... mă bucuram din orice, iar plînsul meu nu era altceva decît o odă a acestei stări de fapt... făceam notă comună cu arhitectura locului... eram un corp printre corpurile măcinînd zilele prospere ale Athenei... furam din fructele neguţătorilor... fugăream caprele ţăranilor urît mirositori... aţipeam sub soarele cald al Peloponesului... îmi amintesc vag hainele largi în care umblam, străbătînd alături de ceilalţi copii străzile înguste... văzut de sus, păream o bucată de cîrpă lăsată în voia curenţilor de aer cald... împinsă de colo colo... manevrată grosier şi sincer... lăsată parcă să-şi exerseze libertatea pînă mai tîrziu cînd, desigur, avea să fie oprită într-un mod aleatoriu de un zid... asimilată imediat de geografia acestuia... topită în imobilitatea lui săracă... dar numai văzut de sus... pentru că, văzută de jos, cîrpa aceea căpăta un oarecare farmec... un anume sens şi logică... şi avea şi un nume...

... mai tîrziu... am crescut fără părinţi... tata căzuse într-o luptă... prizonier de război... după care i-au tăiat capul... astfel l-am primit într-o noapte - într-un sac... avea ochii închişi şi o idee vineţii... parcă dormea... nici o remuşcare, nici un stress, nici o expresie de frondă... doar o plictisitoare împăcare cu ceea ce devenise... capul desprins de trup al unui tată... mama l-a privit cu oroare fără să îndrăznească să-l atingă... apoi a căzut, încolăcindu-se peste el... de parcă ar fi vrut să-l primească înapoi... de parcă ar fi vrut să-l renască... eram vădit emoţionat de o asemenea întorsătură a evenimentelor... nu îmi venea să cred că mie mi se întîmplă... simţeam nevoia să mă laud prietenilor de joacă... să iau tigva aceea de jos şi să le-o arăt tuturor... să vadă cum arată capul fără trup al unui erou grec... să mă mîndresc cu un craniu... l-au lăsat apoi uşor pe masa de piatră din faţa casei... îl bîzîiau muştele... o dovadă vie că viaţa nu se pierde... doar îşi schimbă cîteodată conceptele şi formele... l-au incinerat abia după cîteva zile... împreună cu biata mama... femeia îşi pierduse minţile... umbla noaptea pe străzi... se spune că tot căuta ceva... ceva ce îi lipsea foarte mult pesemne... n-a găsit şi a murit... mama şi tata... eroii anonimi ai cetăţii Athena... n-au mai avut timp să mă aştepte...

... aş fi vrut să-mi amintesc mai multe despre părinţii mei... aşa cum îşi amintesc toţi cei care au avut... dar n-am decît imagini disparate şi nesigure... de parcă n-ar fi fost părinţii mei... nici o legătură subtilă... nimic care să mă facă să-i revendic şi care să mă doară... tata era mai tot timpul plecat... şi numai ca să ne apere... niciodată nu am înţeles de ce acela care trebuie să ne apere nu era acolo lîngă noi... de ce trebuia să plece... cu cît mai departe el cu atît mai sigură viaţa noastră... venea foarte rar... de cele mai multe ori noaptea... intra tăcut în casă, fantomatic... numai armele i se auzeau, atunci cînd le depunea pe masă... intra în camera mea... mă privea neutru, obosit... îmi evalua creşterea... apoi îl auzeam gîfîind împreună cu mama... însă foarte puţin... abia dimineaţa apucam să schimbăm cîteva vorbe... practica destul de bine arta de a fi aspru... mi se adresa numai cu "băiete"... era atent la plîngerile mamei şi mai puţin la justificările mele... nu mă bătea niciodată... dintr-un ciudat instinct de solidaritate, probabil... socotea că năzdrăvăniile mele erau preludiul viitoarelor fapte de arme... se limita la rîde scurt...şi a mă trimite la joacă... apoi venea clipa despărţirii... tot noaptea... acelaşi traseu discret, ritualic... îmi măsura din priviri corpul supus odihnei... închidea uşa încet... apoi gîfîiturile lui şi ale mamei mele...de data aceasta mai lungi... mai calde... plînsul încetişor al femeii... şi copitele calului spărgînd liniştea străzilor Cetăţii...


... îndreptîndu-se spre alte lupte... spre alte jocuri absurde mizînd pe vieţi omeneşti... Miletul era în fierbere... soldaţii perşi se pregăteau să-i dea ultima lovitură... aşa au căzut cei şase sute doisprezece soldaţi, împreună cu tatăl meu la poalele cetăţii... băteau în retragere... au fost somaţi pentru o capitulare onorabilă... şi-au predat armele şi şi-au reluat marşul ca prizonieri de război...erau fala mamelor lor, a întregii cetăţi... mari, bătăioşi, darnici, frumoşi, mîndri şi arşi de soarele permanent al Greciei... niciunul nu era trecut de patruzeci de ani... aveau un singur păcat - le erau inamici... în dimineaţa duminicii următoare au fost duşi pe detaşamente şi masacraţi... era vremea cînd vara dă în pîrg... treaba a început către ceasurile cinci şi a fost încheiată la opt... au tăiat în plin... niciunul dintre greci n-a ascultat ordinul de a sta în genunchi... unii s-au răzvrătit cu deznădejdie turbată, alţii au rămas neclintiţi în picioare... cîţiva au căzut la prima atingere, atinşi la gîtlejuri sau împunşi în piept... cîte unii, doar pe jumătate ucişi, încercau să se caţere pe ziduri şi să fugă... aceia erau doborîţi cu suliţe... la ora unsprezece au început să ardă leşurile iar spre seară au încărcat capetele într-un car şi au lăsat calul să ne găsească... n-aveau nici o remuşcare... la urma urmei se aflau acolo, faţă în faţă cu ai noştri, doar pentru simplul şi unicul scop de a se decima temeinic... care pe care... nimeni n-a scăpat cu viaţă... iar Miletul zăcea sub ruine...

... mama a fost fără îndoială o femeie frumoasă... îmi plăcea cînd mi se spunea că îi semăn... aceeaşi delicateţe, spuneau... aceeaşi eleganţă şi înclinaţia spre frumos, spre arte... îi plăcea să-mi vorbească... iar mie îmi plăcea să o ascult... pînă într-o zi cînd n-a mai fost la fel... părea mai tot timpul abătută şi îmi ocolea în mod evident privirile... arareori cînd rămîneam în faţa masei pline cu fructe îmi vorbea agitată despre condiţia femeii de soldat... despre toate cîte trebuia să suporte, despre lipsuri... despre frustrare şi despre onoare... dar eu ştiam că se întîlneşte cu cineva... şi ştiam la fel de bine că nu-l iubeşte... doar o simplă cură aplicată ca să nu-şi piardă minţile... o deschidere igienică a picioarelor... o penetraţie chirurgicală... sau doar un recurs împotriva sorţii... numai un moft... o singură dată, surprins şi încîntat de destinul ei tragic am îndrăznit să o mîngîi pe mînă... o singură dată... şi m-a lovit... atîta ură, atîta groază... atîta iubire... toate la un loc... n-am mai îndrăznit... nici măcar atunci cînd o priveam căzută peste craniul tatălui meu... urlînd de durere şi căutînd după un reper... nici măcar atunci... m-am limitat la a plînge şi eu... neconvingător... mai degrabă confuz... gîndindu-mă că devreme ce nu mai are cine să mă apere venise timpul să o fac şi singur... făcîndu-mi planuri de evadare din această condiţie de copil... proiectîndu-mi un viitor nespectaculos dar măcar sigur... încercînd de fapt să înţeleg ce mi se întîmplă...

...n-aveam nici o rudă... nimeni căruia să-i pese de mine... sau să mă accepte drept povară... şi m-au luat copil de trupă... la pedeştrii... la început oameni cumsecade... dintr-o bucată...camarazii tatălui meu... în trupul lor îndesat se înghesuiau curajul şi viclenia... agilitatea şi forţa... oamenii aceştia puteau să te doboare doar dintr-o singură privire... erau cei mai temuţi luptători din întreaga Eladă... m-au primit cu o ciudată căldură... nu era aceeaşi ca a părinţilor mei şi pe care mi-o aminteam mai tot timpul... era o afecţiune neutră, simplă, nu îi implica în nici un fel... îmi zîmbeau tot timpul şi-mi scăpau mai mereu cîte o palmă pe ceafă... era semnul lor că mă simpatizează... forma cea mai elevată a atitudinii faţă de fragilitatea cărnii mele... faţă de inferioritatea mea juvenilă... mi-au aranjat o odăiţă undeva la marginea cazărmii, lîngă zidul înalt din piatră albă... aveam un pat... o masuţă, o ladă în care îmi înghesuiseră inabil hainele şi armele şi o fereastră... locul de care, mai tîrziu, m-am ataşat cel mai mult... şi mai ales după ce bravul soldat reformat şi orb Didoris îmi deschisese mintea... numai arătîndu-mi palmele... şi vorbindu-mi... era locul prin care evadam de rigorile cazone şi prin care reveneam chiar şi cînd nu mai trebuia să mă ascund... iar apropiindu-mă de vîrsta adolescenţei căpătasem obiceiul de a-l escalada... îmi făcusem din aceasta propria declaraţie de independenţă... propria formă de refuz...

... m-au luat de acasă la cîteva zile după ce murise şi mama... eram înfometat, slăbit şi palid... dar nu plîngeam... n-am plîns nici o secundă după ce au luat-o şi au dus-o... am rămas închis în camera mea, privind pe fereastră... vedeam şirurile de sclavi trecînd dimineaţa spre minele de piatră din afara cetăţii... vedeam grupurile de copii cărora nu le mai aparţineam... răsăritul soarelui şi apusul soarelui... carele cu cereale şi gărzile curţii... vedeam toate evenimentele în desfăşurarea lor firească... le contorizam sec, fără o măsură dinainte stabilită... mă recunoşteam în ele uneori... de cele mai multe ori nu... adormeam şi mă trezeam fără nici un program... nu urlam, nu invocam zeii aşa cum fusesem învăţat... urinam şi defecam în casă... intrasem în regim de avarie... mai tîrziu mi-au spus că traversasem din plin o stare de şoc... dar nu era aşa... eram conştient de ceea ce mi se întîmplase... asimilam durerea pierderii onorabil... îmi puteam aminti cine sînt şi ezitam să-mi închipui ce va fi... mă interesa persoana mea şi primeam regulat impulsurile fiinţei... percepeam timpul exact aşa curgea era el - dinspre mine spre nicăieri... ridicam sabia tatălui meu fără nici o problemă şi mă simţeam mîndru că pot... exersam interesat exerciţiile de supravieţuire la care mă trezeam supus... primeam foamea cu zîmbetul pe buze... setea mi-o stingeam sfidător cu propria salivă... simţeam cum carnea se întăreşte pe mine într-un ritm mult mai susţinut... creierii procesau informaţii altfel imposibil de înţeles... mă pregăteam să rezist... cred că asta se întîmpla... numai că era prea mult... era prea mult...

...prima zi... un amestec de uimire şi teamă... nimic nu părea a fi nou şi tocmai aceasta mă speria... acelaşi zdrăngănit de arme, aceleaşi chipuri fioroase, murdare, sălbatice... aceleaşi rîsete suficiente şi expuneri forţate, aceleaşi acte de bravadă exercitate pe sclavi ori bătrîni... fiecare dintre soldaţi era un alter ego al tatălui meu... fiecare îmi înghesuise mama în nopţile de răgaz şi o făcuseră să geamă... nutream pentru fiecare un sentiment de ură amestecat cu sentimentul acela de recunoştinţă pentru faptul că ei erau aceia cărora aveam să le mănînc din palmă... îi urmăream cu coada ochiului, timid, tăcut, refuzîndu-le apropierea, comportîndu-mă ca un metec deposedat de avere şi de identitate... mergeam alături de călăuza mea tîrîndu-mi ostentativ picioarele, arborînd o atitudine voit umilă, greţoasă... nu întrebam nimic şi răspundeam monosilabic... eram atent numai la mine şi la ceea ce mi se întîmpla... nu, nu eram mulţumit de ceea ce vedeam... mă întrebam de unde atîta răbdare cîtă vreme m-aş fi luat eu însumi la palme... nu ştiam încă nici o clipă că omului din faţa mea îi eram tot atît de important cît ora ce abia trecuse, sau cît ora ce avea să vină... nu ştiam că eram tratat ca oricare dintre ei - un nimeni absolut, un organism programat să-şi plaseze dilemele existenţiale numai între doi poli: distrugere sau autodistrugere... fără complicaţii, fără mofturi existenţiale, fără parade desuete, fără jerbe intelectuale împrăştiindu-se periculos peste tot... nu ştiam nimic... apoi a doua zi... a treia zi... a patra...

... am hotărît să le fac pe plac... să-mi exercit dreptul de a fi mincinos, de a le cînta în strună, de a-i acoperi cu dispreţul meu disimulat într-o nemaipomenită adoraţie... fiecare se grăbea să mă înveţe cîte ceva, fiecare simţea nevoia să-mi fie aproape, să îmi vorbească, să mă adulmece, să mă atingă... o, ştiam cît de vinovate le erau intenţiile... ştiam ce le trece prin cap, ce sînge le curge prin vine... nu aveam nevoie de dovezi, nu trebuia să mă prevină cineva... pasiunea lor pentru prezenţa mea unică, crudă era sinceră şi cinică... erau curioşi şi nerăbdători, ca nişte copii... rîdeam cînd rîdeau şi ei şi primeam mimînd perfect prostia palmele ce mi le tot abandonau peste ceafă... spuneau despre mine că voi fi un soldat excelent... că văd în ochii mei o altă faţă a morţii... mă măguleau asemuindu-mă cu cîinele lui Hades... la mesele lor eram întotdeauna servit cu ce e mai bun... rezerva lor faţă de lux dispărea brusc atunci cînd era vorba de mine... eram primul copil de trupă ajuns vreodată în compania lor... eram tînăr, imberb, cu mişcări delicate, timide... ingenuu şi plin de întrebări... o imagine care le înfierbînta minţile... fără să o ştie, fără să o conştientizeze... întreaga mea înfăţişare li se arăta precum o provocare... uneori se înfuriau ca din senin unii pe alţii şi aceasta numai pentru că o linie secretă de demarcaţie, o cutumă tacită era încălcată... din cauza mea... devenisem obiect de dispută şi mă simţeam bine... departe de mine orice bănuială... nici o idee despre adîncimile de unde, fără să vreau, reuşisem să-i ridic... sau să-i arunc... părea că de destinul mă redescoperise... şi părea a se bucura de aceasta...

... m-am acomodat mai uşor decît m-aş fi aşteptat... mi-au dat o cămăruţă unde să locuiesc, undeva la marginea cazărmii, lîngă zid... cîteva straie, chlamysul, efectele personale şi posibilitatea de a-mi construi o existenţă neutră... fără întrebări şi fără patimi... fără diferenţe de nivel... bine orientat şi plin de propria mea nimicnicie... fără ego şi fără pereche... prototip al soldatului grec... un butoi plin cu superstiţii şi reguli... o maşină de ucis alte maşini din carne şi oase... dar mai întîi mi-au dat mîncare... mi-au adus tăvi încărcate cu bucăţi de carne friptă... brînză şi măsline... mi le-au întins în faţă simplu, superior şi părintesc... am mîncat... mestecam lacom dumicaturile mari şi le înghiţeam prematur... striveam între dinţii mei încă cruzi boluri însîngerate... simţeam cum mi se scurge seul pe la colţurile gurii şi mă lăsam cotropit de satisfacţia adîncă pe care ţi-o oferă condiţia de animal de pradă... aruncam cu oasele prin încăpere... dănţuiam cu tăvile în aer... dacă aş fi fost un individ matur puteam jura că aceea era fericirea... dar nu eram un individ matur şi totul se reducea la o joacă... nu cunoşteam regulile... nu cunoşteam preţul... nu îmi negociasem partea de vină... sau partea de nevinovăţie... doar mă jucam... am adormit pentru prima oară fără să îmi vină să plîng... iar cînd m-am trezit, a doua zi ştiam că nu se va mai întîmpla niciodată aceasta...

... mulţi dintre soldaţi erau pederaşti... au fost zeci nopţi cînd nu puteam adormi din cauza gîfîiturilor lor sănătoase... mi-i imaginam penetrîndu-şi dosurile cu răbdarea şi maiestuozitatea unor cai de rasă... gemetele lor necenzurate rivalizau cu poveştile cîntate de cei mai renumiţi menestreli... pasiune şi frustrare... cădere şi înălţare... între oamenii aceia trebuia să-mi desăvîrşesc educaţia... trebuia să asist la luptele lor... să-i adulez pe învingători şi să-i compătimesc pe învinşi... trebuia să le suport mirosul greu de sudoare atunci cînd îmi întindeau hainele ca să le curăţ... trebuia să le aranjez armele în rastele... să le ascult poveştile despre luptele la care fuseseră... să-mi imaginez alături de ei cum se usucă cîte vreun braţ pierdut departe, în mare... să-mi stăpînesc groaza la ameninţările lor şi să rîd atunci cînd glumeau... la început vedeam în toate acestea un sens... credeam că, în sfîrşit, apucasem un drum ce mi se potrivea... aşadar urma să mă desăvîrşesc ca soldat... urma să ajung erou... să lupt, să ucid să beau din sîngele victimelor mîinii mele nervoase... să călăresc ca nimeni altul şi să mă înghesui cu cîte un veteran la adăpostul unei stînci... la adăpostul propriei noastre infirmităţi... pe Zeus! Nu mi-a trebuit decît o clipă să-mi dau seama că nu pentru asta am coborît pe pămînt... cum puteam tremura de plăcere în faţa unui cadavru ucis cînd, pe ascuns, îmi delectam spiritul cu poemele marilor poeţi antici?... cum puteam rîde la glumele lor idioate?... cum puteam crede vreo secundă că aş putea asemenea celorlalţi atîta vreme cînd eram sigur de unicitatea mea... da, eram unic... ştiam asta...

... eram purtat mereu pe drumuri, prin campaniile militare... bătusem cu piciorul coastele Egeei... debarcam pe insule nemaivăzute... albe, urîte, neprimitoare... asistam la lupte fără sfîrşit, lipsite de orice tactică şi din care ieşeam mai mereu învinşi... niciodată vreunul disperat... niciodată abătuţi, niciodată abandonaţi într-un metafizic decrepit ci mereu atraşi doar de luptă... de posibilitatea de a se mai înfrunta încă o dată... de înscrierea benevolă la ruletă şi satisfacţia sublimă de a mai scăpa iar de moarte... în esenţă aici se rezuma secretul bravei armate a Athenei... spiritul de luptă al grecilor... generozitatea lor atunci cînd era vorba despre propria lor viaţă... şi dezamăgirea mea că nu aveam să ajung niciodată ca ei... că puteam doar să mă transform în veşnicul observator parţial... cîrcotaşul tăcut şi măcinat... cel ce nu putea înţelege deferenţa cu care camarazii acceptau înfrîngerea... lejeritatea... superioritatea... ceea ce pe ei îi salva întotdeauna, pe mine mă cufunda şi mai mult în confuzie... în îndoială... detestam campaniile militare... eram prea tînăr ca să fiu lăsat să particip la lupte dar suficient de mare ca să le observ şi să le judec... permanent agresat de mirosul sîngelui şi al cărnii putrezite... de strigătele deznădăjduite ale celor răpuşi... de urletele inumane ale soldaţilor mai puternici, ce culegeau vieţile celorlalţi, mai slabi... de mizerie şi de proasta alimentaţie... de căldură şi de insecte... de perversiunile sexuale la care se dedau cu toţii cu disperare, cu nesaţ... de jocurile lor stupide... de perioadele de respiro în care trebuia să le curăţ armele... şi hainele murdare şi urît mirositoare... de tot ce însemna conflict şi implica viaţa... sau lipsirea conştientă de ea...


... şi momentul declicului... ziua în care m-am trezit faţă în faţă cu maturitatea mea incipientă... ziua în care piesele destinului meu pînă atunci împrăştiate într-o grămadă ilogică dar frumoasă, neinteresantă, s-au aliniat într-un prim contur definit - grosier, imperfect, dar autentic, eu... ziua în care am deschis ochii... dormitam aparent fără chef în odăiţa de campanie... priveam pe fereastră către cer admirîndu-i mut culoarea şi permanenţa... pregătit să aduc în gînd o ofrandă zeilor... să le mulţumesc pentru lucruri gratuite... numai aşa, pentru că era o zi de sărbătoare... pentru că seara aveau să iasă toţi locuitorii cetăţii pe străzi şi să se distreze, să cînte, să meargă la teatru... sau doar să bea şi să-şi piardă minţile de care în ziua aceea nu aveau nevoie... era sărbătoarea lui Dionisos... o pace suspectă însoţind seara ce începea să se lase... apoi grupul gălăgios de camarazi mai vîrstnici invadîndu-mi cămara... luîndu-mă pe sus... veseli, excitaţi, insistenţi... vorbeau lucruri fără înţeles pentru mine... distingeam vag sensul invaziei lor... nu protestam pentru că întrezăream intuitiv lipsa oricărei şanse de a mă opune... şi, în definitiv, nu avea să fie nimic grav... mă gîndeam că aveam să mă îmbăt cot la cot cu ei... că experienţa aceasta destinată exclusiv maturilor aveam să o trăiesc şi eu azi, în avans, norocos... apoi ieşirea pe poarta cetăţii... deplasarea precipitată la o adresă bine determinată... undeva pe o stradă întunecoasă... lipsită de aglomeraţie şi mirosind îngrozitor... inundată de scursorile caselor cu o arhitectură dubioasă... întinse leneş precum nişte sepii eşuate, de-a lungul ei... teama mea bruscă de a nu fi sacrificat fizic pe altarul unui ritual secret, sîngeros... unul despre care mi se povestea uneori în campaniile lungi pe mare...

... în faţa unei uşi murdare, zgîriate... înconjurat de cei cinci... nici o posibilitate de retragere...nici o şansă de recuzare... nu-mi spuseseră nimic tot drumul... nici un cuvînt, nici un indiciu... doar îndemnuri seci de a grăbi pasul şi gesturile lor tot mai precipitate, tot mai nesigure... însoţite de palme şi şuturi amicale însă ferme... grupul nostru amestecat cu sute de alte grupuri străbătînd furioase, pasionale străzile Athenei... oameni cu chipurile transfigurate... cu ochii înroşiţi şi ţinuta dezordonată... nimic din modestia şi cumpătarea grecilor... nimic din rezerva faţă de exces... era ziua defulării generale... ziua revoltei împotriva propriei firi, a propriilor reguli... o forfotă demenţială, un carnaval sălbatic, cu Dionisos în capul turmei... însoţit de ceata de satiri... scuturînd coarnele... rîzînd bezmetici... tulburînd spiritele mici şi neprotejate ale oamenilor surprinşi în acest vîrtej... trăiam toate acestea încordat la maxim... mă simţeam îndepărtat de propria mea persoană, ridicat cu de-a sila şi aruncat în mijlocul unei realităţi străine, deşi nonviolente... doar ameninţătoare... înaintam fără greutate deşi mulţimea din faţă constituia un zid potenţial... în virtutea nu ştiu cărei legi ascunse reuşeam să ne strecurăm fără greutate... de parcă o forţă ascunsă, lucidă, ne îndrepta paşii, ne trasa drumul... am bătut... mai întîi anemic, apoi tot mai tare... ni s-a spus să intrăm... am ezitat... m-au împins din spate şi au intrat imediat după mine... Maria era o femeie grasă şi urîtă...

... ar trebui să-mi amintesc şi de locurile necunoscute pe care le-am trecut cu piciorul... misterul degajat de dispunerea lor geografică... sau doar de mirosul lor straniu... de oamenii ce le populau, animalele, vegetaţia, zeii lor... îmi făcusem un obicei de a culege în secret ierburile de sub tălpi şi de a le mirosi cu nesaţ... senzaţii diferite, mirosuri insolite, nuanţe de culori pe care nu le mai întîlnisem... dar un loc comun - viaţa... indiferent de unde le smulgeam cu superioritatea conferită de umanitatea mea, toate îşi regăseau în datele fiinţei mele locul... atît de străine şi atît de cunoscute în acelaşi timp... iar Didoris cel care îmi dezvăluia totul... în maniera lui calmă şi dezarmantă... şi aceeaşi concluzie la prima vedere absurdă - nimic de care să mă mir, nimic de care să mă minunez... toate aşezate la locul lor încă înainte de naşterea mea şi încă mult după ce voi fi murit... lipsa oricărei surprize a cosmosului... teribila plictiseală de a-l înţelege... îi lăsam să vorbească fără să-l întrerup, dar mereu gata să-l ironizez... mi se părea puţin sărit, iar concluziile lui idioate... bucuria mea de a trăi... inferioritatea vîrstei, aroganţa instinctelor mele crude... senzaţia de zbor... nu puteau fi înfrînte de tezele unui bătrîn cam sărit chiar dacă îl iubeam... desigur, Didoris ştia asta... îmi amintea mereu că lecţiile lui vor căpăta sens abia peste multă vreme... că el se afla în postura agricultorului zelos care îşi îngroapă sămînţa... că va veni vremea cînd aceasta va răsări... şi că, sub lumina inteligenţei mele (de care nu s-a îndoit niciodată) aceasta va prinde a creşte viguroasă, dreaptă, tocmai bună de a fi retezată de la rădăcină... fraza aceasta întotdeauna mă punea pe gînduri... ce voia să spună?...

... amintirile mele... acum totul ar trebui să arate clar, neted, inteligibil... ar trebui să-mi răspund la toate întrebările puse atunci... detaşat, superior, poate chiar uşor amuzat... dar de ce nu se întîmplă astfel?... locurile pe unde am umblat, oamenii pe care i-am cunoscut... sentimentele amestecate definindu-mă... urmele lăsate... îmi revin acum în memorie la fel de puternic, amestecate, dizolvate una în alta, depersonalizate... trec prin faţa mea precum un car alegoric de o consistenţă incertă... şi mă atrag în jocul lor absurd... nu, moartea nu e un loc în care să-ţi găseşti liniştea... nu e fotoliul de premiant pus la dispoziţie de zei... aceleaşi temeri... aceleaşi lucruri îndoielnice, neterminate, mereu perfectibile... acelaşi dans nebun al materiei... suflete rătăcite... destine... da, da, destine continuînd să se construiască în întuneric, precum rădăcinile de smochin... ieşind pe alocuri afară, pentru a reintra în pămînt mai încolo... fiinţa mea abandonată unei evoluţii ilogice... stau aici şi mă gîndesc la acela care am fost... la acela care sînt... la ce voi fi... am acumulat experienţa atîtor mii de ani... pot vorbi fără restricţii despre alte epoci, despre alţi oameni... depre alter ego-urile mele... cunosc discursul istoriei... l-am simţit scurgîndu-se prin mine... prelingîndu-se precum vinul... nimic surprinzător... nimic incitant... în afară de acela care am fost sînt şi voi fi eu... am rămas singurul obiect al propriei mele mirări... continui să mă privesc cu acelaşi interes şi cu aceeaşi frustrare... de fapt nimic nu s-a schimbat... nimic nu se schimbă... aceeaşi imobilitate plictisitoare... aceeaşi realitate schimbîndu-şi doar cămăşile... aceeaşi informaţie rotită o dată şi încă o dată şi încă o dată... am încetat de multă vreme să mă mai întreb cine sînt eu... acum vreau să ştiu doar de ce...

... călătoriile pe mare... mă speriau cel mai mult... primeam vestea unei noi campanii maritime cu frica în suflet... nimic nu mă speria mai mult decît imaginea valurilor imense lovindu-se de cămaşa corăbiilor noastre... culoarea lor vineţie atunci cînd erau supărate... încercam întotdeauna să mă ascund cît mai adînc în burta navei... să mă ţin cît mai departe de avalanşele acvatice, de furtuni, de sare... nu mă lăsau... era un punct slab şi ceilalţi abia aşteptau să-l exploateze... într-una din expediţii m-au legat de catarg... asemenea lui Ulise... era furtună... era întuneric... iar eu trebuia să le înfrunt... legat de un catarg din lemn... care se putea rupe în orice moment... îi uram... O, zei! Cît îi uram... aşa vedeau ei desăvîrşirea mea ca bărbat - exploatîndu-mi angoasele, frica... punîndu-mă în conflict cu propria mea fiinţă... obligîndu-mă să o lovesc, să o rănesc... mă lăsau acolo singur... urlînd... zbătîndu-mă să scap din strînsoarea odgoanelor... vomitînd de răul provocat de tangaje şi ruliuri... plîngînd surescitat... m-au luat abia dimineaţa... eram epuizat, livid, redus la stadiul de plantă, golit de orice urmă de sine... marea devenise brusc liniştită... un soare imens se ridica la orizont... imaginea unei naturi extaziate, împăcate... m-au întins pe punte şi m-au lăsat acolo... priveam soarele, norii albi, vîrful catargului şi nu-mi doream altceva decît să fi murit... să fi murit... iar, mai încolo, m-am ridicat şi am cerut de mîncare... mi-au oferit-o generoşi... nu i-am mai urît atît de mult...

... iar altă dată eram sus pe catarg... trimis de propria mea inconştienţă... de permanentul conflict cu ceilalţi... demonstrînd ceva nimănui... navigam spre Creta... o noapte superbă de vară peninsulară... tulburată de o furtună teribilă... numai groaza mă ţinea de strîns de funii... imposibilitatea de a coborî şi atitudinea mea de frondă... pe care, desigur, n-am mai încercat-o niciodată... urlam... cei cîţiva camarazi de dedesubt îmi făceau semne disperate să cobor... îi ignoram... îmi afişam în toată splendoarea superioritatea gratuită... avantajul luat în lupta cu ei... inocenţa... la un moment dat am zărit o corabie în derivă... şi am strigat, "corabie la babord! corabie la babord!... în secret, într-un mod care mă tulbura fără să înţeleg de ce, întotdeauna am fost alături de inima largă a eroilor... de curajul vremurilor de azi şi de acelea ale vremurilor trecute... de curajul căpitanului corabiei noastre care, zărind corabia ticsită cu meteci, cu cîrma smulsă de vîltoare, tîrîtă ca o epavă şi pîndită de haos... el, omul căruia, cu o zi în urmă i-aş fi ironizat cu nesimţire moartea, căruia i-aş fi lăsat leşul sub colţii scîrboşi ai şobolanilor fără nici o milă, el, fără să pregete o clipă şi-a pus în gînd să urmărească epava printre crestele de spumă, s-a ţinut de corabia pierdută... şi pe o scîndură a scris cu litere de-o şchioapă: "curaj, nu vă abandonăm!... trei zile încheiate a luptat corăbierul cu urgia şi, în sfîrşit, i-a salvat pe toţi călătorii tîrîţi de vîltoare... cît de adînc încerc să descriu emoţia de pe chipul femeilor istovite, cu îmbrăcămintea sfîşiată, în clipa în care au fost smulse din groapa ce li se deschidea în faţă, pentru a fi urcate în corabia noastră... deopotrivă trăiesc şi înfrigurarea copiilor muţi de spaimă, cu obrajii ofiliţi, a bolnavilor ce trebuiau purtaţi în braţe, a bărbaţilor cărora le crescuse barba şi li se învineţiseră buzele... toate acestea erau ca o hrană întăritoare pentru sufletul meu... ca un drog... iată că soldatul grec ştia să facă şi altceva... iată că printre senzaţiile lui perverse, printre reflexe lui ucigaşe, se ascundea , chiar şi timid, o stranie umanitate... lui îi păsa... universul se întindea, aşadar, şi dincolo de orizontul lui de acceptare... totul se transforma într-o parte vie din propria mea fiinţă... şi eu eram cu toţi aceşti oameni laolaltă... suferisem cu ei, am fost acolo... trăisem experienţa... eram gata să-i iert... eram gata să redevin parte a lumii lor... să mă întorc umil la condiţia ce-mi fusese sortită... nu-mi mai lipsea decît un amănunt... un lucru minor... nu ştiu de ce nu îl găseam... nu l-am mai găsit niciodată...

... apoi, alte marşuri terestre... obositoare, lungi, monotone... stăteam întotdeauna în spate, cu bătrînii şi bolnavii... mărşăluiam alături de acele fiinţe obosite şi golite de orice vanitate... erau inapţi pentru lupte... majoritatea erau lipsiţi de braţe, sau de picioare, sau de cîte un ochi dar niciunul nu se ceruse lăsat la vatră... pentru că ştiau că acolo nu îi aştepta nimeni... pentru că urmau să ajungă bătaia de joc a civililor, a petrecăreţilor şi a tuturor acelora îmbuibaţi... pentru că ar fi urmat să rămînă dintr-o dată fără un sens explicit... iar soldatul grec iubeşte sensurile explicite... e înnebunit să ştie de unde încep lucrurile şi unde se termină... şi-ar ceda pînă şi mîndria proverbială în favoarea unei bucăţi de piatră pe care să scrie, "cu siguranţă"... iată de ce mărşăluiau şi ei în campaniile militare... conştienţi că erau victimile unui compromis umilitor... că le era interzisă implicarea... latrinele, vasele mari de apă, proviziile de hrană... acestea erau tot ce puteau atinge... păpuşi dezarticulate... rezervor de servicii umilitoare... stinse canalii... cît despre bătălii... nu puteau decît să le privească, cel mult... de pe margine... aşezaţi în locuri ferite... cu fundurile uscate pe cîte o piatră... strîngînd în mîini vreun smoc de iarbă galbenă şi închipuindu-se acolo, în mijloc... împărţind sentinţe de moarte... rotind săbii grele... înjurînd excitaţi şi croindu-şi poteci printre cadavre... visînd cu ochii deschişi... irosind ceea ce era deja irosit... zgomotul teribil al luptelor nu le mai putea furniza senzaţia existenţei la limită decît cu linguriţa... capete desprinse de trup... maţe tîrîte precum o trenă... jeturi de sînge fierbinte ţîşnind ca în grădinile egiptene... urlete şi tînguiri... fiare scrîşnind în flăcări şi scîntei... uimitoare exerciţii strategice... ei nu puteau decît să privească şi, la final, să facă ordine... să sape gropi pentru cei ucişi... să şteargă de la gură voma celor vii şi oripilaţi... să contabilizeze pierderile... să tacă...

...şi să pregătească pentru viitoarele campanii copiii de trupă... pe mine... le simţeam bucuria ştirbă... abandonul în braţele gîndului mincinos al autenticităţii atunci cînd ridicau sabia... dar nu ca să taie un duşman ci ca să mă înveţe cum să o fac eu însumi... mişcările de mii de ori repetate... glasurile lor răguşite şi pline de pasiune... grija faţă de amănunte altfel inutile... şi speranţa secretă că o parte din ei - partea aceea intactă, dimensiunea eroică - se insinuează astfel în propria mea personalitate... că în mîna mea dreaptă stă ascunsă, de fapt, mîna lor dreaptă, că instinctul meu de asasin este propriul lor instinct de asasin... că urletul meu de luptă este emis de propriul lor gîtlej ars de băutură, droguri şi experienţe interzise... că, devenit astfel depozitarul darurilor lor cele mai de preţ, aveam să le port cu sine şi, mai tîrziu - scăpat cu viaţă din confruntările iminente - aveam să le împart altora... cei nenăscuţi încă... cei la destinul cărora zeii încă negociau acolo sus, în Olimp... voiau să cresc mare, puternic, gata de arme la vîrsta virilităţii... gata să-mi apăr cetatea... bagajul genetic...


... îi urmăream cu atenţie... executam toate mişcările pe care mi le ordonau... maimuţăream acelaşi strigăt de luptă... exersînd un exces de zel mincinos şi etalîndu-mi o falsă curiozitate... niciodată... niciodată n-am putut să mă abandonez într-atît încît să cred... întotdeauna judecata mea stătea precum un scut între sfaturile lor şi nevoia mea de învăţătură... făceam totul mai mult dintr-un calcul rece decît din pasiune... ei erau mîna care mă hrănea... adăpostul în faţa furtunii... mamă şi tată... ei erau punctul meu de reper... simţeam cum fiecare lecţie de luptă o oboseală rece se strecura între mine şi ei...o delăsare contagioasă... şi refuzul de a învăţa luptele... pancraţiul... etalarea aceea dezgustătoare de membre şi organe... de instinctul înlăturării... de crimă împotriva generozităţii... mai ales de cînd îi văzusem complet dezbrăcaţi... cu sexele lor uscate atîrnînd indecent... gîndindu-mă că voi ajunge ca ei... şi că doar luptele i-au făcut, în fond, neputincioşi... irosirea... abandonul... mă temeam să nu capăt acelaşi morb post arenă... acela al secătuirii de vlagă... al decadenţei...

... în schimb, începusem să fiu atras de filosofie... Didoris... un bătrîn soldat, orb, neputincios... îmi vorbea adeseori despre lucruri pe care nu le înţelegeam... dar mă atrăgeau, pentru că îmi puneau la încercare spiritul... mă căuta mai ales cînd simţea nevoia să vorbească... oricum nu-l asculta nimeni... îl vedeam cum pipăie dezinvolt cu creanga aceea de ienupăr, ocolind obstacolele şi venind în odăiţa mea modestă... se aşeza fără să întrebe, îşi fixa ochii morţi undeva în faţă şi din momentul acela îmi era imposibil să-mi mai aparţin... cuvintele bătrînului... îmi dezvăluiau lucruri uimitoare... în fiecare zi descopeream ceva nou, puternic, imuabil... descopeream că sînt tot mai mic dar, în acelaşi timp, tot mai puternic... după Didoris puteam ajunge stăpînul lumii... nu-mi lipsea nimic... eram dăruit cu toate... fiecare om era... fiecare om putea fi stăpînul lumii... mă punea să-mi privesc mîinile... şi încerca să mă convingă că în ele se cuibăreşte cosmosul... că un număr nesfîrşit de particule invizibile roiesc aparent fără logică prin ţesuturi... că pînă şi zeii sînt construiţi din acelaşi aluat... Muntele Olimp, zidurile Athenei, trupul masiv al Mariei, copiii nenăscuţi şi marea... toţi, toate se sprijineau pe o minuscula, incertă particulă, căreia el îi spunea atom... îl ascultam privindu-mi mîinile... aşteptînd ca acestea să izbucnească dintr-o dată... şi odată cu ele şi bătrînul şi odaia şi Athena şi întreaga lume... să mă transform în jerbe de lumină şi să mă pierd în palmele altui copil de trupă înfricoşat de adîncul mister al lumii... dar nu se întîmpla nimic din toate acestea... deschideam ochii nemulţumit cerşind o explicaţie... un răspuns... dar nu le-am primit niciodată... îmi spunea că trebuie să le caut... dar foarte rar...

... Didoris a fost al doilea meu tată... a fost singurul care mi-a arătat afecţiune... bătrîn, urît, invalid, dar detaşat... fusese desemnat să se ocupe de educaţia mea intelectuală... aveam deja doi ani de încartruire... crescusem puţin... îmi descopeream uimit transformările fizice... primele fire de păr de pe faţă... pe piept... pubisul... şi o nevoie acută care se traducea în erecţii... mă trezeam adeseori dimineaţa ud... cuprins de sfîrşeală şi teamă... obişnuit cu gîndul că tot ce elimină corpul este de rău augur... speriat că sîngele meu devenise dintr-o dată vîscos şi transparent... iar cînd Didoris a pătruns pentru prima oară în cămăruţa mea, am simţit o imensă ruşine... care venea de nicăieri... senzaţia nouă pentru mine de impuritate... mi-a spus că singura putere demnă de luat în seamă este cea a zeilor, deşi se îndoia serios şi de aceasta... mi-a cerut să nu mai tremur... şi nu am mai tremurat...

... la umbra vorbelor lui molcome... ferit pentru o vreme de orice influenţă directă a umanităţii transformate în regulamente cazone... ascultător la început... cuminte... învăţam... Didoris ştia să vorbească... multe din cuvintele lui nu-şi găseau în sinea mea înţelesul... uneori aveam impresia că-şi bate joc de mine... de naivitatea mea... bănuiam că se răzbună subtil pe simţurile mele vii, că suferă pentru simţurile lui moarte... şi îmi vorbea adeseori despre luptă... întotdeauna altfel decît eram instruit la lecţiile cu arme... de parcă le ura... sau le diviniza... găsea în aceasta o motivaţie pentru a trăi... îmi spunea, "orice luptă este prin natura ei imperfectă... pentru că cineva trebuie să piardă iar altcineva trebuie să cîştige... regulile sînt clare, nimic surprinzător, nimic care să te uimească, nimic care să-ţi împrospăteze pofta de viaţă... poate doar întîmplările neaşteptate... cele lipsite de orice morală şi care nu-ţi permit nici o analogie cu ceva cunoscut în istoria ta sau istoria celorlalţi"... obosea repede... se oprea şi îşi fixa ochii morţi pe chipul meu... ştiam că nu mă vede, ştim că nici măcar nu se gîndeşte la mine... dar mă simţeam de parcă eram pe loc înjunghiat... de multe ori, în tăcere, cu precauţie, îmi schimbam locul... încercam să ies din plasa nevăzută în care mă simţeam prins... n-am reuşit niciodată... oriunde mă aşezam Didoris mă aştepta... privirea lui seacă mă aştepta... m-am obişnuit greu cu aceasta... apoi am uitat-o...

... zeii... eram hotărît să aranjez lucrurile cu personajele acestea naive... pentru unii ei nu erau decît o modalitate practică de a cîştiga în lupte... pentru mine, însă, erau ceva serios... ca aerul pe care îl respir... sau cariile din gura lui Didoris - nu le-am suportat niciodată... uneori mă întrebam dacă nu cumva le avea tocmai pentru a mă enerva pe mine... din punctul ăsta de vedere între zei şi bătrîn nu e nici o diferenţă... de multe ori plănuiam să le flutur pe la nas o oglindă în care să se vadă... să le spun ce cred eu despre ei... sa le spun că nu sînt altceva decît un club jalnic cu mincinoşi...că, în realitate, tronau în mijlocul drojdiei sociale... că în spatele perfecţiunii lor absolute se ascundea abjecţia absolută... că nu poate fi considerat zeu acela care îţi arată adevărul fără cruţare şi în acelaşi timp te trimite la moarte... acela care îţi provoacă năluciri scînteietoare dar şi coşmare pline de murdărie... muream să le spun... să le transform judecata într-un circ jalnic... să le reduc proporţiile cosmice la cele ale unei comedii de stradă... una din aceea proastă în care se aruncă îndeobşte cu smochine... iar ei, aceia în care se găseşte deopotrivă duşmanul vieţii dar şi stăpînul înţelepciunii absolute, ei să se simtă umiliţi... umiliţi de propria lor creaţie... îi spuneam lui Didoris toate acestea... i le strigam în faţă... iar el nu vedea în declaraţiile mele fronde decît un motiv straşnic de a rîde... sau poate că nu voia decît să mă umilească arătîndu-mi, astfel, cariile...

... de fapt era singurul pe spinarea căruia îmi exersam fără limite spiritul rebel... îl jigneam fără nici un motiv, îi puneam tot soiul de întrebări stupide, îi spuneam că preferam două ore de somn bun decît peroraţiile lui sterpe... iar el nu spunea nimic... în schimb mă însoţea la teatru... intram cu el de mînă şi ne aşezam undeva lîngă intrarea actorilor... era singurul loc unde Didoris se transforma, devenea un altul... asculta cu nesaţ replicile actorilor... mă întreba şoptit dar cu fervoare cum era îmbrăcat fiecare personaj... dacă este jos, sau dacă e în picioare... dacă la scena morţii a căzut brusc sau a alunecat cu deferenţă... uneori strîmba din nas... alteori aplauda frenetic... singur, neînsoţit de aplauzele celorlalţi... mă întrebam ce vede cu adevărat Didoris... ce imagine poate avea dincolo de ochii lui stinşi, moartea... sau pasiunea... sau oroarea... îl întrebam la ieşire despre toate acestea, dar nu-mi răspundea niciodată... afişa din nou zîmbetul lui absent, cald, superior... şi schimba întotdeauna subiectul... revenea la retorica lui rece despre om, despre filosofie... aceleaşi prelegeri plictistoare despre transformare, despre conflictul contrariilor (şi cît de mult ar fi trebuit să înţeleg aceasta atunci)... aş fi putut să-i primesc învăţăturile... integral, generos... aş fi putut să devin discipolul visat de el... dar am înţeles că noi doi ne deosebeam fundamental... sau filosofic, aşa cum îi plăcea lui să spună...

... conflictul nostru pornea de la metafora războiului... Orb, neputincios, bătrîn şi aparent umanist Didoris iubea războiul... idolatriza lupta şi îi găsea un sens ultim... îi plăcea să-mi spună că războiul este tatăl tuturor, regele lucrurilor... sub privirile mele oripilate căzute pe trupul lui puţin şi secătuit de putere, găsea esenţial să-mi spună că războiul era acela generînd armonia lumii... singurul motor al transformării... îmi argumenta mereu cu zeii... îmi spunea că crima era un dar al lor adus umanităţii... să te organizezi, să concentrezi energii fizice şi mentale... să dedici propria existenţă crimei... să lupţi pentru anihilarea cuiva şi să rezişti împotriva anihilării... iată ce daruri ofereau zeii în viziunea lui Didoris... şi nu puteam să-l contrazic... deşi mie mi se părea absurd... pacifismul meu trăda o lipsă de motivaţie evidentă şi mă pedepsea mereu amintindu-mi aceasta... rîdea de mine spunîndu-mi că egoismul şi propriul instinct nu ajung ca să-ţi defineşti o poziţie în lume...eram o mostră a ceea filosofii greci nu-i găseau un sens, eram o entitate separată... o altă specie... în nici un caz om... "totul este echilibrat, nimic nu domină omul, nimic nu-l striveşte - nici ideea morţii sau gîndul vieţii de dincolo, nici conflictul ireductibil dintre Bine şi Rău, sau cel dintre trup şi spirit"... aceste cuvinte mă punea Didoris să le repet la fiecare întîlnire cu el... iar eu i le spuneam... fără chef... sau ironic... sau cîntîndu-le... nu mă lua în seamă... ştia că odată şi odată mă va învinge... nu conta dacă acesta avea să se întîmple vreodată, important este că el ştia aceasta... Didoris era grec... iar omul grec voia, înainte de toate, certitudini...

... într-un fel cred că se obişnuise cu mine... cu mine şi cu toanele şi ifosele mele... avea nevoie de mine... aşa cum eu aveam nevoie de el... de ce mergeam acolo, în odăiţa lui modestă şi plină pînă la refuz cu papirusuri?... ce frică adînc ascunsă în mine mă împingea de la spate?... ce groază?... uneori hotăram să rămîn acasă... să-l evit şi, încet încet, să-l uit... să mă dedic doar luptei, materialităţii, prezentului... toate suportabile, lejere... înconjurat de apa asta neagră... stelele de sus... luna... eu, singur... dar dincolo?... cîte grozăvii, cîte crime sau naşteri... cîte iubiri sau uri... în timp ce eu învăţam să rotesc o sabie... să îmi hrănesc tot mai palida ambiţie de a deveni un erou... de a prinde un loc pe vreun monument funerar în faţa cărora să se aprindă mult mai tîrziu flash-uri şi să se emită ipoteze istorice... sau să urineze vreun turist nesimţit... stăteam înconjurat de o linişte apăsătoare... meditam la tîmpeniile lui de om bătrîn... şi nu găseam nici o fisură... nici o exagerare inacceptabilă... mă simţeam inferior tocmai prin faptul că tindeam să complic lucrurile... sau să le văd complicate... eram inferior... "viaţa e mult mai simplă", îmi spunea Didoris, "tu o complici; numai pentru că eşti tînăr, inferior; o suspectezi de mistere, de legi ascunse şi sentinţe perfide... cînd de fapt ea nu face decît să te aştepte... simplu... tu stai aici şi mă asculţi pe mine... ceilalţi - oameni de tot soiul - sînt treji de-a binelea şi trec de colo în colo cu piciorul, călare sau cu cine ştie cum...unii nu privesc nici în stînga, nici în dreapta... aşa că nici nu vor afla vreodată de existenţa ta... îşi văd de drumul lor, preocupaţi, împinşi de la spate de tot felul de nevoi... pornesc dintr-un punct... trec prin mai multe alte puncte şi ajung, într-un sfîrşit, în punctul final... acolo unde trebuie să se oprească... fără prea mult zgomot... fără prea mare tămbălău... fără să ceară şi fără să dea... ar trebui să te împaci cu asta... ar trebui să îţi ajungă... ai da dovadă de înţelepciune acceptînd asta... dar e ceva înăuntru tău care se revoltă...simt cum se ridică la suprafaţă... simt cum te înţeapă"... îl detestam pe Didoris pentru că mă cunoştea... mă cunoştea atît de bine încît simţeam că nu-mi mai aparţin... iar tinereţea mea, aroganţa ei îmi tot cerea să-l elimin...


... persoana şi ideile bătrînului soldat m-au obsedat multă vreme... mă ataşasem de el... părea singurul din gloata aceea de rataţi căruia nu-i păsa... sau căruia îi păsa de totul... îşi conducea restul existenţial după o regulă numai de el ştiută... avea o formulă, un elixir... el nu suferea... purta pe frunte o lumină cum nu mai văzusem, dar eram prea fraged ca să îi adulmec semnificaţia... uneori, greşit, îl judecam ca fiind senil, alteori îi datoram o formă hazlie de nebunie... dar lui nu-i păsa... îmi spunea mereu că aparenţele sînt întotdeauna primele care pleacă, numai omul nu are răbdare să aştepte... atunci cînd a murit nici el nu a mai avut răbdare... luase cu el un întreg mister dar parcă îmi luase o povară... abia acum realizez că s-a stins nemulţumit... gestul lui disperat de la urmă aceasta era, în fond, o formă de reproş... căutase un discipol... era singurul lucru care îl ţinuse atîta vreme în viaţa... cineva căruia să-i lase singura lui şi cea mai de preţ moştenire - cîteva răspunsuri... căutase un discipol... nu l-a găsit... deşi, pentru mine, după ce l-am întîlnit, niciodată n-a mai fost la fel... îndoieli abstracte mi se cuibăriseră în minte... îşi făcuseră culcuş şi aşteptau cuminţi să mă maturizez... să cresc... să-mi asum îndoiala drept principiu de viaţă şi apoi să mă domine... şi nu puteam uita o frază pe care mi-o repeta cu încăpăţînare, ca pe o mantră... punîndu-mă să o repet după el... forţîndu-mă să o memorez..."să nu faci niciodată ceea ce nu trebuie să faci; să nu faci niciodată ceea ce nu trebuie să faci"... eu am făcut întotdeauna altfel...

... l-am surprins o singură dată nesigur, vulnerabil, uman... era drogat...astfel abătut, trist aducea doar de departe cu cel ce zilnic venea să-mi împărtăşească calitatea de a fi om... abia reveniţi după o altă campanie... una stranie... o campanie fără lupte... fără victime, fără sînge... cu un duşman hotărînd să fugă încă înainte de a a-l ataca... Didoris mai bătrîn ca niciodată... îngenunchiînd în faţa mea... vorbindu-mi..." toată viaţa mea am crezut cu tărie într-un singur lucru: că sînt un om de geniu... nu unul cu o inteligenţă sclipitoare... nu unul descoperind din negura cosmosului nu ştiu ce lege uitată... un om de geniu pur şi simplu... să zicem unul în care Zeii au înghesuit toate calităţile... şi puterea de a crede aşa ceva...şi cu cît mă gîndesc mai mult cu atît lucrul mi se pare mai verosimil şi mai firesc...ce-mi dă dreptul să cred atît în mine şi în geniul meu?...faptul că îmi place teribil să mi se spună Didoris?... nici pe departe... ceea ce fac în fiecare zi?...sînt primul care neg asta... nimic mai mult, nimic mai bun...toată credinţa geniului meu stă în lunga şi deşarta aşteptare a triumfului asupra naturii... credinţa pentru că altfel n-aş mai fi ajuns aici niciodată şi deşarta aşteptare pentru că la capătul ei mă aşteaptă tristeţea faptului consumat... a adevărului simplu că nimic nu se opreşte aici... ci dimpotrivă că abia începe... iar eu va trebui în curînd să mă retrag... şi-mi vine să spun: decît aşa, mai bine nimic... aş fi preferat să fiu un imbecil şi atît... un ratat ca atîţia alţii ce sprijină de-o viaţă pereţii lui Temistocle... dar nu... sînt superior... sînt superior atît cît să înţeleg că nu sînt destul de superior şi nimic mai mult... nu mai am mult de trăit... spre ca la final, să mă transform într-un copac sau într-o piatră şi să zac, în sfîrşit, în beatitudinea inconştientă a totului"... apoi s-a ridicat şi mi-a cerut să-i vorbesc despre poziţia omului în cosmos... lecţia din ziua precedentă... n-am ştiut, uitasem... m-a pedepsit şi m-a durut... dar, în sinea mea, deşi pierdusem un reper cîştigasem un părinte...

...dar am fost un elev bun... aşa că mă răsfăţau ca pe un prinţ... şi drept răsplată îmi permiteau să rătăcesc seara prin cetate... să mă joc cu ceilalţi copii... cei care aveau şi părinţi şi rude... şi pe cineva care să-i asculte... sau să-i mîngîie... mă apropiam pe furiş de locurile lor de joacă... îi urmăream discret şi timid... şi mă temeam sincer că nu îi înţeleg... că jocurile lor nu includeau niciodată vreo armă... că nimeni nu trebuia să cîştige şi nimeni nu trebuia să piardă... rîdeau tot timpul... vorbeau... părea că viaţa lor este ultimul lucru de care trebuie să ţină cont... ultimul lucru pe care trebuia să-l cunoască... îmi imaginam cît de simplu mi-ar fi fost sa mă bat cu toţi... sau să-i ucid... carnea lor albă... mişcările dezordonate... şi grija permanentă de a nu se murdări... sau drama lor atunci cînd se întîmpla ca vreunul să-şi păteze pelerina de joacă... mă întrebam dacă ei sînt aceia pentru care fiecare campanie de luptă ne aducea înapoi tot mai puţini... tot mai obosiţi şi irascibili... iar răspunsul nu-mi plăcea deloc... în sinea mea îi detestam... îi detestam sincer... dar, nu ştiu de ce, întotdeauna cînd mi se permitea să ies... reveneam acolo... întotdeauna acolo... atras ca un magnet... sau poate de o simplă fatalitate... şi îi urmăream fără să clipesc... fără să clipesc...

... mă furişam uneori pe la ferestrele înguste, prin curţi, curios să văd cum viaţa se scurge şi altfel... avid după alternativă, după mister... trîntiţi în patul lat, unic, comun, copii şi părinţi... în faţa unei mese: răspîndite de-a valma, inestetic, vulgar... îndesate pe gură anevoie şi fără plăcere... strivite între dinţii lor sănătoşi... mestecate fără milă, fără conştiinţa existenţei lor, mecanic... stoarse de vlagă şi savoare... alimentele sărăcăcioase zămislite de praful Peloponesului... răspîndite pe tabla de lemn a unei familii greceşti... indivizi plictisiţi... schimbînd cuvinte şi expresii, arar, printre dumicaturi... lehamitea aceea casnică... vînturile slobozite natural... răgîiturile şi tonurile neutre... ei bine toate acestea îmi lipseau... simplitatea familiei greceşti... pofta de risipire tăcută, insesizabilă, implacabilă... simplitatea, aceasta îmi lipsea... liniile clare, tuşele, desenul... lucrurile cu dimensiunile finite, logica lor măruntă... se ştergeau la gură cu mîneca şi conversau... taţii sorbeau întotdeauna dintr-o cupă cu vin roşu... mamele îşi alintau adeseori copii pînă le adormeau în braţe... o lume misterioasă pentru mine... o înşiruire de evenimente simple... mereu aceleaşi... mereu întîmplate... de parcă timpul se învîrtea în cerc... şi odată cu el şi cei de dincolo de fereastră... naivi, comuni, neştiutori... lipsiţi de orice apărare în faţa pericolului de afară... pericolul îndoielii... al punerii sub semnul întrebării... al refuzului propriei fatalităţi sau condiţii... plecam înainte de a începe să strig... pentru ca mai încolo să n-o mai fac niciodată...

...în schimb îi băteam teribil de uşor la şah... era un joc interzis... dar pe copii nu-i putea condamna nimeni... într-un tîrziu m-am apropiat de ei... înfrîngîndu-mi teama... m-au primit fără rezervă... erau atît de slabi... instinctul lor de conservare părea nul... pentru ei jocul era doar joc...nimeni nu se supăra şi nimeni nu era pedepsit... priveau uimiţi piesele de şah pe care i le şterpelisem unui bătrîn combatant... chior şi nebun... cele 64 de pătrate... modul misterios în care erau dispuse acele figurine... şi lupta lor surdă... fără vărsare de sînge... fără zgomot şi, înainte de toate, fără durere... era un joc interzis... pentru că era persan... un joc duşman... ca şi cadînele lor... care nu se deosebeau cu nimic de tîrfele Athenei... iar eu eram posesorul acelui joc... le desfăşuram asemenea unui fachir... tăcut... cu privirea aceluia care stăpîneşte... cu mişcările sigure... abuzînd de întîrzieri şi nazuri... întreţinîndu-le curiozitatea, chinuindu-i... jucam pînă noaptea tîrziu... le simţeam interesul... fără să vreau purtam cu mine germenele revoltei... al anarhiei... ştiau că nu aveau voie şi totuşi jucau... timizi, înfricoşaţi ca în faţa unei pedepse... gata să primească sacrificiul şi nehotărîţi în acelaşi timp... încordaţi, jenaţi, aprinşi... îi aveam în mînă... o, zei! îi aveam în mînă... atingeau piesele acelea din lemn... le adulmecau... consimţeau la actul subversiv al nesupunerii... copilăria le era ameninţată şi nu era nimeni acolo care să îi apere, să îi protejeze... nimeni, în afară de mine... eram zeul lor minor, idolul efemer la picioarele căruia îşi depuneau încrederea, cenzura şi siguranţa... ştiam, niciodată nu-mi va mulţumi cineva pentru asta...

... cînd l-am adus prima oară m-au privit cu neîncredere... pipăiau piesele frumoase sculptate din os de cal şi nu spuneau nimic... păreau nişte artefacte trimise din cine ştie ce zare obscură sau nişte obiecte puse să le pervertească naivitatea... atunci am început să le povestesc... despre lucruri necunoscute, în fond, mie... despre ce ascundea frumuseţea lor aparentă, despre uimitoarea lume disimulată în aranjamentul lor pe tabelă, despre tot ce poate aduce cu sine simpla lor manipulare... numai eu ştiam că totul era rodul unei fabulaţii... că habar nu aveam despre regulile acestui joc... numai eu ştiam că minţeam cu neruşinare doar ca să le cîştig respectul, supunerea... O, zei! cît aş fi vrut atunci să am dreptate... să îmi confirme atunci cineva că totul era veridic... că tot ce inventa imaginaţia mea vie era pur şi simplu adevărat... că mulţimea de pioni mişcată după bunul meu plac trăia drama propriilor eşecuri... sau că, dimpotrivă, jubila în faţa unei victorii... era locul în care împăraţi şi nebuni, cai maiestuoşi şi împărătese tulburătoare, cetăţi inexpugnabile şi cete de soldaţi, toate de-a valma se puteau ridica sau puteau dispare în neant după bunul meu plac... despre aceste lucruri le vorbeam copiilor aproape idioţi ai Athenei... despre puterea nemaintîlnită ascunsă în creierii lor... despre cît de frumos este construieşti o lume, să o domini şi s-o păstrezi... sau s-o dărîmi... mă ascultau cu gurile căscate şi fiecare nedumerire a lor mie îmi dădea putere... iar eu eram, la rîndul meu, un subiect pus să le incite imaginaţia... cu naivitatea vîrstei eram teribil de curios să ştiu cum arătam acolo - în spatele ochilor lor larg deschişi... eram în stare să îi sacrific pentru asta...

... reveneam în cazarmă întotdeauna mai trist... mai abătut... pentru că tovarăşii mei de joacă îşi doreau să îmi semene în aceeaşi măsură în care eu doream să le semăn... începuseră să mă urască... îi vedeam cum se coalizează împotriva mea, cum se organizează... instinctul lor versus instinctul meu... de cîteva ori au vrut să mă bată... numai înfăţişarea mea aparent războinică i-a ţinut deoparte... şi cît aş fi vrut să fiu ca ei... iar ei semănau tot mai mult cu ceea ce reprezentam, de fapt, în ochii lor... nu acela care eram - un soldat, un individ construit din muşchi, ură şi, înainte de toate, de o dorinţă aprigă de a învinge, de a domina şi supune... mă invidiau pentru independenţa mea de faţadă... eram exemplul pur al independenţei precoce... O! Zeus, numai tu ştii cît aş fi vrut să îi înlocuiesc... să suport eu cearta tandră a unei voci de femeie... obosită dar caldă... să mi se aducă la masă şi să mi se ridice de pe masă... să-mi izolez existenţa între pereţii perfecţi ai monotoniei... să cresc dirijat... să învăţ un meşteşug... să-l practic cu plăcere şi să ajung la bătrîneţe fără să o cunosc...sau să merg la şcoală... să învăţ să cînt la harpă sau la liră... să cînt în cor versurile marilor poeţi... să-mi instruiesc mintea într-un mod corect şi monoton... să mă maturizez fără accidente existenţiale... fără complexe acumulate din diverse cauze... să capăt o poziţie în cetate... fără prea mare importanţă... să fiu un anonim ilustru... necunoscut de istorie, rătăcit... dar n-a fost aşa...

...şi mă simţeam cu mult mai însingurat... fără nici o direcţie... eram diferit... nimeni nu mă mai putea convinge de contrariu... simţeam cum cresc altfel... cum învăţătura lor se transforma în mine în altceva... cum efectul era de fapt unul invers... fiecare nouă lovitură învăţată mă făcea tovarăşul celui cu care urma să lupt şi nicidecum adversarul lui... strigătele de luptă erau doar nişte croncănituri sinistre de care mă amuzam în secret... ideologia, frazele sforăitoare despre calitatea omului grec nu aveau nici un efect atîta vreme cît le spălam himationul plin de mizeria arderilor de peste zi... iar cînd se adunau să-mi dea onorul... mie!... întreaga fiinţă mi se umplea de greaţă... abia aşteptam să coboare serile călduroase şi calme ale peninsulei... să mă retrag în încăperea mea... sau să sar gardul şi să ajung la teatru... dizidenţele mele difereau mult de dizidenţele lor... pentru că fiecare simţea nevoia să facă ceva secret... ceva de care să nu ştie nimeni... ceva care să-l individualizeze nu faţă de ceilalţi ci faţă de propriul sine... singura cenzură înaintea pericolului de a-şi uita pînă şi numele... propria identitate... istoria... ei se furişau prin dedesubturile sordide ale Athenei... risipindu-şi eu-l prin vaginuri sau recte incerte... declanşînd scandaluri monstruoase în care să-şi etaleze calităţile de combatanţi... în care să-şi verifice doza reprimată de groază... eu îl admiram în secret pe Eschil... sau, poate mai degrabă, şansa lui de a fi unic...

... eram precum un spin înfipt în călcîiul lui Achile al fiecărui soldat elin... nu aveam cu cine discuta... schimbul de cuvinte era întotdeauna într-un singur sens... eram întotdeauna invitat la ospeţele lor victorioase... ale celor care scăpaseră cu viaţă... îi vedeam cum se bucură... cum îşi descarcă nervii întinşi la maximum bînd şi destrăbălîndu-se... îmi povestea cît de curajoşi fuseseră acolo... cît de uşor fugiseră oştile adverse... cum înotau ei prin bălţile de sînge şi cum se opreau din cînd în cînd ca să-l bea... iar eu îi ascultam... afişînd un zîmbet imobil... arătîndu-le dinţii mei încă fragezi... şi dînd din cap... aprobîndu-i... după care dispăream subit în spatele corturilor luminate de jarul grătarelor... şi începeam să plîng... devenisem confidentul latrinelor de după corturile dispuse în cerc... plîngeam în linişte... nici eu nu ştiam prea bine de ce... încă nu începusem să-mi pun problema complexităţii fiinţei mele... încă nu eram conştient de potenţialul meu distructiv... de faptul că în mine se ascundeau - ca într-un cal troian - dezordinea şi îndoiala... groaza şi mila... laşitatea şi trădarea... plîngeam fără un motiv explicit... apoi reveneam în tabără şi îi lăsam să-şi bată joc de mine... îmi dădeau să beau... şi beam pînă îmi pierdeam conştiinţa... iar ei îmi îndesau vin pe gît şi mai abitir... fără să ştie ce prăpastie se căsca între noi... fără să realizeze că îşi adăugau la activ încă un duşman... unul ascuns... perfid... inconştient chiar el de propria sa putere... adormeam însoţit de rîsetele lor inestetice şi de sentimentul că mă cîştigaseră... dar nu era departe vremea cînd urma să mă trezesc... încă nu-i uram... o, nu, nu-i uram încă... îi toleram... cu o discreţie deplină... prea subtilă totuşi ca atenţia lor mereu trează să o perceapă... nu ieşeam niciodată în evidenţă... eram doar un orfan... unul căruia zeii îi hotărîseră o soartă mai bună... încă nu-mi conştientizam puterea... aşteptam o maturitate mereu amînată... iar aceasta întîrzia să ajungă...


... împlinisem totuşi 16 ani... dar abia după alţi doi am fost pentru prima oară la teatru... artiştii cetăţii... ei, da, alături de aceştia nutream o admiraţie secretă... modul lor alambicat de a ne servi iluzii... poveştile lor eroice... cîntecele lor triste sau vesele... spectacolele lor... tragediile acelea care îţi storceau lacrimi, deşi realitatea te încredinţa la fiecare pas că totul e o minciună... sau că, dacă acele teribile poveşti chiar se întîmplă, nu ai nici un motiv să le iei în seamă... în materie de umanitate totul e permis, îmi şoptea în fiecare noapte glasul răguşit al lui Ares... şi totuşi eram atras de ele... mă uimea modul în care oameni atît de delicaţi puteau născoci poveşti atît de teribile... stînd în cămăruţele lor mizere, sau furînd de prin crîşmele cele mai infecte frînturi din conversaţiile stropite cu vin şi droguri ale soldaţilor întorşi de la luptă... sau ale amanţilor secreţi ai marilor dive ale Cetăţii... sau preoţilor intraţi în conflict cu zeii... sau călătorilor ciudaţi venind de nicăieri spre a se îndrepta spre nicăieri... îi vedeam întorcîndu-se acasă însoţiţi de febra descoperirii recente... aruncîndu-se asupra sulurilor de pergament... şi aşternînd cuvinte care nu le aparţineau... întîmplări netrăite de ei... senzaţii şi sentimente neîncercate... dar toate ca şi cum ar fi aparţinut fondului lor existenţial... ca şi cum, pradă unui vis puternic, sau al unui şoc neaşteptat, toate le-au revenit în memorie dintr-un trecut incert... ca şi cum toate au revenit acasă... şi, înainte de orice... nevoia de a le povesti... aviditatea şi fervoarea cu care erau împinşi de la spate de chinul împărtăşirii... al dăruirii interesate... al gîndului secret că astfel puteau construi o lume pe care să o conducă numai ei... numai ei... poate de aceea îi admiram şi îi invidiam în acelaşi timp... pentru că eram asemenea lor... pentru că şi eu aveam ceva de povestit... pentru că nu eram un om dintr-o bucată... pur şi simplu pentru că eram altfel...

... mergeam la teatru pe ascuns... îi minţeam că merg la prostituate... îmi rîdeau în spate... de la experienţa cu Maria îmi puteam permite şi această minciună... deşi nu era o minciună întru-totul... am mai vizitat-o... era întotdeauna acolo... mă aştepta... de cîte ori mă vedea intrînd pe uşa casei ei... chipul ei căpăta o paloare aparte... era în acelaşi timp vesel şi în acelaşi timp trist... de cele multe ori mă întreba ce caut acolo... numai cîteodată mă primea fără să-mi spună nimic... de parcă ştia totul... sau de parcă nu avea nici un sens... era urîtă... era hidoasă... putea pună pe fugă cu uşurinţă cel mai încins bărbat... estetica era pentru ea o chestiune de mult rezolvată... dar mă iubea... o simţeam după cum mă îmbrăţişa... toată urîţenia ei funciară... expresia dezagreabilă din colţul gurii, furiile, mirosurile... toate dispăreau... sau se transformau într-un parfum unic, de a cărui valoare numai eu eram în stare să mă bucur... mă aşeza cu grijă între picioarele ei... îmi îngăduia orice naivitate... în zilele ei triste mă lăsa să o sărut pe gură... avea buze grose şi crăpate... iar între ele se frecaseră mai mult de jumătate din falusurile Athenei... socotind doar cetăţenii liberi şi militarii... îi plăcea să-mi povestească despre asta... închipuindu-şi că poate voi ajunge să o detest... sau să resping... toate amănuntele scabroase... toate descrierile... iar eu îi sorbeam cuvintele... puteai scrie cu uşurinţă un roman... sau o piesă de teatru... era clar - în mine funcţiona un mecanism, anapoda... un ceas care înainta în sens invers... fiecare încercare a ei de a se discredita avea pentru mine o cu totul altă semnificaţie... ea dorea să o resping iar eu o divinizam... ea încerca să mă umple de scîrbă, de oroare, iar eu experimentam pentru prima oară generozitatea... după care făceam dragoste... se mişca cu grijă... nu lăsa nici o parte a corpului ei să mă ignore... mi se oferea tăcută, fără pretenţii... mi se oferea de parcă îmi mulţumea... ca şi cum s-ar fi oferit sieşi... numai cu mine căpăta ego... numai cu mine se simţea unică, puternică... şi numai cu mine putea dărui...

...pînă în ziua în care am găsit-o moartă... era întinsă în aceeaşi poziţie sfidătoare la adresa oricărei convenţii... de parcă dormea... sau de parcă primea vreun nou client în măruntaiele ei des vizitate... indiferentă... stranie... dar fără să se mai bucure de intrarea mea şovăielnică... îndelung exersată... numai pentru că îi plăcea... îi plăcea să mă vadă ruşinîndu-mă în faţa trupului ei dezgolit... îi plăcea să simtă rezistenţa inconştientă a mîinii mele atunci cînd o conducea delicat spre labii... zîmbetul meu strîmb... bătăile inimii... modul stîngaci în care îi căutam orificiile... plînsul meu deznădăjduit atunci cînd îmi aminteam că nu am nici un trecut... sau cînd ejaculam precoce... îi plăcea tot ce însemnam... tot ce mă caracteriza... pînă şi visele mele de a ajunge vreodată actor... evoluînd dezinvolt în faţa mulţimii mute şi uimite de atîta virtuozitate... de atîta patos... de atîta tragic... se bucura odată cu mine şi jur că bătaia ei din palme valora mai mult decît toate arenele Athenei... uralele ei echivalau cu urletele a mii de spectatori exaltaţi... iar viaţa ei... viaţa ei părea a căpăta din nou un sens...

...femeia asta era acum moartă...o priveam mut şi incapabil de vreun gest... de o lacrimă... de un bocet... lîngă ea răsturnată o sticluţă păstrînd un rest dintr-un lichid verde...am întors spatele acelei imagini într-un protest inutil... refuzînd evidenţa... acceptînd ura oarbă... durerea... chinul... şi un sentiment acut al vinei... pentru că mă recunoşteam în spatele acestui final dezastruos... sau poate fericit... n-a lăsat nici un semn evident... am început s-o lovesc... pumnii mei încă cruzi intrau în carnea ei moale precum coarnele unui berbec în lîna umilă a unei oi rebele... o loveam cu precizia unui ciocan... cu violenţa unei catapulte... iar ea primea cu stoicism această ultimă dezlănţuire... etalată în regim special... primea revărsarea furiei mele ca pe un premiu... şi în adîncul sufletului meu ştiam asta... ştiam că fiecare dintre noi face exact ceea ce trebuie să facă...nici un metru în lateral...nici o secundă mai devreme sau mai tîrziu... totul după ceas... victime responsabile ale destinului... împlinindu-i conştiincios agenda... şi nazurile...

... atunci cred că m-am întrebat prima oară cine sînt eu... ce vreau... am început să-mi caut motivaţiile, sensul... secretul simplu al existenţei sub nivelul genunchiului... mă durea că o pierdusem... era prima pierdere pe care o resimţeam ca atare... nu dispariţia tatălui meu, nu moartea mamei mele, ci moartea unei curve urîte şi împuţite din subteranele Athenei... Maria... Maria mea... dar căpătasem, în acelaşi timp, încredere... învăţasem că orice întîmplare care nu atentează direct la fiinţa mea este suportabilă... şi mă întăreşte... n-am urît pe nimeni după aceea... n-am alergat la templu ca să-i înjur pe zei... nu mai afirmam că lumea e putredă iar pămîntul un gunoi... turmă bocitoare şi tîrîtoare, umblînd cu leacuri pentru muribunzi... inşi care caută să despice firul în patru... pentru că mă mulţumeam cu puţin... nu pretindeam nimic mai mult decît mi se cuvenea... nu cunoşteam cultul puterii şi nici aroganţa mascată extremei umilinţe... ştiam doar că sînt eram încă zdravăn şi bine legat... că urma să devin un soldat curajos... că aveam să trec prin patul multor femei... că pe unele aveam să le iubesc, iar pe altele doar să le supun...că urmam un drum existenţial sănătos... foarte puţin accidentat, foarte puţin ocolitor... monoton dar sigur... şi mai ştiam că braţul meu purta într-însul un sîmbure de istorie... o sămînţă a dialecticii... un scop... că în momentul acela eram fără de moarte... şi dacă asta credeam însemna că sînt fără de moarte... eram suveranul a tot ceea ce înseamnă viaţă... o singură lume mă ştia şi anume cea mai largă - eu însumi... practicam frenetic egoismul... nici acum nu sînt sigur dacă nu cumva în spatele acestei încrederi nu se ascundea, de fapt, o crudă disperare... dacă nu cumva îmi inoculam aproape inconştient o minciună... un antidot produs de instinctul meu de conservare... şi nici acum nu-mi explic de ce, mult timp, după aceea, m-am trezit trecînd prin faţa cămăruţei ei sărăcăcioase... apoi pe zidul de la intrarea în cetate...

...la teatru... intram întotdeauna deghizat... era, altfel, o ruşine să-ţi iroseşti puterea trupului şi sănătatea minţii în jocul subtil al iluziilor din inima arenei... stăteam chiar la marginea ei... în genunchi... înghesuit între tinerii meteci şi sclavii cu o soartă mai bună... privind fascinat la prezenţele fantomatice dinaintea mea... sorbindu-l din priviri pe Eschil, aşezat întotdeauna în loja oficială, alături de oamenii Aeropagului... un individ puţin la trup, dar cu o privire diabolică... crudă... sau aşa îmi plăcea să-l văd... cocoţat pe necazurile şi bucuriile noastre... peste tot ce însemna a fi om... călărindu-ne cinic şi hrănindu-ne arareori... cu oglinzi... îl invidiam pe insul acela cu o soarta aproape identică cu a mea... curajul lui de a-şi depăşi condiţia... curajul de a-i privi pe toţi de sus, subtil dispreţuitor... şi farmecul cu care reducea totul la răspunsurile lui... piesele... o lume întreagă să construia acolo în faţă... de parcă zeii consimţeau că înşişi ei repezintă prea puţin... sau că au încetat să mai cuprindă totul... şi îi lăsau pe oamenii aceia misterioşi... cu voci şi gesturi studiate... să desăvîrşească ceea ce ei nu reuşiseră pînă la capăt... crime... ritualuri... conspiraţii... farse... acrobaţii... nimic nu părea a fi lăsat la o parte... nu trebuia decît să participi... şi dintr-o dată te trezeai drumeţ confuz pe lung traseu iniţiatic... fiinţa ta căpăta o altă dimensiune... lucrurile mici ţi se păreau de-a dreptul mici... iar cele mari... o, cele mari erau de-a dreptul îndepărtate... dar atractive... îmbietoare... pentru că îţi doreai mai mult... şi mai mult... şi mai mult... rotiţă infimă a unei imense maşinării care, iată, te accepta în intestinele sale...şi pentru care supunerea constituia unicul şi cel mai acceptabil preţ... umilinţa... iată ce descoperisem eu cu uimire... umilinţa... faptul de a lăsa lucrurile în mersul lor firesc... de a le descoperi şi de a le admira... fără trufia dominaţiei... fără impulsul de a le cuceri... fără impulsul de a le transforma... iar viaţa mea la cazarmă devenea tot mai insuportabilă...

... jocurile cu ceilalţi copii erau deja istorie... îi vedeam adeseori, grupaţi... cu reflexele noi ale adolescenţei împingîndu-i de la spate... maimuţărind maturitatea şi etalînd calităţi pe care nu le avea... purtau haine voit alese... părul le era întotdeauna aranjat după ultima modă... frecventau la rîndu-le lupanarele... din cînd în cînd îmi făceau cu mîna... din cînd în cînd se mai opreau să-mi vorbească... schimbam cuvinte... împărţeam salutări amicale... dar nimic nu îmi putea înlătura senzaţia că trebuie să mă îndepărtez cît mai repede de ei... nu-mi plăceau... nu-mi plăcuseră niciodată... iar acum crescuseră... aveau obiceiuri, aveau reguli, încercau să impună respect... instinctul ucigaş îşi făcea încet dar sigur loc fiinţele lor încă naive... ochiul nevăzut al judecătorului tiranic se deschidea şi în capul lor... deşi abia clipea... deşi abia se obişnuia cu lumina... ca mai tîrziu să decidă cine avea să rămînă şi cine avea să plece... să genereze un comportament discreţionar... să-i pună în poziţia de luptă cu propriile porniri... cu propriul instinct de anihilare... erau nişte competitori potenţiali... erau o alternativă la orice iniţiativă a mea existenţială... alţii care îmi aglomerau orizontul... alte prezenţe de care trebuia să ţin cont... de care trebuia să mă ataşez sau de care trebuia să mă feresc... nu-mi mai ajungeau şi eram convins că nici eu nu eram un partener de discuţie comod... cu timpul au uitat să se mai oprească... pînă cînd puteau jura că nu mă întîlniseră în viaţa lor vreodată...

...brusc superiorii mei au început să se ferească de mine... şi mă ignorau cu premeditare... nu mai eram favoritul lor... obiectul pasiunilor lor secrete sau a sentimentelor lor paterne... egoiste, trunchiate, prost administrate... mi se adresau distant şi mă supuneau la tot felul de cazne... îmi spuneau că am crescut, că trebuie să fac cunoştinţă cu maturitatea... fiecare zi devenise un astfel de prilej... iar eu credeam tot mai mult că nu merit nici un pic de respect... în vremea aceea slăbisem mult... făptură fantomatică traversînd curtea cazarmei în sus şi în jos, fără un scop anume... la ore imposibile... adoptînd cele mai deosebite mutre... eram privit cu coada ochiului...o, ştiam atît de bine că sînt urmărit... că devenisem dintr-o dată o persoană incomodă... aerul meu subversiv li se depunea la picioare precum un clei... îi împiedica să meargă în linie dreaptă, aşa cum erau obişnuiţi... trebuia să ţină cont şi de mine... de ceea ce lor li se păreau a fi ifose... eram prea mic totuşi pentru a fi pedepsit fără vină... ca orice matur... gratuit... bărbăteşte... dar eram prea mare pentru a mai fi ignorat... mă aflam la vremea ultimelor pregătiri... aveam deja în faţă tabloul vast al unui viitor incert... pete de culoare... linii întrerupte şi mult, mult gri... nici un personaj pozitiv, nici o faţă prietenoasă... numai geometrii imperfecte şi degradeuri din care puteai trage orice concluzie... iar înapoi... acolo nu mă mai aştepta nimeni... trecutul meu se risipea în cîteva detalii nesemnificative... obişnuisem să nu mai apelez la persoanele fantomatice care mi-l populau... obişnuisem să renunţ la ceea ce am fost... dar nu găsisem încă ceea ce trebuia să fiu...

... de fapt, ce îmi lipsea...? ce făcea ca indivizi atît de asemănători mie, mirosind la fel, înfulecînd aceeaşi hrană, eliminînd aceleaşi reziduuri, respirînd acelaşi aer, împărtăşind acelaşi ev, să-mi pară totuşi atît de îndepărtaţi?... aş fi vrut să nu ştiu, să trăiesc veşnic cu această întrebare... să-mi incit permanent raţiunea cu soclul naturii mele superioare... dar nu era aceasta... nici pe departe... ceea ce ne despărţea provenea nu din calităţile mele ci din lipsa lor... eram diferit pentru că purtam în mine mult mai puţine decît purtau ei... experienţele mele, trăite sau potenţiale... senzaţiile mele... pasiunea de a trai, de a domina şi de a fi dominat - aleatoriu, ilogic, disperat... fervoarea evoluţiei pe linia subţire a sîrmei suspendate... generozitatea renunţării de sine... nepăsarea... nebunia de a face lucruri gratuite fără a avea cunoştinţa măsurii lor... fără teamă, fără complexe şi fără mine... cît mai puţin cu mine... ce ofeream eu în competiţia existenţei?... ce aduceam eu la fondul comun al umanităţii, al grupului în care nimerisem? nimic altceva decît frică... o frică ancestrală de tot ce însemna transformare, de tot ce îmi era străin de tot ce exista dincolo sau în afara permisiunii mele exprese... un psihic labil, o natură îndoielnică şi o permanentă înclinaţie către nihilism... acesta eram eu... apărarea Atheniană nu avea nevoie de mine... în aceste condiţii, socoteam dreaptă posibilitatea suprimării mele fizice... dar refuzam din răsputeri ca aceasta să se întîmple...

... nu mă puteam obişnui cu moartea Mariei... o revedeam adesea în cele mai diferite ipostaze şi la cele mai nepotrivite ore... de obicei, noaptea... ţineam ochii închişi... insensibil la lumina de afară a lunii pe care i-o povesteam întotdeauna după o noapte de dragoste... îi plăcea să îi vorbesc, iar eu îi vorbeam... nu îmi răspundea niciodată... de fapt, nu cred că mi-a vorbit vreodată serios sau matern... uza întotdeauna limbajul argotic al tîrfelor... rîdea mult şi mă ironiza la tot pasul... uneori, ca să-şi bată joc de mine, îmi refuza avansurile... sau îmi oferea ca obiect al stingerii poftelor mele juvenile fundul... alteori îmi cerea bani... odată m-a aruncat în stradă... aş fi putut să mă simt jignit, eram tentat uneori... aş fi putut să o las acolo şi să plec la alta sau să renunţ la statutul meu heterosexual... dar dincolo de aparenţe îi simţeam căldura... eram singurul bărbat asupra căruia îşi putea dezvălui feminitatea... capriciile, jocul... cu mine redevenea femeie şi îşi exercita lacom acest drept... cu mine era o femeie deosebită, aşa cum pentru ea eram un bărbat deosebit... eram două individualităţi care nu-şi găseau locul... apoi a rămas numai una... întinsă pe patul ei din lemn de ienupăr... resimţeam dureros lipsa mirosului greu emanat de părul nespălat... lipsa sexului ei vîscos spre care mă grăbeam întotdeauna înfrigurat... instinctiv căutam cu mîinile geografia generoasă a trupului ei disproporţionat... sînii imenşi... fesele căzute şi moi... cutele de grăsime de deasupra burţii... obrajii întotdeauna roşii şi asudaţi... nu găseam decît un sex bărbătesc înecat în propria-i spumă... şi o supărătoare senzaţie de usturime, imposibilă...


... am încercat să îi găsesc o înlocuitoare... trăisem cu ea suficient de mult ca să capăt un soi de dependenţă... îmi doream atît de mult o femeie (numai una, numai a mea) tot atît de mult pe cît superiorii mei îşi doreau dosurile fiecărui nou recrut... pierdeam nopţile şi solda din bordel în bordel... posedînd şi comparînd... căutînd... dar Maria nu mi-a lăsat nici o şansă... odată cu lichidul verzui scurgîndu-i-se pe gîtlej s-a scurs şi unicitatea ei... şi-a luat viaţa în modul cel mai egoist cu putinţă... numai pentru că mă iubea pe mine...singurul lucru care o individualiza... şi în care se regăsea ca om... ca femeie... şi pentru că nu mai suporta aceasta... victima unei morale cu care Athena nu fusese niciodată obişnuită... intram pe uşile curvelor cu aceeaşi binecunoscută sfială şi ieşeam întotdeauna trîntind uşa... nemulţumit... turbat... gata să ucid... gata să instaurez noi reguli de viaţă... noi instincte şi uri... un bestiar într-adevăr insuportabil... o pedeapsă absolută... niciodată suficient de cinic ca să duc pînă la capăt aceste gînduri sălbatice... pînă într-o noapte... trecînd prin faţa cămăruţei ei sărăcăcioase... din care nu răzbătea nici o lumină... în care am descoperit vinovatul... într-o noapte în care ştiam cine trebuie, în sfîrşit, anihilat... o noapte în care mi-am spus " ajunge!"...

... era una din acele nopţi dinadins create de zei ca să te facă să iei o mare hotărîre... o noapte în care întunericul căpăta, ca niciodată, nuanţă... una în care invizibile aripi băteau alertate aerul... stăteam rezemat de pulpele puternice al statuii lui Hercule... cu sexul său chiar deasupra capului... precum o ameninţare... priveam fără nici o ţintă... nici gîndurile nu mai păreau a-mi da importanţă... golit de propriul ego... incapabil să mai reacţionez la stimulii fiinţei... aşteptînd... apoi m-am ridicat încet, fără grabă... părăsit pînă şi de gestul reflex de a-mi scutura hainele... şi am pornit agale spre marginea cetăţii... acolo unde îmi petrecusem cea mai mare parte a copilăriei... eram atras ca de un magnet invizibil... nici un gînd să mă opun... nici un gest de autoapărare... împotriva cărei ameninţări?... zidul din sud... înalt şi mîndru... esenţa civilizaţiei greceşti... arhetipul unei mentalităţi sănătoase... din care, din cînd în cînd, se năşteau accidente... l-am escaladat fără să mă poticnesc... îl ştiam atît de bine... nu era nici o piatră pe care să nu fi pus vreodată mîna... nici un orificiu în care să nu-mi fi ascuns obiectele de joacă... nici o palmă de pe spinarea lui din care să nu mă fi aruncat... în imaginaţia crudă, de copil... urcam pe el de parcă urcam pe mine... mă escaladam... şi cu fiecare metru parcurs simţeam cum se dezvoltă în mine o dorinţă necunoscută pînă atunci... un copac cu o rată de creştere uimitoare şi care tindea să mă înlocuiască... mă priveam cu ochii minţii şi nu reuşeam să mă recunosc...şi nu mai trebuia să fac decît un pas... un pas anonim printre milioanele de paşi pe care îi mai făcusem... prin cetate... prin cazarmă... prin campaniile de cucerire... sau prin cele de apărare... un pas neutru, ca un vînt scăpat de vreun soldat adormit după o cruntă beţie... am inspirat adînc... am ridicat mîinile... am închis ochii...

... descoperisem că sînt şi laş... căutînd asiduu către cea mai evidentă calitate a mea am descoperit-o pe aceasta - laşitatea... am coborît de pe zid înainte de cîntatul cocoşilor... stors... vlăguit... gîndindu-mă doar dacă nu cumva aveam să întîrzii la apelul de dimineaţă... strecurîndu-mă pe lîngă zidurile păzite ale cazărmii... bine păzite... testînd pe propria piele teama ordinară de a nu fi prins... şi de a nu fi pedepsit... cum puteam?... cum puteam comite un gest sublim, absolut?... cum puteam învinge un destin, fie el şi mediocru, dacă îmi era frică să nu primesc cîteva zile de arest?... dacă mă temeam şi pentru un simulacru de sacrificiu din care nu aveam decît să ies teafăr... viu şi nevătămat... cel mai probabil acelaşi... nu mai trebuia decît să escaladez gardul dinspre sud... cel mai scurt şi cel mai puţin păzit... de fapt, eram deja deasupra, mă pregăteam să-l sar... în suflet mi se instaurase deja un fel de armistiţiu... o amînare mulţumitoare şi motivată... suficientă ca să mă pot privi în oglindă... mă gîndeam cu o plăcere ascunsă şi abia disimulată la dimineaţa ce se ivea deja... adunam oştile risipite ale ego-ului... şi mîna aceea grea căzîndu-mi pe umăr... precum o sentinţă... fusesem prins... n-am comis nici un gest de a scăpa... deşi ştiam că eram ager... puteam să scap uşor de braţul acela care trăda pe lîngă forţă şi oboseală... puteam chiar să-l rup... puteam să fug... dar n-am făcut nimic... paralizat de propria-mi curiozitate... ieşisem din trup şi urmăream curios... ce avea să mi se întîmple... ce experienţă mai puternică decît cea pe care tocmai o ratasem...un exerciţiu de maturitate... acceptarea tacită a pedepsei... care a şi venit....

... Didoris a fost singurul care a aflat... aerul meu abătut, refuzul de a mai dialoga cu el, tentativa de a-l lovi... m-a luat de mînă într-o bună zi şi m-a readus în locul în care îmi ratasem moartea... noi doi pe zidul fierbinte... îndreptaţi cu faţa spre mare... vîntul răsucindu-se prin păr şi prin haine... m-a pus să privesc înainte şi să-i descriu ceea ce văd... i-am vorbit despre stîncile albe din stînga noastră... despre turmele de capre ce păşteau la buza cetăţii... despre sclavii care intrau şi ieşeau purtînd cu sine coşuri mari de pietre... despre soldaţii ce păzeau cetatea... despre plantele răsfirate peste tot... despre mirosuri şi imagini... despre senzaţii şi sunete... despre cerul albastru de deasupra noastră... despre păsările colorînd decorul... pe nesimţite am ajuns să-i vorbesc despre mine... despre locul meu incert în această conjunctură... despre disperarea insuportabilă şi despre dificultatea de a ascunde ceva atunci cînd mi-aş dori cel mai mult să vorbesc... despre umilinţa ce a trebuit să o îndur şi despre sentimentul frustrării conferit de lipsa de curaj... începusem să strig, nu mă mai puteam stăpîni... îi urlam un urechi... încercam să scap de povara urii, de nevoia de a ucide de-a valma, pe oricine, vinovat sau nevinovat, soldat sau civil, copil sau adult... i-am mărturisit că în momentul acela îmi stăpîneam cu greu gestul de a-l împinge de pe zid... o, zei! cît de aproape a fost Didoris de moartea lui... nu trebuia decît un semn, o reacţie, ceva care să mă facă să cedez... dar el n-a făcut nimic altceva decît să mă asculte... n-a făcut decît să-şi deschidă generos inima şi să-mi lase liber drumul ca să mă descarc în ea... iar eu am abuzat... inconştient... acum ştiu că îi făceam un rău... ştiu că suferea sub asaltul defulării mele nemăsurate... ştiu că încrederea lui în mine se transformase într-un religie moartă... nu i-am mulţumit niciodată pentru asta... nu i-am mulţumit pentru nimic...

... un paznic bătrîn de bună seamă... apoi lama rece a săbiei lui scurte atingîndu-mi gîtlejul... şi glasul gîjîit poruncindu-mi să-mi lepăd pînza... eram paralizat... aşadar urma să trec prin botezul indecent al violului... acum, în spatele unui zid întunecos... prea devreme bucuros că tocmai descoperisem că viaţa merită trăită... nu oprobiul în faţa camarazilor mai vîrstnici... nu pedeapsa bolovanilor de piatră... nu consemnarea în cazarmă... nimic care să-mi implice imaginea publică... nimic care să scoată totul la iveală... nimic care să împingă lucrurile înainte şi să le simplifice... şi asta numai pentru că era vorba de mine... de caracterul meu unic... la care contribuiseră chiar zeii...şi împotriva căruia complotau acum... adăugînd tuşe groase... violent repartizate pe o personalitate cu tendinţe paranoice... eram prin în cuşca propriului ego... iar în acel moment tocmai se încuia lacătul... cu penisul tare al unui paznic... m-a pătruns cu violenţa unui berbec... grijuliu şi versat, îmi îndesase înainte în gură cîrpa pe care tocmai mi-o smulsese de pe fese... strîngeam acum de ea suportînd tăria muşchilor lui genitali... avea un penis enorm sau aşa îl percepeam eu... îl mişca înapoi şi înainte, precipitat, grăbit, de parcă tocmai se pregătea să moară... cu o mînă înfiptă în umărul meu drept, iar cu cealaltă fărîmînd piatra zidului de care mă înţepenise... bolborosind cuvinte fără înţeles... însoţindu-şi mişcările cu isonuri guturale... dominîndu-mă... iar la final, într-un tremur accentuat terminîndu-se...

... eram furios... eram furios... eram furios... nu mă puteam obişnui cu ideea unui asemenea ratări... ego-ul care se pregătea acum să mi se întoarcă împotrivă... şi mai aveam puţin... o, zei! nu lipsea decît o brîncă... un rest de curaj, o nebunie, o ieşire din schemă... ce dovedisem altceva decît moftul unui tînăr descoperindu-şi, pentru prima oară, vulnerabilitatea... contactul tactil şi patetic cu moartea... nu, nu aveam să devin niciodată cineva... un reper existenţial pentru alţii sau măcar pentru propriul ego... aveam posibilitatea să scap de sentimentele acelea apăsătoare... să-mi valorizez laşitatea şi lipsa de apetit pentru luptă... să-mi afişez în cel mai public loc cu putinţă protestul... negarea unei stări de fapt... paşnicul refuz... pe zidul alb înconjurat doar de întuneric şi de o adiere slabă a unui vînt idiot... l-am coborît abătut... dală cu dală, metru cu metru... încă insuficient convins de alegere... încă gîndindu-mă că mai aveam puterea să mă întorc... şi să mă abandonez înălţimii... puterea mea creştea cu cît mă îndepărtam mai mult de construcţie... descopeream uimit cît de odios puteam fi, cît de mic... cît de lesne îmi era să-mi tîrăsc fiinţa prin false infernuri şi cît de atent să le evit pe cele reale... cît de mult îmi păsa, de fapt, cît de mult... şi cît de treaz în faţa acestei întregi revelaţii... violul acela nu putea cădea decît ca o sentinţă... sau ca o pedeapsă...

... ştiam cine fusese... chiar dacă fugise după ce şi-a şters penisul de fesele mele încă spîne... îi auzeam paşii grăbiţi să-l îndepărteze şi, astfel, să-l ascundă în întuneric... şchiopăta... era unul dintre soldaţii aceea bătrîni, antipatici al căror acces la orgii fusese obturat de ceilalţi mai tineri...mai virili... în cazarmă funcţiona o selecţie dură a abjecţiei... numai cei capabili să meargă pînă la capăt... numai cei pentru care viaţa conta tot atît de puţin cît şi rebelă indigestie... numai cei ale căror mîini erau pătate cu sînge proaspăt în exces... numai aceştia se putea bucura de farmecul excesiv al decrepitudinii... numai ei aveau dreptul să escaladeze Olimpul absurdului şi de acolo să maimuţărească nemurirea negînd-o... cel care mă violase fusese exclus... acumulase atîtea frustrări... atîta ură... simţea nevoia să şi le extirpe... se afla la limită... ori el ori ele... iar eu nimerisem acolo... în momentul în care, probabil, se pregătea să-şi curme viaţa... dacă m-aş fi aruncat de pe zidul din sud, el şi-ar fi retezat cu precizia unui vechi combatant carotida... laşitatea mea de a-mi lua viaţa, l-a salvat la rîndu-i... dar numai pentru puţină vreme... pentru că hotărîsem să-l ucid... era prea mult... trebuia să o fac... echilibrul fragil instaurat între mine şi ei fusese distrus... armistiţiul tacit fusese încălcat... iar cel care o făcuse trebuia să plătească... în numele unei morale strîmbe, a unui moft existenţial... nu mai era decît o chestiune de zile...

... continuam să merg la teatru, de data aceasta la vedere... îmi luasem libertatea de a-i înfrunta pe faţă... niciodată prea curajoşi ca să mă extermine (eram totuşi unul de al lor)... niciodată prea determinaţi ca să mă pedepsească... probabil că, în discuţiile lor discrete în care mă judecaseră ajunseseră la concluzia că încalc prea puţine reguli ca să intru în jocul subtil al eliminării... credeau că acest comportament deviat nu era decît rodul copilăriei mele de timpuriu terminate... credeau că timpul mă va recupera pentru armată... şi m-au lăsat în pace... puteam sosi la orice oră aşa cum puteam pleca la orice oră... cu condiţia de a respecta orarul antrenamentelor de luptă... amintirea Mariei se mai estompase... dar rămăsesem cu obiceiul frecventării bordelurilor Athenei... eram un client recunoscut... tinereţea mea încă crudă se irosea lin prin paturile divelor de cartier... şi cu fiecare noapte pierdută acolo simţeam cum mă irosesc... simţeam că, de fapt, eram la fel ca toţi ceilalţi, că nu eram nici pe departe personajul unic populînd un spaţiu advers numai ca să îi dea culoare... că nu făceam nimic special... nimic care să confere vieţii o nouă perspectivă... nimic care să îmbogăţească cosmosul cu o altă mică dar decisivă experienţă... eram un nimeni... şi lucrul acesta mă speria din ce în ce mai mult... trebuia să fac ceva... gîndul acesta, mai întîi abia insinuat între partidele de perversiuni la care mă dedam cu o pasiune greu de explicat, prindea tot mai multă putere... cu cît mă apropiam de vîrsta de 20 de ani... era vîrsta cînd urma să mi se ofere grad şi arme... şi să mi se înmîneze oficial dreptul de a ucide şi de a fi ucis pe cîmpul de luptă... pentru zeii Olimpului... pentru Athena... pentru curvele ei delicioase... şi pentru o istorie ce mai trebuia împinsă cu un pas înainte...

...cetatea traversa o perioadă dubioasă... Temistocles se pregătea să urce pe tron... mişcările politice, la care majoritatea rămîneau indiferenţi, pe mine mă pasionau... eram atent cu luptele duse perfid între partide... toţi indivizii aceea cu carnea moale... inşi curaţi, eleganţi oripilaţi de tot ce înseamnă mizerie, de tot ce înseamnă lacrimi... dar gata să trimită la moarte întreaga suflare a Athenei... mă fascinau... esteticieni ai crimei... ai pumnalelor înfipte pe la spate... ai discursurilor sforăitoare despre viitorul cetăţii... iar oastea lui Darius era din ce în ce mai aproape... cetăţile din jur se pregăteau de trădare...nici una nu era cu adevărat de partea noastră... se simţea în aer iminenţa conflictului... dar nu se impacienta nimeni... politicienii cetăţii veneau în continuare la teatru... îşi pierdeau nopţile în aceleaşi chefuri detestate de demos... îi invidiam pentru asta... pentru eleganţa cu care scrutau un viitor nesigur... pentru optimismul bolnav pe care şi-l afişau pe feţe... aş fi vrut să fiu ca ei... aş fi vrut să mă nasc într-o familie bună... să fiu plimbat prin cele mai celebre şcoli ale regatului... să călătoresc... să-mi desăvîrşesc iniţierea... pentru ca apoi - îmbogăţit şi imun la durere - să revin şi să conduc... să ţin sub papucul meu uşor gloata uşor eterogenă a Athenei... să-i admir dimineaţa în secret pe sclavi... să le urmăresc mulţumit sacrificiul făcut pentru bunăstarea mea... să încurajez cu cîte un edict masa vie a metecilor... şi s-o înnobilez cu iluzia libertăţii... să cred că zeii m-au ales pentru a fi mîna lor dreaptă şi să mor fără să aflu că, de fapt, m-am înşelat... ştiam că asta nu se va întîmpla vreodată... dar nu sufeream... învăţasem că pentru vise nu trebuie decît să te bucuri... şi mă bucuram... uneori, în sinea mea mă bucuram...

...iar cel mai mult am fost bucuros atunci cînd l-am ucis pe nemernic... mă întreb şi acum, unde am ascuns atîta ură... atîta plăcere de a ucide... atîta extaz... pentru că asta am simţit atunci... înfigîndu-i între omoplaţi tăişul subţire al stiletului de cadet... l-am pîndit zile întregi... exercitam asupra lui o presiune continuă şi îl lăsam să ştie asta... la masă mă aşezam întotdeauna în faţa lui... la instrucţie îl alegeam drept partener de luptă... căutam mereu să-i fiu aproape... precum un cîine... precum o umbră...un gînd urît... nu i-am lăsat nici o şansă... depăşise vîrsta de 50 de ani... corpul lui păstra urmele mai multor răni decît toate rănile copiilor Athenei la un loc... luptase în atîtea expediţii, împărţise atîta moarte şi scăpase miraculos de propria lui dispariţie... văzuse jumătate din Balcani...traversase cîteva mări... şi totuşi acum îi era frică... îi simţeam teama cum i se scurge în vene precum o otravă... dorinţa mea de răzbunare îl copleşise... şi alături de aceasta sentimentul de vinovăţie... cu care nu se mai întîlnise niciodată... era scurt, tăcut şi umil... unul căutîndu-şi plăcerea prin locurile ascunse ale cazărmii... pe acolo pe unde cădeau de obicei drogaţii sau beţivii... l-am strîns în corzi tot mai rigide... şi, iată-l, în sfîrşit singur... într-o noapte... împins de propria sa insanitate... la pîndă... m-am apropiat şi l-am înjunghiat... o dată... de două ori... de trei ori... de 26 de ori... prin spate... la fel cum îmi înjunghiase el fecioria... în linişte, răbdător, gemînd de plăcere... cînd am plecat era încă în picioare, rezemat de zid... profilul lui stîlcit de planul pietrei bazaltice producea o imagine şocantă... sîngele scurgîndu-i-se în gură pentru că nu avea loc să cadă...genunchi înmuiaţi şi braţele inerte... de parcă cedase... de parcă se ruga... atunci ar fi trebuit să mă trezesc... ar fi trebuit să devin brusc oripilat şi îngrozit de ceea ce făcusem... ar fi trebuit să-mi dau seama că nu rezolvasem nimic... că nu făcusem decît să înlocuiesc un delict cu un altul... dar n-am simţit decît plăcere... şi am împărţit-o în noapte aceea cu o prostituată pe care întîmplător o chema Maria...


... n-am putut să îi mărturisesc crima lui Didoris... eram sigur că va înmormînta totul în memoria lui prodigioasă... că, printre cadavrele amintirilor lui neplăcute sau dureroase, va găsi loc şi pentru crima mea... şi totuşi n-am putut... n-am putut să îi arăt că aveam în el o încredere oarbă... pentru că nu aveam încredere... nici măcar în el... îmi descoperisem atunci profunda inabilitate de a împărţi cu alţii propria mea fiinţă... îmi descoperisem individualitatea... exacerbată, cinică, vulnerabilă... eram un prost exemplu al democraţiei Atheniene şi numai faptul că eram soldat mai putea justifica o asemenea atitudine... mîncam întotdeauna singur, retras, printre ultimii... refuzam orice apropiere... toleram doar şi eram tolerat... în aceste împrejurări orice lucru care mă implica se întîmpla exclusiv datorită mie... iar eu eram singurul care trebuia să-l îndrept sau să-l înfrunt... relaţionam direct, nemijlocit cu cei din jur într-o manieră brută, rigidă... pentru că eu eram altfel... era singura justificare plauzibilă pentru un ego neînţeles prea bine nici chiar de el însuşi... Didoris mă făcea întotdeauna să nu uit asta... dar în ziua aceea a refuzat să-mi vorbească... în ziua aceea am refuzat să îl mai caut...

... nu l-a regretat nimeni... nimeni nu a întrebat de el la apelul de seara... nimeni nu s-a simţit dator să facă din dispariţia lui o dramă... era prea bătrîn...era neputincios...era singur... şi pentru a cîta oară am început să disper... aşadar asta era soarta unui apărător al cetăţii Athena... în asta consta toată măreţia lui proverbială... singura lui calitate... aceea de a muri... cît mai silenţios cu putinţă, cît mai discret... realizam că anonimatul mă umple de scîrbă şi eram gata să strig în gura mare că eu îl asasinasem... eram gata să fac un caz din propria mea crimă... să îmi scot în evidenţă abjecţia... să le urlu în urechi că oricare dintre ei este o potenţială victimă... că sînt duşmanul obiceiurilor lor... că toată inocenţa mea afişată ascunde grozăvii de care ei n-avuseseră parte în nici o campanie militară... eram plin de indignare privindu-i cum îl acopera cu o pînza şi cum îl înhumează... plictisiţi, leneşi, adormiţi... dar gura refuza să mă asculte... muşchii gîtului copiau aceeaşi lentoare... tot ce trebuia să iasă era trimis înapoi cu aceeaşi forţă... lava urît mirositoare a personalităţii mele rănite revenea în hornul vulcanului luptîndu-se să-şi găsească un loc... sufeream... eram uimit de suferinţa mea şi simţeam că a o suporta presupunea o voinţă superioară... comisesem o crimă şi voiam să o mărturisesc... îi uram pentru că nu era nimeni dispus să mă asculte...

... viaţa mea în cazarmă decurgea acum făţiş împotriva voinţei mele... crescînd învăţasem să-i înfrunt... iar asta îmi producea neplăceri însutite... dacă prin vicii văzuseră că nu pot să mă piardă, au încercat cu marile pasiuni greceşti... în nopţile de orgie, în care ei beau iar eu îi priveam rece şi treaz, îmi povesteau despre călătoriile de pe mare... îmi povesteau despre aventurile argonauţilor, despre lîna lor de aur... despre nemărginirea apelor oceanului... despre sirene fermecătoare şi despre bogăţiile fabuloase... despre luptele împotriva Troiei şi despre călătoria unică a lui Ulise... despre linia prelungă dintre cer şi mare... acolo unde se îndreptau toate navele şi de unde reveneau acoperite de aura misterioasă a necunoscutului... povestindu-mi îi vedeam cum se aprind... efortul lor de a mă convinge să mă îmbarc se întorcea perfid împotriva lor... sufereau la gîndul că nu erau ei cei care aleseseră o asemenea cale... îi vedeam cu redau povestiri transmise oral de la cine ştie ce călător mînat de dorul uscatului... cum imaginile descrise căpătau viaţă în ochii lor... îi vedeam cum lăcrimează de pofta unor aventuri care să îi ducă departe... cît mai departe de viaţa ternă de luptător etern... cît mai departe de propria lor nimicnicie... cît mai departe de ei înşişi... şi nu aveam nici o milă...

... tot ce făceam era împotriva tuturor... cu cît creşteam o prăpastie se căsca tot mai adînc între mine şi ei... pentru că oricît de apropiate erau condiţiile în care ne fusese dat să ne consumăm fiinţele, evoluam diferit... frustrant de diferit... atunci cînd ei se adunau noapte de noapte pe cîmpiile sărace ale Peloponesului pentru a frige un berbec, eu mă retrăgeam la lumina unui foc singuratic citind din mari poeţi ai trecutului nostru... în versurile cărora căutam să-mi explic de unde veneraţia lor pentru nişte indivizi atît de comuni şi inumani, în fond... de unde apetitul pentru imagini şi scene din care, eu mă alegeam doar cu o permanentă senzaţie de vomă... îmi închipuiam atunci despre ei că nu făcuseră decît să-şi mascheze complexele pacifiste... că laşi şi incapabili de a practica exerciţiul crimei rămîneau doar cu fascinaţia acesteia... populîndu-le în exces potenţialitatea... ferocitatea bolnavă... şi era cu atît mai uimitoare frumuseţea descrierilor lor, stranii... nimic alături de ceea ce vedeam eu zi de zi... nimic din mizeria şi decrepitudinea lipindu-se de haine precum afumăturile grele din carnea de berbec... nimic din bolovanii neşlefuiţi ce ţineau loc de suflete... şi nimic din constituţiile diforme ce alcătuiau, poate, cea mai comică adunătură de luptători din cîţi a cunoscut antichitatea... nimic şi totuşi credibil, aproape real... de parcă eroii existau în realitate... de parcă tocmai se pregăteau să vină... de parcă nu era decît o chestiune de timp şi nu de posibilitate... poeziile lui Homer şi cîntecele deochiate din nopţile risipite printre stîncile pipernicite ale Greciei antice...

... prinsesem puteri... un mai degrabă presupus ascendent moral... ştiam, aflasem... grecii îi respectă pe cei care îi înfruntă...şi se tem... profitam de asta fără să-mi dau seama cît de ridicol eram... cum le masturbam maturitatea... îmi spuneam că nu mai am nimic de pierdut atîta vreme cît nu cîştigasem nimic... viaţa în cazarmă copia fidel parcursul unei frunze de fag - despre care ştiai că se va îngălbeni şi va cădea... printre celelalte frunze moarte...mai vechi sau mai noi... renunţasem la teatru şi la prostituate... adoptasem abstinenţa nu ca să mă purific ci ca să mă minimalizez... mă lăfăiam în haina indolenţei mele căpătate... devenisem nesimţit... şi brusc plictistor... îi vedeam cum încep să nu mă mai ia în serios... cum mă lăsau să-mi fac de cap... să îi sfidez din ce în ce mai zgomots... pînă şi Miltiadis n-a scăpat de cîrtirile mele... seara între focurile aprinse lîngă zidurile cetăţii... îi aduceam osanale strîmbe... îi maimuţăream purtarea deşi, în sinea mea, ştiam că generalul era intangibil... că în carapacea sa carnală se ascundea mai mult decît un om... mai mult decît un erou... se ascundea întreagul spirit războinic al grecilor... şi tot în sinea mea îl admiram... era un model îndepărtat de care îmi băteam joc... de mine îmi băteam joc atunci... şi nu mai eram credibil... nu mai eram personal... nu mai constituiam o excepţie... iar spectacolul căderii mele devenise dintr-o dată plictisitor...

... şi atunci am primit ordinul de a pleca la luptă... persanul Darius venea să pună capăt unei istorii pentru a înlocui-o cu alta... păgînă... sătul de toanele unor populaţii uşor neserioase, incontrolabile... scîrbit de certurile dintre conducătorii sutelor de cetăţi... sau poate numai amuzat... un deplasament uimitor de care probabil se mira şi el... ni se spunea că nu era un rege prea curajos... eram încurajaţi cu minciuni altfel puerile despre obiceiurile lui maladive, despre frica lui ancestrală cînd era vorba de greci, despre vîrsta lui înaintată şi care îl făcea vulnerabil... iar ceea ce îl împingea la luptă era o ipotetică impotenţă... un complex sexual... şi ideea stupidă că dacă nu putea avea o femeie atunci putea avea o cetate... sau mai multe... n-a fost o alarmă precipitată... nici un strigăt belicos... nici un gest disperat... ne adunam cu toţii tăcuţi... îngînduraţi... mai degrabă plictisiţi decît incitaţi... ostoiţi de orgii şi arşi de seceta unei veri perpetue... nimeni nu spera prea mult de la campania aceasta... nimeni nu se hazarda în presupuneri...nici măcar în ce privea propriul spate... totul era o chestiune de sens... iată, ni se oferea unul... de care nu aveai cum să te bucuri... dar nici să te laşi doborît... carele se aliniau scrîşnind obosite... armele se aşezau în teci dezordonate... pînă şi Miltiades, călare pe armăsarul său negru nu părea în forma cea mai bună... poate necunoscutul întins acolo, departe, la 42 de kilometri... poate faima lui Darius... sau conştiinţa că întreaga civilizaţie greacă stă acum pe umerii lui forţat semeţi... sau poate toate acestea la un loc... deşi mie îmi părea a fi victima unei simple indigestii... nu cîntecele de luptă... nu îndemnurile zeilor... nu mulţimea adunată să ne conducă spre porţi... ci gîndul acesta... că Miltiadis pleca la luptă constipat... gîndul ăsta îmi dădea mie puteri... şi am început să cînt şi eu... cu toată puterea... mă identificam cu masa aceea de ucigaşi... trimşi ca să măcelăreasca... sau să se lase măcelăriţi... iar eu cîntam... nu mă puteam opri...

... dar în mine prindea a creşte o bănuială... nu îi puteam determina originea şi nici nu o puteam desluşi... era o situaţie nouă, o nouă realitate în care simţeam cum era absorbit dar fără să pot să-i opun vreo rezistenţă... dintr-o dată toţi cei pe care îi cunoşteam de atîta vreme îmi deveniseră nişte străini... le urmăream deplasarea dezlînată spre locul bătăliei şi nu eram deloc sigur că eram la rîndu-mi parte în această imagine... sunetele metalice, cîntecele triste, respiraţiile sacadate, mirosurile... toate acestea le primeam precum un afront, precum un gest de violenţă... păreau a fi emise numai ca să mă înfrunte, numai ca să mă incite... mă întrebam tot mai des dacă nu cumva tocmai mă trezisem dintr-un lung somn şi acum trebuia să-mi redescopăr realitatea... sau dacă nu cumva era aripa morţii, fîlfîind sinistru în apropierea mea... dacă în lupta ce avea să înceapă peste cîteva zile mi-ar mai fi fost oferită şansa de a-i vedea sfîrşitul... mă surprindeam fixînd puncte incerte rătăcite pe pereţii abrupţi ai Olimpului... treceam pe lîngă locaşul zeilor noştri şi nu aveam nici o tresărire, nici un catharsis, furat de propria mea rătăcire... ceea ce mă făcea şi mai nesigur era, însă înainte de toate, imposibilitatea unei soluţii, sau a unei acţiuni... nu ştiam dacă trebuie să fac ceva, sau trebuie să reacţionez în vreun fel... dacă trebuie să mă revolt în felul meu laş, ezitant, sau trebuia doar să aştept... de un singur lucru puteam fi sigur, însă... dincolo de bătălie, dincolo de dezmăţul anatomic ce avea să se declanşeze, dincolo de iminenţa morţii... ceva mult mai adînc, mult mai puternic... ceva trebuia să se întîmple... iar lucrul acela mă implica şi pe mine...

... numai Didoris ştia... stăteam încă întins în pat pe cînd ceilalţi se pregăteau de luptă... priveam fără ţintă tavanul alb şi mă simţeam ca prins în cuşcă... aveam pentru prima oară senzaţia că nu-mi aparţin în nici un fel... că întreaga mea dizidenţă de catifea, toate micile mele ieşiri, evadările mele, erau pînă la urmă un mod odios de a-mi ascunde impotenţa... incapacitatea de a-mi conduce propriul destin... ştiam, atît de bine ştiam ce urma să fac... să-i răspund la salut lui Didoris... apoi să tac semnificativ... să-l fac să mă întrebe ce e cu mine... să-i sar în braţe şi să încep să plîng... să mă ridic apoi şi să mă îmbrac... să-l las pe maestru să mă pipăie şi să mă încurajeze... să ies, să mă aliniez... să mă aliniez... o simplă problemă de conexiune cu ceilalţi - alinierea... nu aveam nici o alternativă, nici o posibilitate de a schimba ceva în şirul evenimentelor iminente... iar aceasta mă umple de furie... şi i-am răspuns la salut lui Didoris... apoi am tăcut semnificativ... a întrebat ce e cu mine... i-am sărit în braţe şi am plîns... apoi m-am ridicat şi m-am îmbrăcat... l-am lăsat să mă pipăie şi să mă încurajeze... am ieşit... m-am aliniat...

... am ieşit pe poarta Cetăţii pe jos... aparţineam trupelor pedestre... înarmat cu o sabie scurtă şi lată, un pumnal şi un scut... cu acestea trebuia să aduc glorie... cu ele trebuia să cinstesc numele Athenei... şi să apăr jilţurile superflue ale Olimpului... cu cîteva kilograme de oţel bine laminat... distanţa dintre viaţă şi moarte lăsată la discreţia unui compus chimic... am privit în urmă... nu m-am putut abţine... aş fi vrut să nu o fac... îmi spuneam că deşi nu sînt un individ puternic pot totuşi să-mi cenzurez patetismul... scenele lacrimogene cu civili fluturînd pînze... femei trecute şi bătrîni schilozi... copii murdari şi poeţi neverosimili... i-am privit înlăcrimat... cîntecul îmi ieşea din gît precum o tuse... şi în loc să mă simt erou testam dureros o umanitate dubioasă, redusă la sentimentalism... în realitate îmi era frică... unde mergeam eu? unde eram împins?... trebuia să ucid...? urma să fiu ucis?... pentru ce?... priveam zidurile înalte şi albe ale Cetăţii cum se îndepărtează... cum îşi lăsau devorată materialitatea nu de distanţă ci de îndoiala mea că aveam să le mai revăd vreodată... turmele de capre frecîndu-se de ele... buruienile răsărite printre crăpături... toate aceste semne ale vieţii... ale naturii inconştiente generîndu-se peste capetele noastre închise... le vedeam ca pe nişte simboluri ale pierzaniei... ale unui ev pe ducă... de fapt mă priveam în oglindă... erau moarte pentru că le vedeam moarte... nimic mai mult decît subiectivitatea unui soldat cuprins de groază... am privit din nou înainte... dar nu vedeam nimic bun...


... la porţi, de o parte şi de alta cetăţenii liberi ai cetăţii... îşi lăsaseră cu toţii treburile mărunte pentru a asista la marşul glorioasei armate Atheniene... iar înainte de aceasta discursurile fornăitoare ale politicienilor... albi, curaţi, mirosind frumos, cocoţaţi pe socluri brusc fisurate... vocile lor ascuţite... cuvintele pasionale... îndemnurile la curaj şi sacrificiu... pumni mici agitaţi în aer... voiau să pară puternici... voiau să pară unici... cînd, de fapt, tot ce le susţinea patosul era o simplă şi crudă groază... ameninţarea cu suprimarea absolută, sfîrşitul unei ere în care însemnau ceva, anihilarea... aplauzele demosului, eşarfele fluturate de frumoasele noastre femei, copii expuşi deasupra capetelor... tot acest circ nu-mi inspira milă, îmi inspira furie... nu probleme de conştiinţă, nu aroganţa proverbială a soldatului grec, nu dispreţul pentru nişte fiinţe slabe, minore, ci doar invidia... invidia grosieră, cinică, greţoasă pe care o încercam pentru faptul că ei nu riscau nimic... aşezaţi în tribune aveau să revină acasă sănătoşi indiferent de finalul spectacolului... ar fi trăit în continuare semiliberi, nu foarte oprimaţi, nu foarte fericiţi, nu foarte trişti... ar fi trăit... evaluam totul într-o cheie viscerală, a speranţei de viaţă... nu voiam să mor... nu voiam să lupt... voiam să fiu de partea cealaltă, amestecat în mulţime, maimuţărind bucuria de a-mi conduce semenii la victorie... agitînd obiecte şi comiţînd lozinci... să revin în odaia mea, seara să mă întind şi să dorm... să dorm... fără griji insolvabile, fără ameninţări directe, singur...

... în frunte strategul Melitiadis... în stînga şi în dreapta lui strategii favoriţi, privind înainte, uşor încruntaţi, uşor preocupaţi, insensibili la efuziunea maselor... pozînd credibil... în spatele conducătorului, Eschil... căpătase acest drept într-un mod confuz, inexplicabil... şoaptele spuneau că frecventa adeseori casa lui Meltiadis... că între ei se consumau orgii nemaiîntîlnite... că de multe ori, erau văzute făpturi discrete tîrînd în puterea nopţii dinăuntru trupuri imobile... lăsînd în urmă dîre consistente de sînge... curăţate ireproşabil pînă dimineaţă... sclavi... uneori copii... apoi grosul armatei... călare şi pedeştrii... o armată aparent organizată, aparent solidă... în care eu nu aveam încredere...nu puneam la îndoială curajul camarazilor... nu mă temeam nici o clipă că ar fi nişte fricoşi... dar le lipsea ceva definitoriu, unic, amuzant de comun... le lipsea inteligenţa... supuşi ai instinctelor, ai deciziilor hormonale, alegînd întotdeauna calea cea mai scurtă, adorînd riscul... o asemenea armată nu putea duce în spate imaculată istoria Athenei... asemenea stîncilor Olimpului, armata grecilor putea ţine piept afrontului unei furtuni dar era descoperită în faţa picăturilor de apă... mă simţeam nesigur printre ei... mă simţeam în pericol... dar numai în momentele de luciditate... în realitate, existenţa mea se hrănea cu simţul pericolului... nu ştiam că-mi trăisem ziua dacă nu eram conştient că fusese ameninţată de mari primejdii...

... înaintam încet, apăsat, precum un cortegiu funerar... nu vorbea nimeni şi nici nu părea vreunul dispus să asculte... eram puţini totuşi... părăsiţi de spartani, priviţi cu circumspecţie de celelalte cetăţii... eram priviţi mai degrabă ca o ceată de nebuni decît ca o armată pornind să-l înfrunte pe Darius... nimeni nu avea de pierdut dacă eram înfrînţi... toţi încheiaseră înţelegeri secrete cu perşii, toţi trădaseră pactul genetic... singuri împotriva tuturor - era îndeajuns de ca să ne facă să credem în justeţea căii alese?... acesta era singurul lucru ce ne frămînta pe toţi... în comparaţie cu ce ştiam că aducea cu sine strategul Darius, noi eram doar o şleahtă de sărmani aventurieri... şi deşi din porii fiecărui grec se scurgea însoţită de un miros ascuţit frica, niciunul dintre ei nu părea a da înapoi... îşi ţineau mîinile strîns pe arme... căutau întotdeauna nerăbdători locul unde trebuia să-şi lase sîngele... sau organele...sau capul... fluturele războiului plana tot mai evident peste capetele aplecate ale războinicilor... aş fi putut avea milă... pur şi simplu aş fi putut avea milă de aceste epave recondiţionate tot mai prost după fiecare luptă... dar ştiam că singurul loc care le mai alimenta speranţa de viaţă era tocmai cîmpul de luptă... acolo, încinşi de culoarea şi temperatura sîngelui slobozit din vene... stîrniţi de simplitatea cu care puteau curma o viaţă, sau dărîma o lume... împinşi de la spate de un program genetic conceput de zei la beţie... acolo, paradoxal, redeveneau oameni... nişte caricaturi violente... nişte jalnice simulacre ale lui Ares... dar oameni... care aveau speranţe... şi care credeau în ceva... aşadar singurul de care îmi putea fi milă atunci eram chiar eu... eu însumi... pentru că nu împărtăşeam aceeaşi dorinţă secretă... pentru nu-mi încolăceam curajul pe braţul unui orizont de timp tot mai scurt... şi pentru că voiam să trăiesc... pentru că voiam să trăiesc după bunul meu plac...

... nu eram singurul ros de îndoială... grupuri întregi de luptători ce proveneau dintre crescătorii de animale, agricultori, cei care intrau în cetate numai pentru a schimba mărfuri... îi observam cu coada ochiului... nesiguri, furioşi, dezordonaţi, gata oricînd să provoace scandal... luaţi de acasă aproape cu forţa, siliţi să-şi asume o responsabilitate ce nu le aparţinea... conduşi cu brutalitate la antrenamente, desconsideraţi, umiliţi... noaptea îi auzeam suduind sau cîntînd - cu ură, patetic, fără speranţă... nu era lupta lor şi aveau curajul s-o arate... cei mai duri comandanţi ai armatei erau puşi în fruntea lor... orice încercare de rebeliune era din întreruptă din faşă şi mulţi n-au mai ajuns la femeile lor dar nu răpuşi de perşi ci de proprii lor fraţi... părăsiţi în tufişurile ţepoase ale Peloponesului, lăsaţi drept hrană păsărilor răpitoare... otrăviţi în urma unor sentinţe scurte, cinice... eram alături de aceşti oameni, simpatizam cu inabilitatea lor genetică de a se adapta, de a accepta ordinea, controlul existenţelor lor din afară... ei aveau să cadă primii... pe ei se baza crudul Meltiadis, pe ei avea să-i arunce prima dată în luptă... nu putea risca să evalueze potenţialul militar al adversarului sacrificîndu-şi forţele antrenate, profesioniştii... luase cu sine carnea de sacrificiu necesară... ingeniosul Meltiadis... strategul de geniu... inteligentul... minuţiosul... monstruosul Meltiadis... dacă zeificarea presupunea o încărcătură semnificativă de păcate şi blesteme, atunci conducătorul athenienilor era de mult un locuitor al Olimpului... în spatele lui crimele se întindeau precum covoarele roşii din clădirea Aeropagului... curajul lui nebun se amesteca cu un cinism fără margini... orice piedică trebuia, în filosofia lui, nu înlăturată ci de-a dreptul distrusă... intrigi, confruntări violente, litri întregi de otravă, o ambiţie nemăsurată şi sete de sînge - acest zeu crud se afla acum în fruntea unei armate eterogene, în marş spre o cotitură a istoriei... acest zeu crud purtîndu-şi pe faţă zîmbetul îngheţat precum o amuletă juca soarta unei întregi civilizaţii... era ultimul trăgător... zarul se sufoca în pumnul lui strîns şi în curînd avea să fie aruncat... iar noi nu puteam face nimic... iar noi nu puteam face nimic...

... dintre nori răsărea muntele Olimp... bordelul sfînt... fieful unor fiinţe eterice în care nu mai credeam... iar dacă le invidiam pentru ceva acel lucru era faptul că puteau locui pe un munte atît de frumos... stîncile albe de jos pînă sus... vegetaţia puţină şi săracă ce configura o imagine ironică - tocmai locul de unde era dirijată viaţa, acesteia îi refuza în preajmă prezenţa... vulturii solitari planînd indiferenţi la graniţa dintre nori şi stînci... sălbăticia aceasta crudă mă înfiora... în aerul tare al dimineţii, paşii mei stîrnind în urmă valuri de praf păreau ireali pe lîngă nemişcarea monstrului din piatră din lateral... întreaga armată părea doar o adunătură de zgomote inutile... un bîzîit supărător dar nu atît încît să simţi nevoia să-l extermini... mii de picioare bătătorind sudoarea calcifiată a muntelui depusă acum pe cîmpie... trăiam cu impresia că sînt singurul element viu din tablou... mă simţeam singura vietate din jur în stare să răspundă la stimulii discreţi şi subtili ai vieţii... îmi iubeam muntele... întreaga copilărie s-a irosit în visul de a urca vreodată pînă în vîrful acestuia... de a-i explora secretele... cu orice risc, chiar şi acela al unei blasfemii... iar acum păşeam pe lîngă el forţat să copiez ritmuri care nu-mi aparţineau... obligat să mă pliez pe forme străine de fiinţa mea... în spate Athena... în lateral Olimpul... în faţă Attica... în mijlocul tuturor eu...

... mergeam alături de Didoris... deşi orb, deşi bătrîn, maestrul meu reuşea să ţină pasul... îşi irosise viaţa între învăţături şi campanii militare... îmi povestea adeseori de perioadele de recluziune din temple... se retrăgea acolo de cîte ori simţea nevoia, încă înainte de a - şi pierde vederea... era printre puţinii acceptaţi de preoţi... era o enigmă faptul că n-a rămas acolo... Didoris era în întregime o enigmă - o enigmă conversînd cu zeii... fluxul energetic pozitiv ce îi traversa fiinţa de cîte ori intra în starea de graţie... afinitatea lui pentru Apollo... bunătatea acestui zeu atît de deosebit de ceilalţi... atît de uman... îmi vorbea şi despre gustul sălciu al halucinogenelor... al fumului prin care se insinua spiritul divin... orgiile mistice purtîndu-l prin cele mai misterioase locuri... iar eu nu reuşeam să înţeleg cum un om atît de dăruit îşi tocea călcîiele şi fiinţa alături de scursurile regatului... de criminalii cu argument, de mirosul de sînge... cum drogurile pe care le inhalam uneori maimuţărindu-i pe adulţi nu-mi provocau decît voma şi o stare de rău general, de cădere... aş fi vrut să îl întreb despre toate acestea... şi despre multe altele... dar între noi exista o evidentă problemă de comunicare... deşi ne cunoşteam de ani buni... deşi îmi era ca un tată, nu îl întrebasem niciodată nimic important... mă îndoiam adeseori de vorbele lui, dar nu i-am spus-o niciodată... puneam totul pe evidenta mea lipsă de maturitate... acceptam cu uşurinţă gîndul că atunci cînd aveam să mai cresc toate mi se vor revela natural... că maturitatea sau chiar senectutea aveau să - mi aducă toate răspunsurile...

... şi atunci mi-am adus brusc aminte... iată de unde veneau toate... iată de ce Didoris... iată de ce sentimentul că trebuia să mai fac ceva... nu să lupt, nu să mă acopăr de glorie, nu să mă stropesc cu sînge, ci altceva... subtil, generos şi puternic... eram furios şi uimit în acelaşi timp - cum de uitasem cu desăvîrşire?... cum de memoria mea, altfel nemiloasă cu amănuntele, radiase tocmai o asemenea întîmplare uimitoare?... în noaptea aceea... apoi mi-am explicat, sau raţiunea mea acceptase acest raţionament - ceea ce trăisem acolo trebuia îngropat, uitat... cu sau mai degrabă fără voia mea depăşisem un prag sensibil al umanităţii mele... cu sau fără voia mea mi se revelaseră frînturi, imagini, secvenţe şi senzaţii ale unei realităţi la care probabil nu aş fi avut acces niciodată... iar aşa cum o poartă fusese deschisă în fiinţa mea ca să lase să intre lucruri interzise, aceeaşi poartă fusese închisă într-un gest brusc, unul ce se voia probabil reparatoriu, sau poate doar un test subtil... ce anume din atitudinea lui Didoris mă făcuse să îmi reamintesc brusc totul?... ce culoare a armelor camarazilor?... ce miros?... ce cuvînt aruncat la întîmplare de vreun soldat hazliu?... se întîmplase... iar memoria mi se încărca cu repeziciune... sufletul retrăia din nou întîmplările acelei nopţi... iar ideea de a intra în luptă devenea din ce în ce mai insuportabilă...

... era luna Boedromion... eu pierdut în întunericul unui somn fără vise, placid dar prietenos... cum ajunsese pînă la mine? cineva îl ajutase să traverseze scuarul accidentat dar în preajmă nu mai era nimeni... Didoris... stînd drept, forma abia conturîndu-i-se la lumina zgîrcită a lunii... mi-a spus să mă ridic şi să-l conduc... undeva... m-am ridicat fără vorbă... ameţit însă foarte puţin surprins... obişnuit de mult cu toanele bătrînului... cu veşnicile lui apariţii misterioase, cu zgîrcenia argumentelor şi plăcerea de a mă lua pe nepregătite... mi-a spus apoi să mă îmbrac cu ceva uşor şi să nu am asupra mea nimic metalic... nici o armă, nici o zală... doar exomisul-ul cu care mi se îngăduia să mă plimb printre civili... am ieşit pe poarta principală a cetăţii... nu ne-a oprit nimeni, nu ne-a întrebat... de parcă totul fusese pregătit în cele mai mici amănunte, de parcă ne erau deschise nişte porţi fără a le cunoaşte consistenţa... am pornit la drum... tăcuţi, alerţi... aveam impresia că înaintam fără o ţintă anume... deşi în faţă se ridica tot mai maiestuos Olimpul... nu mai fusesem niciodată pe acolo... paşii mei nu recunoşteau relieful... mirosurile erau cu totul noi... zgomotele, prezenţele imateriale ale nopţii, toate îmi erau străine şi îmi dădeau un sentiment de nesiguranţă... suprimat de fermitatea lui Didoris... nările îi fremătau precum unui lup adulmecînd prada... nu-mi vorbea, nu părea conştient de prezenţa mea, dar sesizam o nerăbdare în mişcările lui... o fervoare pe care nu i-o cunoscusem pînă atunci... Didoris se grăbea să ajungă undeva...

... îmi era clar că ne îndreptam către un loc binecunoscut bătrînului... unul înspre care se îndrepta frecvent... mă întrebam stupid cine îl condusese acolo altă dată... se împlineau aproape trei ani de cînd se ocupa numai de mine... ştiam că sînt singura persoană care îl accepta şi pe care o accepta... se părea că mă înşelam... se părea că bătrînul era mult mai mult decît lăsa să se vadă... şi mintea îmi devenea din ce în ce mai confuză... iar trupul se lăsa cuprins de o neaşteptată febră... mă simţeam atras către un punct al existenţei misterios şi incitant... îmi era frică şi în acelaşi timp deveneam foarte curios... sentimentul de încredere se amesteca cu instinctul animalic de conservare... aş fi vrut să-l întreb, aş fi vrut să-l trag de mînecă, să-l opresc şi să-i cer socoteală, dar atitudinea lui fermă îmi oferea un anticipat refuz... nu-mi rămînea decît să merg pînă la capăt... nu-mi rămînea decît să intru în acest joc al aparenţelor... dincolo de orice posibilă comparaţie, dar în raport cu războiul, experienţa ce mi se deschidea în faţă precum un spic de grîu era primită de întreaga mea fiinţă... dacă punctul terminus al acestei intempestive călătorii urma să fie suprimarea mea fizică, sacrificiul, primisem din partea ego-ului acordul...


... nu era propriu-zis un templu deşi acest cuvînt mi-a venit prima oară în minte privind pietrele ce mi se ridicau atunci în faţă... blocuri mari cu forme regulate disimulate subtil de tufele de chiparoşi... şi cu toate că mai era încă pînă dimineaţa culoarea lor albă mi-a permis să le observ aranjamentul - trăda inteligenţa unui constructor... în faţa lor Didoris s-a oprit fără să rostească în continuare nici un cuvînt... respira anevoie, era obosit dar în acelaşi timp încordarea îi dispăruse dintr-o dată de pe faţă... la baza construcţiei bizare se deschidea o mică intrare... o dispunere bizară a unor snopi de grîu şi un miros de grăsime animală provenind din interior... dar nici un zgomot... nici o mişcare... doar gestul hotărît al maestrului obligîndu-mă să rămîn pe loc... eu nu aveam ce să caut înăuntru... mi-a indicat o piatră din apropiere şi mi-a spus să-l aştept, după care a dispărut... în spatele lui a rămas golul intrării care a fost imediat astupat cu o stîncă... singur... priveam în jurul meu încercînd să disting forme, mişcări ale aerului, posibile pericole... primul lucru pe care mi-a venit să-l fac a fost să cînt... de mic copil obişnuiam să mă lupt cu frica opunîndu-i sunetele ordonate într-un cîntec... dar gura refuza să mi se deschidă... curînd am înţeles că nu puteam nici să mă mişc... corpul refuza să răspundă comenzilor binecunoscute... de parcă altcineva se instalase la hăţuri... singur... eram îngrozit... eram îngrozit şi nu puteam să strig...

... ce era locul acela? ce mistere teribile şi ce fiinţe foşgăiau prin iminenţa prezenţei mele nedorite? continuam disperat să cercetez cu privirile după vreun un obiect sau după o sursa de lumină, aruncam ochii în sus căutînd o stea sau chiar luna, dar toate fuseseră înghiţite de întuneric... eram prizonierul propriului meu fizic... sau eram obligat să văd asta... aşa cum mă vedeam pus în situaţia de a-mi pune la îndoială chiar materialitatea... mai eram carne? mai eram sînge?... nu mai eram sigur de nimic... mă întrebam dacă nu cumva lumea reală, concretă era tocmai dincolo de intrarea în templu, iar eu fusesem abandonat haosului... atomii cu care îmi tot împuia capul Didoris părau să fi intrat într-o cursă dezordonată implicîndu-mă şi pe mine... chimia trupului meu suferea modificări, eram martor la transformarea mea în ceva indefinit, fără greutate, fără consistenţă... numai mirosul şi auzul păreau scăpate ca prin minune de atacul anihilator... ştiam că liniştea dimprejur nu era decît aparentă, nu era decît o cortină în spatele căreia lucruri de neînţeles se întîmplau, lucruri de care pînă şi zeii aveau de ce să se teamă... raţiunea mea alerga febrilă după un fapt concret, compila avid toate senzaţiile dar nu putea emite nici un concept, nici o explicaţie... tot ce primeam erau numai impresii, senzaţii străine, frînturi de realităţi prin care eram purtat cu toată nemişcarea mea, stări... pînă şi groaza părea în faţa acestui asalt iraţional un sentiment vetust şi ridicol... era un moft, o prejudecată... Didoris îmi dispăruse din minte... nu mai exista... nu mai exista nimic din ceea ce fiinţa mea acceptase drept realitate... simţeam cum mă prăbuşesc într-o prăpastie fără fund, cum cad deşi pînă şi impresia aceasta părea a fi falsă... dacă de fapt urcam, sau eram atras undeva în sus? dacă alunecarea nu era altceva decît o reacţie inutilă în virtutea unor repere care nu mai funcţionau... nu mă puteam obişnui cu asta, deşi la un moment dat credeam că ajunsesem acolo de o veşnicie...

... apoi s-a oprit brusc totul... ca la un semn... aceeaşi linişte nefirească dar netensionată, calmă, un moment static, senzaţia de plutire şi de greaţă ca după o beţie cruntă... dar mi-am revenit; eram ameţit şi confuz... am clipit din ochi repede, mi-am scuturat braţele, m-am ridicat şi am început să ţopăi... eram eu... ţopăiam şi mă bucuram în secret de faptul că revenisem la locurile pe care le cunoşteam cel mai bine, la carnea mea, la oasele mele, la sîngele meu la fel de roşu ca al celorlalţi, la gratiile mele... şi atunci am auzit cîntecul... din adîncurile acelui templu răzbătea pînă la mine un cîntec, o incantaţie... voci grave, masculine, impresionante..." am postit... am băut îngiţitura... am glăsuit fără să-mi mişc buzele... şi mi-am învins suferinţa... am aşezat toate grînele în acest vas... şi din vas înapoi, în carne"... repetat la nesfîrşit... după cîtăva vreme a ieşit şi Didoris... era tulburat, dar numai din cauza drogului... hainele lui miroseau puternic a fum de cereale şi grăsime animală... m-a luat de mîna şi fără nici un cuvînt ne-am îndreptat înapoi către cetate... mergea fără să pară afectat, aruncîndu-şi paşii neglijent, uşor nesigur... nu avea cum să nu simtă tensiunea ce colcăia prin viscerele mele, ura instantanee pe care mi-a provocat-o supunîndu-mă unei asemenea experienţe... nici măcar nu şi-a aruncat privirea mată în direcţia mea, iar mai încolo n-a schiţat nici un gest de panică deşi refuzasem să-l mai ţin de mînă... Didoris era de neclintit... deşi părea acelaşi Didoris era altul... nu venise dimineaţa cînd intrasem pe porţile acesteia... abia în drumul către casă aveam să îmi dau seama că ceea ce trăisem nu avea să se mai repete, că viaţa mea nu fusese nici o clipă pusă în pericol, că fusesem primit în antecamera unui festin divin şi că nu trebuia decît să fac pasul... încă un pas - curiozitatea, fervoarea, ataşamentul... dar la o distanţă de un apus de soare de cîmpia Marathonului, înconjurat de trupurile soldaţilor greci şi de metalul armamentului lor, aveam să-mi dau seama că şansa aceasta fusese ratată... odată pentru totdeauna...

... am mers preţ de o zi şi o noapte încheiate... ordinul lui Miltiades ne-a intrat pînă în ultima celulă... şi ne-am oprit... departe, la celălalt capăt al cîmpiei, armata lui Darius... părea că ne aşteaptă... erau aliniaţi de-a lungul orizontului şi puteam să jur că pentru prima oară cerul nu se întîlnea acolo cu pămîntul ci de-a dreptul cu moartea... brusc am avut revelaţia unui vis... nu mai ştiam cînd îl avusesem... poate imediat după naştere... sau poate chiar înainte... unul în care nu mai funcţionau detaliile, iar întregul se confunda cu lipsa lui... un vis în care eram miel... behăitului meu vesel i se adăugau behăitul a mii de miei împinşi de la spate de cîţiva ciobani cu mutre incerte... păşteam... ne adăpam... ne jucam... dar mergeam mereu înainte... niciodată în aceleaşi locuri... niciodată acelaşi popas... doar înainte... şi din cînd în cînd cîte unul dintre noi trebuia să fie sacrificat, pentru ca ciobanii să mănînce... scurt, în linişte, din mers... cădeam aproape fără să ne dăm seama... iar cei rămaşi continuam să mergem înainte... la fel de tineri... la fel de bucuroşi de faptul că existăm... atît de bucuroşi încît nu ne dădeam seama de asta... poate doar atunci... la tăiere... cu cîteva clipe înainte de tăierea gîtului... dacă priveai atent în ochii unuia dintre noi... cu greu, foarte greu... dar ai fi putut întîlni o undă de regret... aşa m-am simţit dintr-o dată, într-o dimineaţă caldă pe cîmpia Marathonului... era ca şi cum îmi venise rîndul... adulmecam atent aerul... auzeam cuţite imense, cosmice, cum se ascut numai pentru mine... simţeam deja aerul încins al constrîngerii cum se adună în jurul capului meu dăruit pe nesimţite cu coarne... şi am simţit din nou nevoia să mă revolt... şi am simţit din nou nevoia să ridic mîna asupra destinului...

... nişte corturi sărace la poalele unor stînci... strategii greci spuneau că aşa nu vom fi văzuţi, dar nu îi mai credea nimeni... în fiecare dintre noi răsărea un periculos sentiment de respect pentru perşi... generozitatea luptătorului grec... grupuri de soldaţi se adunau în jurul cîte unui foc şi discutau... cu glasuri aşezate... cu gesturi economicoase... mestecînd mai mult din obligaţie pastrama de ied de sub şei... mă strecuram de la un grup la altul... tăcut, fantomatic, timid... nu schiţau nici un gest... nici un cuvînt de încurajare... nici o invitaţie de mă alătura lor... doar o tăcere vinovată...sau poate mă ignorau... mă întrebam dacă nu cumva atitudinea mea nu deranja, în realitate, pe nimeni... dacă nu cumva eram un biet paranoic, crescut strîmb şi alimentat, cu sau fără voia lui, cu virusul unei decrepitudini nici măcar gratuite... un nimeni care nu-şi găsea locul nici măcar în rîndurile din faţă ale celor aleşi să se sacrifice... şi mă durea... gîndul acesta mă durea... simţeam apoi cum creşte în mine dorinţa de a le demonstra cine sînt...de a le demonstra ceva... de a-i face să se ridice... să aplaude... sau să huiduie... ca la spectacolele de teatru unde îmi irosisem ani buni de iniţiere... dar cum să o fac?... în luptă?... amestecîndu-mi anonimatul cu al lor?... exersîndu-mi eroismul în rînd cu toţi mitocanii aceea rataţi?... şi riscînd să-mi îngroape oasele la marginea vreunei stînci unde să se tot uşureze haitele de cîini sălbatici?... nu... trebuia să fac mai mult... trebuia să le demonstrez... trebuia să îmi demonstrez că zeii nu m-au lăsat degeaba pe pămînt... că totul are o logică şi că eu fac parte din acest mecanism... că, într-un fel sau altul, chiar îl conduc...

... serile eram obligaţi să ascultăm discursurile sterpe ale lui Eschil... ce diferenţă între titanul din tribune şi bătrînelul acesta uşor patetic vorbindu-ne oarecum forţat despre onoarea de a fi grec... cocoţat pe una din pietrele mai răsărite din tabără, agitîndu-şi mîinile cu gesturi largi... abia reprimîndu-şi un tic nervos care îi biciuia colţul gurii făcîndu-l antipatic... privind ostentativ spre muntele Olimp şi invocînd zeii... îmi venea să rîd... îmi venea să-l huidui... simţeam cum în spatele cuvintelor lui frumoase se ascunde minciuna, interesul, aroganţa... fiecare îndemn la luptă ieşit din gura lui era pentru mine o gravă jignire... fiecare invocaţie divină mi se părea un afront... fiecare lacrimă lăsată discret dar vizibil să i se prelingă pe obraz nu era altceva decît dîra unsuroasă a unei sinistre ipocrizii... de fapt, ce căuta el acolo?... ce adîncimi misterioase spera el să atingă asistînd la derularea unui clasic măcel?... ce idei abstracte, ce aporii urmau a se lumina sub creştetul acela pleşuv şi zbîrcit?... nu, omul acesta nu era altceva decît un satir... îl urmăream înciudat de trista revelaţie... orice brumă de admiraţie pentru arta lui se topise fără urmă... era un cetăţean ca noi toţi... mînca, defeca, avea senzaţii de greaţă şi se temea de întuneric... nu era altcineva decît unul oarecare alergînd după glorie şi soclu... un metec arivist încercînd să-şi ascundă viciul de rasă exacerbînd calităţi pe care nu le avea... Eschil, îmi spuneam, dacă voi mai apuca să mă întorc acasă voi fluiera la fiecare spectacol al tău... îţi voi sabota întregul eşafod şi te voi acoperi de ridicol... în momentul acela mă simţeam egalul lui... iar acum îi sînt superior, o ştiu... pentru că am aflat - oricine ar fi putut scrie opere nemuritoare despre eroul care a străbătut cîmpia largă a Marathonului... şi mulţi au făcut-o... dar nimeni n-a avut şansa să-l atingă... niciunul nu i-a mirosit sudoarea... niciunul nu i-a purtat trupul inert pe umeri ca pe un premiu al imortalităţii... pentru că eroul acela n-a existat... aş fi putut fi eu acela... dar n-am fost...

... timpul încremenise... cantonaţi de cîteva zile şi ei şi noi... niciunul dintre conducători nu recurgea la atacuri surpriză, niciunul nu dădea semne că vrea să se termine... Armatele lui Darius păreau înfipte în solul acela străvechi precum o buruiană străină... pînă şi eu recunoşteam asta... le priveam uimit de stranietatea imaginii... haine negre, capetele acoperite cu o ţesătură pretenţioasă şi evidenta disciplină, necunoscută soldatului grec... printre soldaţii noştri umbla vorba că nimic nu era în regulă cu creştetele lor... că tigva unui pers era cu totul alta faţă de sfera tare şi diformă a unui grec, sau a unui spartan... imediat ce era abandonată de veşmîntul cărnii scăfîrlia perşilor se transforma în praf... ajungea să o atingi numai şi ceea ce cu o clipă mai înainte mai păstra o legătură - e drept palidă - cu umanitatea dispărea fără urmă... soldaţii mai bătrîni povesteau cum rîcîiau cu beţele printre grămezile de cranii persane rămase fără trupuri în lupte incerte... cum vîntul spulbera pe loc cenuşa organică... cum priveau uimiţi teribila metamorfoză... perşii... erau în continuă mişcare... păreau nerăbdători... transmiteau prin fire nevăzute panica... sau poate aceasta voiau... să intrăm în panică... să înţelegem că trebuie să cedăm... iar între ei şi noi o cîmpie pîrjolită de soare, plină de pietrişuri şi şoareci... pustie, necălcată, virgină... aşa arăta graniţa dintre cele două civilizaţii... era desigur o altă lucrare a zeilor... cîmpia aceasta trebuia să prindă rod... trebuia udată cu sînge... trebuia îngrăşată cu cadavrele celor căzuţi... sau trebuia să devină un simbol... mai trebuia scrisă o pagină de istorie...

... Perşilor le plăcea cuvîntul "mare"... se mîndreau că aparţineau celui mai mare stat din lume... că aveau cea mai bună flotă şi cele mai frumoase femei... călăreau cei mai nărăvaşi cai şi mînuiau cele mai puternice arme... aveau cele mai multe cunoştinţe despre cosmos şi se închinau celor mai cruzi zei... erau mulţi, erau prea mulţi... individualitatea fiecăruia se sfărîma neputincioasă între chingile strînse ale aglomerărilor umane... ale aveau un împărat absolut şi misterios şi-l divinizau fără măsură... cine eram noi pe lîngă acest complex inexpugnabil?... ce forţă puteam opune acestui bloc mat de aroganţă şi inconştienţă?... noi, grecii... locuitorii cîtora sute de cetăţi rispite de-a lungul şi de-a latul Peloponesului... certăreţi, superficiali, irositori... purtătorii fandosiţi ai statutului incert de oameni liberi... crezînd sincer şi naiv în forţa emanată de poporul adunat în piaţă... patetici şi veseli deopotrivă, artişti şi cruzi... stăteam faţă în faţă, două lucruri stranii, două civilizaţii, două moduri de viaţă opuse, dar aduse faţă în faţă un singur scop, comun - acela de a ne măcelări pînă la unul... fie pers sau grec, în faţa morţii toţi trăiam aceleaşi senzaţii: sudoarea rece insinuîndu-se pe şira spinării... nevoia subită de a vorbi cu ceilalţi, de a rîde forţat şi de a exacerba un curaj de paradă... concluziile secrete, micile socoteli în cazul în care moartea ne-ar fi retezat brusc posibilitatea... îndelunga verificare a armelor... cîntecele eroice... dispariţiile fulgerătoare şi pentru scurtă durată în intimitatea iluzorie a corturilor - locul unde valuri presante de hormoni erau irosite în strigăte stinse, deznădăjduite... un peisaj insuportabil... un viitor strivindu-ne cu cinism... o posibilitate... groaza... cea care niciodată nu alege rasele ci doar le uniformizează...

... se apropia noaptea... nu ne spusese nimeni dar ştiam că este ultima... ştiam că mîine aveam să intrăm în luptă... iar Miltiadis era din ce în ce mai nervos... prin cortul lui au trecut atunci mai mulţi tineri sclavi ca niciodată... erau selecţionaţi special pentru pofta lui de viaţă... nu-i vedeam decît foarte rar... prezenţe discrete şi misterioase în acelaşi timp... hrăniţi cu cele mai bune bucate... îmbăiaţi cu cele mai alese mirodenii... şi se spunea despre ei că nu mai aveau simţul auzului şi vorbitului... spre miezul nopţii se liniştiseră cu toţii... în noaptea fierbinte de vară respiraţiile lor şuierate semănau cu zgomotul produs de vulcanii ionici... din cînd în cînd cîte unul striga după o mamă incertă... iar alţii pur şi simplu se întorceau de pe o parte în alta... fără încetare... precum ţapii învîrtiţi lacom în timpul petrecerilor bahice... de parcă un mecanism autodistructiv pînă atunci latent, începuse brusc să se pună în mişcare... ştiam că aceştia nu vor apuca sfîrşitul luptei... li se citea pe faţă... era inscripţionat ca în dalele cioplite din templul lui Apollo... scria astfel, "aici se termină viaţa ta, nu te opune, e în zadar"... numai eu eram treaz... toate simţurile mele tremurau încordate... puteam percepe ritmurile subtile ale nopţii... căldura rece a stelelor... vibraţiile Căii Lactee... m-am ridicat şi am început să merg...


... m-am trezit la cîteva sute de metri de corturile perşilor... îi puteam vedea pe străjeri... înalţi, bruneţi, bine înarmaţi... îmbrăcaţi în şalvarii lor caraghioşi... cu pumnalele lor ascunse la spate... cu craniile lor sfărîmicioase şi tuciurii ascunzînd tot atîta cruzime cît ascundeau şi alor noştri... cîteva sute de metri... iar dincolo cortul lui Darius... nu trebuia decît să intru şi să spun că sînt un grec nemulţumit... că port în mine această bogăţie genetică fără să mă bucur... că adunasem în mine atîta decadenţă... atîta ură...atîta plictis... că Athena începea să-şi devoreze strălucirea... că democraţia noastră nu e decît un mod de arăta lumii cît sîntem de slabi... cît de toleranţi... că asta ne adusese la capătul puterilor, iar hegemonia noastră era putrezită... că Miltiades putea fi bătut numai şi dacă i se risipeau rezervele de apă... nu trebuia decît să intru şi să trădez... deşi ştiam că aveam să întîlnesc aceeaşi oameni... încîntaţi de barbaria lor perfectă... de cruzimea lor animalică şi de convingerea că ei vor demola lumea... pentru a o construi din nou, aşa cum le place... din acest punct de vedere grecii şi perşii erau fraţi... erau de aceeaşi teapă... îndîrjiţi şi lacomi să ucidă... sau să moară... nu trebuia decît să adaug pasul drept pasului stîng... şi pasul stîng pasului drept... în spate, corturile scorojite ale grecilor... în faţă, fala extremului orient... în spate, trecutul meu ciufut şi neprietenos... în faţă, viitorul incert, la fel de neprietenos... în spate, setea mea de răzbunare, în faţă apa izbăvirii...

... ascuns după o stîncă, transpirat, cuprins de friguri... nu trebuia decît să mă ridic în picioare, să-mi dreg puţin glasul, să ţin capul ridicat... şi să-i înfrunt... nu mă gîndeam la ceea ce avea să mi se întîmple... nu ştiam dacă perşii îi cinstesc pe trădătorii inamicilor sau îi detestă... aş fi fost primul... pentru că nu aveau nevoie de indivizi ca mine... Peloponesul era oricum la picioarele lor... aproape toate cetăţile îi mîncau lui Darius din palme... era zeul păgîn venit de nicăieri... era omul zilei, omnipotentul, forţa oarbă de care aveam nevoie pentru a ne compara puterile... şi slăbiciunile... era un reper... chiar şi lupta acesta ce avea să înceapă... ştiam, o zei! ce bine ştiam... nu era decît jocul subtil al unor indivizi providenţiali, al unor stări de spirit... ce am fi cîştigat învingînd?... ce am fi pierdut dacă ne-ar fi înfrînt?... nu trebuiau decît aşezate nişte piese, cîteva mişcări magistrale sau greşite... o ajustare a unei ordini impersonale, reci, ilogice... acestei ordini mă împotriveam eu... inconştient, structural... nu puteam accepta altceva decît ceea ce puteam controla... sau măcar înţelege... nu puteam să mă abandonez unei cauze care nu mă conţinea... ţinta mea a fost întotdeauna propriul meu ego şi încăpăţînarea de a fi altfel... de a fi nefericit...

...iar eu n-am putut... nu am putut... înfipt în terenul pietros al Eladei precum un smochin... simţeam rădăcinile refuzîndu-mi înaintarea... simţeam cum se ridică în mine o forţă şi mai puternică, contrară raţiunii mele bolnave... nu, nu era spiritul grec... nu, nu era patriotismul inoculat în orele de pregătire de luptă... nu, nu era civilizaţia elină din care mă adăpasem... nu teatrul, nu curvele Athenei, nu copiii alintaţi de pe ziduri... nu politica subtilă şi perfidă, nu Temistocles deschizătorul de drumuri... nu sclavii şi metecii... nimic din toate acestea... ci doar o imensă jenă... un sentiment ucigător al ridicolului... sondîndu-mi sinele nu descopeream nimic altceva decît o fiinţă patetică şi ridicolă... un laş absolut... unul care trebuia să se ascundă pînă şi de propria lui privire ca să supravieţuiască... unul măcinat de putregaiul îndoielii... unul trasînd doar graniţe, margini... complotînd nu pentru viaţă ci împotriva ei... nu puteam lupta... nu puteam trăda... ambele feţe ale confruntării îmi erau străine... şi dacă nu mă puteam raporta la un lucru atît de evident, atunci cum puteam afla cine sînt?... pentru că aceasta era întrebarea care-mi revenea regulat în memorie...cine sînt eu?... cine sînt eu?... cine sînt eu?...

... n-am aflat decît după moarte... Darius nici măcar nu se învrednicise să vină acolo... pentru el lupta aceasta era la fel de importantă ca şi moartea vreunuia dintre scalvii lui... îşi aruncase în luptă cele mai neexperimentate unităţi... cei mai slabi cai şi cele mai jalnice corăbii (motiv pentru care nici n-au ajuns la timp)... numai dintr-un moft... sau numai ca o tatonare, pentru ceea ce avea să urmeze... pentru declinul iminent al unei civilizaţii ciudate, brutale... ce clapă trasă curajului şi mîndriei grecilor... ce sfidare a capacităţii de luptă a adversarului... şi ce imensă farsă... de care noi ne-am bucurat ca nişte copii... Miltiades întîmpinat la Athena cu onoruri... ramuri de smochin, flori, care alegorice, oameni fericiţi, imnuri dedicate numai lui şi curajului de a înfrînge nu un duşman de temut ci, înainte de toate, teama de duşman... serbările şi sacrificiile... nopţile de epuizare nervoasă şi dezmăţ... piesele lui Eschil, patetice şi declamative schiţate probabil atunci cînd încordat de frică cerea permisiunea comandantului său de a se adăposti chiar în cortul acestuia... jucate nonstop în faţa mulţimii mute de atîta eroism şi generozitate... ce fast găunos... ce urlet şi ce descătuşare... ce uşurare că nu a trebuit să le trăiesc...

... eram în faţa unei alegeri... viaţa sau moartea... onoarea sau dezonoarea... eu sau ceea ce reprezentam eu... mă simţeam în pielea lui Homer... orb şi dăruit de talent... de pasiune şi laşitate... dar neutru... cu instinctul animalic obturat... cu bruta dinăuntru adormită... sau doar bolnavă... imaginîndu-mi întotdeauna altceva... socotind rosturile lumii de pe poziţii revolute... îndoindu-mă de puterea de a lua viaţa cuiva a cărui vină nu o ştiam... acuzîndu-i pe zei... întrebîndu-mă mereu unde erau... înşirîndu-le pe jos slăbiciunile... laşitatea... şi registrul lor divin minor... era ca o febră... ca o spaimă... în ce lume trăiam?... şi cît eram capabil să suport?... cine mă născuse şi-mi dăduse un nume?... cît de dator îmi eram mie şi cît recunoştinţei fostului copil de trupă... abia acum înţelegeam... la graniţa dintre o moarte şi o altă moarte... la punctul zero al unei imposibile lupte... inutile... absurde... şi la care refuzam să consimt... indecizia aceasta... labilitatea mea funciară... pentru prima oară trebuia să hotărăsc pentru mine... eu singur... în faţa propriei mele conştiinţe... în faţa propriei mele naturi... am hotărît să dezertez... iar hotărîrea a fost definitivă...

... nu mai puteam da înapoi... nu mai voiam...uitasem de cînd nu mai fusesem atît de hotărît, atît de determinat... sîngele îmi alerga prin vine fierbinte, aliat... raţiunea şi sufletul spuneau acelaşi lucru - nu trebuia să lupt... aş fi comis o crimă... crima de a lupta împotriva propriilor porniri... ştiu că dacă un singur persan ar fi căzut din ascuţişul sabiei mele acesta m-ar fi luat cu sine... în locul acela n-ar fi rămas decît un soldat oarecare, un individ al cărui singur reper concret era că trebuie să moară la rîndu-i... iar eu nu voiam să mor... nu mi-am făcut nici un plan - nu mai aveam vreme... ştiam un singur lucru - că trebuie să fug... să mă îndepărtez cît pot de repede de locul acela împrăştiind deja mireasma morţii... fluturele războiului plana pe deasupra fiecăruia, nesimţit, precum un abur...echipament sumar... cîteva înghiţituri de apă pe fundul burdufului... trei legături de smochine uscate legate de centură... sabia... nu, sabia aveam s-o abandonez acolo... minimul gest de solidaritate - cineva putea avea nevoie de ea... şi-ar fi putut salva viaţa... sau şi-ar fi luat-o într-un moment de nebunie... sau într-unul în care nu mai era nimic de făcut... sabia a rămas acolo... aşteptam doar căderea întunericului... cînd arşiţa zilei avea să se mai domolească... cînd osteneala aşteptării împreună cu slăbiciunile caniculei avea să-i doboare pe toţi... întins la umbra unui car cu provizii... ascultînd neatent cîntecul languros al unui soldat bătrîn... privind înălţimile albe ale Olimpului... într-acolo aveam să mă îndrept... acolo, la poalele căruia Athena mă aştepta ca să mă ascundă... sau să mă înghită...

... Didoris moţăia rezemat de toiagul său strîmb... pe chipul său nu puteai citi nimic... somnul lui era asemenea unei morţi limitate... ai fi putut crede că înţepenise acolo... îl priveam cu recunoştinţă şi cu milă... eram sigur că vestea fugii mele avea să-l dezamăgească... toată învăţătura lui, toată informaţia, energia, sufletul abandonate unui discipol nerecunoscător, unui nimeni... unui trădător mizerabil, fără anvergură şi fără mobil... m-am apropiat de trupul lui mic... nici o trăsătură, nici un gest, nici o grimasă... simţeam nevoia să las în urmă un semn... să îl asigur printr-un obiect neînsemnat de faptul că nu mă pierduse... că alesesem calea cea mai bună... că acest disperat gest mă definea cel mai bine şi îmi completa fiinţa... că numai astfel deveneam omul de care îmi tot vorbea... grecul autentic, cel pus măcar odată în faţa unei mari alegeri... brusc m-a apucat de mînă... nu dormea... am simţit dintr-o dată cum întreg planul meu se ducea de rîpă... cum elanul meu patetic era pe cale să mă piardă... cum pierdusem şi această luptă... simplu, ridicol, dintr-o simplă eroare de apreciere... am tremurat... dar Didoris s-a ridicat şi m-a împins uşor afară... mi-a spus, "dacă asta ţi-e alegerea, atunci pleacă; te voi urma"... şi m-a urmat...

... n-am ştiut niciodată de ce o făcuse... tot drumul spre Athena mi-a stat în minte precum un ghimpe... un gînd înţepenit între cutele gelatinoase ale creierului... de ce?... mai întîi l-am suspectat de ipocrizie... îmi spuneam că de fapt retorica sa, tot dansul lui existenţial etalat aparent dezinteresat pe lîngă tribuna prezenţei mele nu au fost decît un spectacol... perfid, atent, jucat la extremă, din disperare... pentru că eram - întîmplător sau nu - singurul, poate ultimul, dispus să-l asculte... uterul în care să-şi abandoneze eul epuizat... şansa lui nesperată... apoi mi-am spus că gestul lui nu putea fi decît unul de răzbunare... ştia că era greoi, ştia că îmi putea fi o piedică, în fond o încercare subtilă de a-mi zădărnici intenţia... nu putea să trezească gărzile, ar fi fost sub demnitatea lui... iar în ochii mei s-ar fi transformat într-un individ comun, ilogic... nu, răzbunarea lui trebuia să fie una deosebită, artistică, teatrală... dar mi-am mai spus că bătrînul nu era, de fapt, altceva decît un sinucigaş ratat... nu avusese curajul să-şi curme viaţa... spera să devin exasperat de prezenţa lui... să-l confund cu o piedică şi să îl elimin... să îi aplic lovitura finală... sau poate toate la un loc... n-am avut puterea să-l resping... n-am putut să-l lipsesc de spectacolul exploziei mele... ar fi fost prea mult... iar eu n-am fost niciodată puternic pînă la capăt...

... mergeam cît puteam de repede, ferindu-ne de gărzi, ocolind obstacolele puse în cale de întuneric... Didoris mă ţinea de braţ fără să-mi vorbească... îl priveam cu coada ochiului - forma lui copia în întuneric trăsăturile unui păsări imense, neobişnuite... braţele uscate, picioarele strîmbe, capul alungit şi uscat... purtam cu mine nu un om, ci o relicvă biologică, o amuletă, deşi nu mă gîndeam atunci la asta... febra deciziei abia luate încă îmi acoperea mintea... întrebările se înghesuiau în cuşca strîmtă a conştiinţei şi se cereau însoţite de răspunsuri... încă mai aveam timp să ne întoarcem, încă mai puteam să-mi spun că făceam o prostie... mi-era ruşine să recunosc faptul că încă ezitam... dar, o zei!, ştiam că face parte din regula jocului... ştiam că trebuia să mă îndoiesc, că trebuie să mă întreb... nici un pericol de regres... picioarele mă conduceau înainte... fără ezitare, sigure, mînate de ceea ce aveam eu mai puternic - laşitatea, frica de a mai da înapoi... pe Didoris mi-l asumasem precum un apendice, ca pe o excrescenţă... ştiam că drumul meu avea să fie acum cu mult mai greu... că distanţa avea să fie parcursă cu mai multă greutate... pericolul de a fi urmăriţi şi prinşi era mult mai mare... ştiam că Didoris se putea transforma uşor din mentorul meu într-o povară... şi invocam zeii să nu-mi aducă clipa în care aveam să-l abandonez, să-l părăsesc...

... priveam adeseori în urmă... ştiam cît de aproape se afla eşecul, cît de apetisant eram pentru foamea lui perpetuă... tabăra se îndepărta cu încetinitorul ascunzîndu-se după fumul lăsat de focurile care începeau să se stingă... corturile deveneau tot mai mici - aduceau a minuscule monumente funerare... înălţimile ce le mascau păreau a se pregăti să se surpe peste ele... cît ar fi lipsit?... ce ar fi putut să le împiedice?... pînă şi culorile dimineţii se pregăteau să-şi refuze apariţia... totul îmi apărea sinistru... linia orizontului, pămîntul tare şi fierbinte pe care călcam precipitat, formele nemişcate ale reliefului, oamenii... în schimb simţeam o imensă agitaţie a celor ce nu se vedeau... furii, gînduri fragmentate de teamă, spaime, ritmuri... mă simţeam urmărit, prins în mijlocul unei dispute... eram protejat şi ameninţat în acelaşi timp... fluturele războiului îşi scutura cu putere aripile deasupra capului meu - impacientat şi agresiv... forme incerte dansau alături de alergarea mea... puteam fi martorul unui ritual unic, nemaivăzut, impresionant... cîştigătorul unei loterii cosmice, alesul unui moft divin... sau puteam fi victima unei conspiraţii pusă la cale de zeii răzbunători... carnea ce urma a fi sacrificată pe altarul unei rugăciuni necunoscute... îmi era frică şi mă simţeam protejat în acelaşi timp... fuga mea era mai mult decît o simplă mostră sportivă... mai mult decît rezultatul unei strîmbe judecăţi... sau decît impulsul datorat fricii... fuga mea era o confruntare pe viaţă şi pe moarte... pe cîmpia Marathonului lupta începuse de multă vreme...


... bătrînul ţinea pasul... era surprinzător prin atitudinea lui curajoasă şi oarecum contrară convingerilor sale... părăsise cîmpul de luptă, ceea ce chiar şi pentru un necombatant era o dezonoare... toate monologurile lui despre principiul esenţial al războiului, despre necesitatea confruntării şi obligaţia de a te afla tot timpul în mijlocul contradicţiei, acum mi se păreau doar demagogie... alerga caraghios, neiniţiat şi se chinuia vizibil... de cîteva ori am redus ritmul dar mă împingea de la spate... dimineaţa trebuia să ne găsească departe, cît mai departe de tabără... îmi spunea că de la o anumită distanţă orice dezertor devine neinteresant... mă ţinea strîns de braţ, cu degetelui acelea lungi, osoase... toată puterea lui era acum concentrată în strînsura aceea... îmi închipuiam cum arătam priviţi de departe... siluetele noastre alipite... braţele agitîndu-se în toate direcţiile... icnetele scurte şi frazele fără înţeles... o creatură ciudată desenată pe decorul slab luminat de stele... un demon abia scăpat din închisoarea Hadesului căutînd drumul spre o ipotetică răzbunare... sau spre izbăvire...

... "hei, Didoris... mă tot gîndesc, ce figură vor face?... cele mai dubioase exemplare ale oştii cetăţii au ales să fugă: tu şi eu... ce se vor mai distra... ce vor mai rîde... se vor umple brusc de moral şi-i vor măcelării pe perşi... hahaha... îţi poţi închipui una ca asta?... cel mai prost soldat şi cu orbul lui maestru, făcînd cel mai normal lucru cu putinţă... mă gîndesc acum dacă nu cumva ne-au rugat să facem asta... dacă ne-au condus discret aici, ca să nu îi acoperim cu ruşinea laşităţii noastre... cu ridicolul pe care îl avem în sînge... ei vor învinge, sînt singur că vor învinge... apoi victoria... ne-o vor datora nouă... vor spune că am alergat spre brava noastră cetate ca să anunţăm victoria... că ne-am sacrificat sănătatea şi onoarea de a ne măsura forţele şi curajul în luptă numai ca să menajăm temerile concetăţenilor... poate ne vor ridica şi o statuie... tu dedesubt şi eu deasupra... eroii stau tot timpul deasupra... ne vor închina imnuri... vor organiza serbări şi jocuri... Eschil însuşi va scrie o tragedie despre noi doi... despre plămînii scuipaţi afară... despre furiile nopţii amăgindu-ne să abandonăm... precum sirenele pe Ulise... despre mîndria noastră de a fi născuţi greci şi despre demonstraţia simplă pentru a dovedi aceasta... Didoris, maestre, dacă nu mi-ar fi frică m-aş opri chiar acum... sînt obosit şi mi-e cam scîrbă... m-aş opri şi m-aş aşeza direct pe fundul ăsta transpirat... m-aş întinde şi aş privi luna, stelele... mereu mi-a plăcut asta... la ce bun toate ce se întîmplă aici jos?... de ce fug şi unde?... chiar, tu care le ştii pe toate, poţi să-mi răspunzi?... pun rămăşag că nu... acum stai şi te întrebi ce ţi-a venit să te iei după descreieratul ăsta mic şi ciudat... ce forţă te-a împins de la spate să-l urmezi... şi unde... nu te-am înţeles prea bine niciodată pînă acum, dar astăzi mai mult ca niciodată... mă îndoiesc Didoris, maestre... iar tu nu mă ajuţi cu nimic"...

... dar Didoris mă îndemna înainte... cu toiagul lui noduros mă plesnea din cînd în cînd peste coapse, ca pe un cal... şi de fiecare dată izbucnea în rîs... se amuza la gîndul că mă doare, că îmi putea provoca un rău... ştiam că în el se ducea o luptă... pînă şi în el se ducea o luptă... se îndoia... înţeleptul Didoris ajunsese să nu mai confunde acţiunile sale de judecata din spatele lor... îmi striga să nu mă opresc, să profit de răcoarea nopţii şi de ascunzişul oferit generos de aceasta... să îmi dovedesc juneţea şi forţa... printre gîfîituri... abia reuşeam să-l înţeleg... timpanele abia rezistau asaltului sangvinic produs de efort... în creier ajungeau doar frînturi de fraze... cuvinte fără noimă ca: inimă de satir... zeul Pan...niciodată... înfricoşat... atomi... umanitate... dispreţ... suduieli... multe cuvinte pe care nici chiar el nu le mai auzea... îi ieşeau din grumaz precum apa slobozită prin viciile vasului... încercînd să se salveze din captivitate... înghesuindu-se la ieşire... grăbindu-se să se risipească nu să se adune... scornea tot soiul de asocieri amestecînd reprizele de rîs isteric cu cele de plîns... Didoris îşi pierduse controlul... simţeam toate acestea fără să-l văd, fără să vreau... de parcă mi-ar fi aparţinut... mă amăgeau şi loveau perfid la temelia hotărîrii mele... însă rezistam... încă rezistam... privirea înainte, mereu înainte... în stînga pereţii abia vizibili al Olimpului... în dreapta cîmpul accidentat... în spate marea şi Didoris... nu aveam decît o singură alternativă - înainte... şi înainte îmi îndreptam paşii grăbiţi şi încă siguri... înainte...

... alergam de o bună bucată de vreme... bătrînul refuza de mult să-mi mai răspundă la vreo întrebare... iar mai încolo cred că nici nu mai avea puterea... paşii lui refuzau de mult să se mai adauge... îl tîram precum o capră căzută din turmă... ţinea capul căzut pe piept şi gîfîia imperceptibil... îl priveam cum se stinge dar nu m-am oprit nici o secundă... ştiam că nu voia asta... ştiam că rămăsese agăţat de mine pur şi simplu din slăbiciune, că nu mai avea nici măcar puterea să se desprindă... băţul lui de sprijin se tîra după noi asemenea unei cozi... şi dîra... o dîră pronunţată pe solul alb şi sărac al Peloponesului... iată ce lăsa în urmă Didoris... drumul lui iniţiatic lui... calităţile, amintirile, transformările produse în jur, rănile provocate în realitatea imediată, orgoliul secret de a se măsura cu zeii... toate acestea abandonate unei dîre invizibile de la cîţiva metri mai încolo... o dîră supusă asaltului imbecil al naturii şi timpului... vîntul avea s-o acopere şi s-o uniformizeze... copitele cailor altor mii şi mii de luptători sau doar simpli trecători, aveau să o frămînte în duritatea materialităţii lor şi s-o readucă la stadiul iniţial, la nimicul primordial, la cuvînt...

... luna dispăruse de multă vreme în fanta orizontului... noaptea era e sfîrşite... Didoris nu mai schiţa nici un gest... fugeam cu greutate, poticnit simţind cum îmi explodează plămînii... căutam disperat aerul cu gura deschisă, inhalînd cu nesaţ... şi povara aceea tot mai greu de suportat... dacă aş fi ştiu că e mort... dacă aş fi ştiut că e mort... nu trebuia decît să mă opresc şi să aflu... dar nu puteam... eu trebuia să alerg, eu trebuia să ajung... orice accident putea însemna ratarea... sau chiar moartea... întorceam din cînd în cînd capul încercînd să detectez vreun semnal vital... îi strîngeam degetele aşteptînd un gest de răspuns care nu venea... intrasem într-o cruntă dilemă... nu-l puteam lăsa acolo singur... şi nu puteam să mă opresc... trebuia să fac ceva... trebuia să fac ceva... şi am început să strig... strigam cu toată puterea de care mai eram capabil... furios, deznădăjduit, disperat... numeam cele mai porcoase înjurături auzite în nopţile orgisiace ale Athenei... suduiam toţi zeii dispuşi să mă asculte... tata, mama, Maria, generalul Meltiadis... îi uram pe toţi şi le-o făceam cunoscut în cel mai naiv şi imbecil mod cu putinţă... simţurile mele exacerbate le confereau tuturor forme ce se dezintegrau instantaneu sub greutatea cuvintelor de ocară... simţeam cum urletul meu căpăta formă şi se ridica cu repeziciune spre cerul dimineţii... era un punct critic... toată fiinţa mea se transformase într-un monument de determinare... alergam urlînd ca un descreierat, invocam nu zeii în care îmi pierdusem de multă vreme încrederea ci propria mea fiinţă... propriul meu rezervor de resurse... mă imploram să nu cedez... mă imploram să trăiesc...

... l-am abandonat... cu un gest brusc, sigur, precum o tăietură chirurgicală... alergam cu spatele ca să-l pot vedea cum se rostogoleşte puţin şi cum rămîne apoi nemişcat, cu capul căzut pe o piatră albă, ascuţită... nu am simţit nici un regret, nici o strîngere de inimă... eram prea obosit sau poate mă maturizasem... dintr-o dată... îl vedeam cum se chinuie, cum se acoperă cu colbul alb al cîmpiei... cum tremură fără să-şi simtă prezenţa... muribund, inutil, plictisitor... mîna dreaptă îndreptată spre înainte, iar mîna stîngă prinsă între piepţi şi sol... degetele strînse în pumni... picioarele îndoite într-o poziţie nefirească, de parcă s-ar fi încordat pentru o cursă... numai ochii... o, zeii!... pentru prima oară ochii lui Didoris păreau a fi prins viaţă... poate oboseala acumulată, poate vedeniile dimineţii sau remuşcarea... doar ochii lui Didoris părea vii... nu, nu acuzatori... nu speriaţi sau rugători... nu indiferenţi sau superiori, ci calzi... aşa cum nu îi văzusem niciodată... era ultima lui dorinţă, ultimul lui mesaj din viaţă... întipărit probabil pe figura lui zbîrcită încă din adîncimea nopţii... acela de a reuşi... de a şti că discipolul lui uşor retardat, uşor reactiv, lipsit de anvergura faptelor eroice, şi-a dus gestul nebunesc pînă la capăt...

... iar acesta alerga acum precum un nebun... fără să privească în spate... fără să fie atent la obstacole... nu ascunzîndu-se de pericole... nu evitînd confruntarea cu vreun camarad prea atent... sau cu vreun duşman prea avîntat... ci de-a dreptul... sfidător... arogant... cinic... fără să-i mai pese de nimic... privirea lui Didoris îi asigura combustia... îl ustura... ca şi urmele unghiilor bătrînului rămase în carnea braţelor - adînci, roşii, fierbinţi... alerga exact aşa cum îl sfătuise odată: atent doar la misiune şi la voinţa de a o conduce pînă la capăt... fugea de oameni... fugea de chipurile lor otrăvite... de maeştrii lui Ares... de apa sălcie de campanie... de frica disimulată în alcool şi sex şi de mirosul urît al terorii... fugea de planurile de luptă savante şi de actele de eroism gratuite... de ambuscadele inteligente şi de răsturnările de situaţii... de ochii săriţi din orbite şi de mîinile abandonate lîngă trupurile vineţii... fugea de scheletele ambulante şi de animalele în agonie... de armele abandonate peste tot şi de ura combatanţilor răspîndindu-se prin aer precum o molimă... fugea de instinctele defulate în concepte precum: civilizaţie, istorie, tradiţie... de imensul circ jucat la nesfîrşit de grupurile speciei... şi din care era întotdeauna nevoie să fie eliminate unele... şi de a fi înlocuite... cu altele mai performante, mai adaptate, mai progresiste... totul supus unei singure şi absurde idei - aceea de a merge mai departe... de a înainta... de a părăsi un loc pentru a descoperi un altul... nou...nou... nou... altceva... întotdeauna altceva... care să incite... care să confere un sens... care să se acumuleze... un drum iniţiatic căruia i se împotrivea cu fuga... cu alergarea lui uşoară şi caraghioasă spre Athena...

... sînt la cîteva mii de ani distanţă... rezemat de pereţii propriei mele fiinţe... abandonat, părăsit, dar fără a fi singur... capabil să asist la carnavalul temporal al istoriei... am acumulat experienţa tuturor celor venind după mine... am urmărit evoluţia fiecărui individ însemnat... naşterea lui... iniţierea... lupta cu sine şi cu ceilalţi şi dispariţia lui în spatele unor etichete, a unor modele... m-am regăsit printre ei fără plăcere şi fără să cred că aş fi meritat-o vreo clipă... fiecare dintre noi stă cocoţat ca o povară pe umerii oricăruia dintre ei forţîndu-şi eliberarea... îi observ cum se chinuie, cum se zbat să iasă din capcanele întinse în tăcere de trecut... cum cad neputincioşi în plasa modelelor consacrate... cum nu pot fi decît un Cezar, sau un Napoleon sau vreun artist renumit al speciei... cum li se refuză orice posibilitate de a ieşi din hăţiş, din confuzie... aşa cum la rîndul meu am crezut că sînt inegalabil... că toate întîmplările care au dus la gestul meu unic în istoria Athenei au fost la rîndul lor unice... că am fost lăsat să îmi aleg drumul... un premiu de consolare pentru că am trăit ceea ce nu trebuia să trăiesc... pentru că am ştiut şi nu m-am revoltat... încă nu ştiu dacă m-am înşelat... jocul subtil al aparenţelor funcţionează perfect aici unde a fi sau a nu fi sînt feţe ale aceleiaşi monede... unde nu te poţi îndoi de nimic atîta vreme cît nu ai nici o dovadă că există... unde nu poţi afirma şi nici infirma... doar un imens uter - static, impersonal în care sînt abandonate acumulările memoriei... amintirile...

... alţi kilometri... simţeam încă mirosurile mării... vegetaţia locului... păsările... priveam cerul albastru al Atticăi, lipsit de nori... încins de soarele mediteranean... alergarea mea se topea în ritm pur şi completa fericit decorul... eram mîndru de mine, mă bucuram că exist... contactul cu materialitatea iminentă îmi făcea bine... îmi accepta prezenţa la fel de călduros pe cît i-o acceptam şi eu... sau era doar indiferentă... distanţa dintre mine şi reprezentarea cea mai crudă a insanităţii creştea exponenţial... fiecare metru parcurs adăuga ani... ruptura se adîncea izbăvitor... sîngele forţat să izbucnească din venele secţionate sălbatic, strigătele de luptă sau de groază, scrîşnetul metalelor încinse, toate acestea ţineau acum de o realitate tot mai străină, de un vis... abandonul căpăta tot mai multă consistenţă şi motivaţie... simţeam pe pielea mea ce înseamnă să-ţi exersezi liberul arbitru şi abuzam pasionat de aceasta... inspiram şi expiram... inspiram şi expiram... braţele întinse cît mai aproape de şolduri... călcătura pronunţată... aplicam inconştient tot ceea ce învăţasem la orele de antrenament... în călătoriile pedestre prin regat... muşchii mi se încordau şi se destindeau regulat... cu pieptul înfruntam aerul... cu fruntea, cu gura... întreg corpul se supunea docil comenzilor întretăiate...

... adio război, îmi spuneam... adio mare strateg Miltiades... devoratorul sclavilor cruzi... mîndria Athenei... braţul ei înarmat... apărător viteaz... şi adio cimitir pe roţi... strigam în gura mare... luam porţii însemnate din aerul încins de după amiază... părul îmi flutura pe lîngă urechi... îl simţeam cum se abandonează liber palelor de vînt... cum lasă sudoarea din creştet să i se insinueze în substanţă... asemenea lui zburam şi eu acum... peisajele defilau sub privirile mele uimite... eram cu adevărat excitat... îmi căram cu maximă fragilitate destinul pe umeri... dar nu puteam trece cu vedere frumoasele imagini ale naturii balcanice... stîncile albe care răsăreau din cînd în cînd pe cîmpie... tufele de smochini răspîndite peste tot... încărcate cu rod... invitîndu-mă să le culeg... să le mănînc... căsuţele sărăcăcioase ale crescătorilor de capre... dărăpănate... cojite dar pline de viaţă... turmele de animale interminabile... stupii de albine... şi oamenii... oamenii aceea neînsemnaţi... care le îngrijeau... sau care se lăsau îngrijiţi de ele... oamenii aceia înstrăinaţi... singuri... neobosiţi... oferind discreţi şi tăcuţi viaţă Athenei... hrănind burţile celor mai temuţi strategi militari... sau ale celor mai elevaţi poeţi... îngrijindu-se dezinteresaţi de intestinele damelor de consumaţie şi de atitudinea progresistă a metecilor... stratul ultim al acestei lumi din care proveneam şi spre care, iată, mă îndreptam iarăşi... logica ascunsă a lucrurilor... esenţa tradiţiei greceşti... ce distanţă, gîndeam... ce distanţă între curajoşii noştri soldaţi... între aerele lor de învingători perpetui şi stăpîni ai lumii şi agricultorii aceştia semisălbatici... prezenţele acestea fantomatice ce păreau a căpăta sens şi materialitate numai dacă le survolai în viteză... numai dacă le treceai în revistă grăbit... fără seriozitate... mă temeam în gînd că dacă m-aş fi oprit pentru o clipă... numai pentru o singură clipă... toţi aceştia ar fi dispărut fără urmă... lăsîndu-mi serioase îndoieli asupra puterii mele de judecată... o, zei! Şi cît de mult mi-aş fi dorit să mă opresc, cît de mult... numai ca să le cer o ulcică de lapte... numai ca să-mi liniştesc setea... deşi, eram aproape sigur, nimic nu-mi mai putea stinge arşiţa decît capătul călătoriei...

... îmi lingeam sudoarea de pe faţă şi de pe braţe... nu mă opream nici măcar ca să urinez... o făceam din alergare... lăsam stropii de lichid veninos să mă stropească... sarea mi se prelingea pe rănile făcute pe picioare de pietre şi plantele uscate... senzaţia de usturime pe care o detestam altă dată mi se părea acum o binefacere... era semnalul că organismul meu încă funcţiona... echilibrele subtile ale fizicii trupului se păstrau intacte... mîinile continuau să se agite pe lîngă corp... picioarele loveau solul cu aceeaşi îndîrjire... privirea dreaptă deşi obligată să caute tot mai ades prin ceaţa produsă de sîngele alertat... inima, plămînii, ficatul... toate supuse fără condiţii comenzilor mele disperate, fără istoric... celălalt eu, cel contradictoriu şi cinic, zăcea părăsit într-un colţ al fiinţei răpus, mirat, ezitant... dar ştiam că nu era decît o retragere tactică, provizorie... ştiam că aştepta un singur pas greşit, un gînd, un reflex greşit, un accident şi ar fi pus din nou stăpînire pe mine... ştiam că natura mea era mai presus de mine şi de voinţa mea... ştiam că eram punctul de echilibru a două stări de spirit, a două forţe adverse... aşa fusesem născut... aşa fusesem învăţat de sărmanul Didoris, cel care îmi răpise o noapte vorbindu-mi de Aristotel şi de frazele lui enigmatice... de dualitate... de alternativă... de sens şi contrasens... şi de imposibila cale de mijloc... l-am acuzat atunci că este un nefericit incurabil fără a-i dovedi însă aşa cum îmi ceruse cu un ton imperativ... abia mult mai tîrziu, pe drumul spre cîmpul de bătaie mi-a şoptit că s-ar fi putut să am dreptate... că nu era altceva decît victima unei călduroase cramponări de propriul eşec... şi pentru aceasta scurtam disperat drumul între Attica şi Athena... ca pe o ultimă încercare... de a fi, măcar o singură dată ceea ce pot să fiu...


... alergam ca gîndul... mînat de un foc interior de ale cărui resurse încă nu ştiam prea multe... îmi priveam labele picioarelor cum se adaugă ritmic... aşa cum învăţasem în lungile ore de iniţiere în arta supravieţuirii... paşii mici... mîinile lipite de corp... şi cît mai puţine mişcări inutile... cît mai multă economie de mişcare... nu-mi era frică de moarte... ci de o viaţă vinovată... simţeam cum creşte în mine o nouă poftă... pofta de a o lua de la început... eram încă tînăr... carnea nu mi se muiase încă pe trup... iar oboseala din suflet... îndoiala... maturitatea prea devreme instalată... aveam să le înfrunt... iar de la această luptă nu aveam să mai dau înapoi... ba chiar îmi doream s-o încep cît mai repede... în fond nu era decît o singură persoană căreia trebuia să-i demonstrez ceva - mie... nu trebuia decît să ajung în cetate... să mă opresc în odăile vechii case a familie mele... şi să cumpănesc... şi apoi să pornesc la drum... îmi era uşor să mă ascund printre meteci - spiritul lor liber nu i-ar fi lăsat să mă trădeze... puteam alege o slujbă care să mă solicite doar noaptea... puteam alege calea pribegiei printre grupurile strînse de oieri... sau puteam alege o corabie şi să plec în călătorii cu destinaţie incertă... încet încet aş fi fost uitat... mi-aş fi comandat un anonimat perfect cu care să mă îmbrac şi apoi să-mi desăvîrşesc învăţăturile... pentru că un lucru măcar îmi era clar - aveam să fac numai lucruri importante... aveam să-mi trăiesc fiecare clipă a vieţii cu pasiunea unui muribund... aveam să cercetez fiecare mister, fiecare necunoscută care s-ar fi găsit în faţa curiozităţii mele... aveam să las frîu liber personalităţii... aveam să mă regăsesc... şi să mă bucur de aceasta...

... nu-mi păsa că-n urmă camarazii au rămas să dea bătălia cea mare... gîndul că acolo în spate se dădea deja o luptă pe viaţă şi pe moarte nu venea însoţit de nici o strîngere de inimă... mi-i imaginam doar lovind şi primind lovituri... călcîndu-se pe picioare dezorientaţi, îngroziţi dar de neoprit... încercam chiar să-mi imaginez şi un deznodămînt... iar întotdeauna grecii păreau a ieşi învingători... nu ştiam exact de ce... dar nu era patriotism... perfecţiunea armatelor lui Darius... eleganţa cu care erau aliniate... ştiinţa... păreau aici, pe pămîntul vechi al grecilor, nişte mofturi preţioase... stîncile aveau să oprească înaintarea călăreţilor... terenul accidentat le-ar fi măcinat fiecare călcătură...iar craniile lor aveau să se sfărîme la cel mai mic contact cu stîncile albe... capetele lor de care ne amuzam şi ne temeam în acelaşi timp... creştete făcute parcă din nisip... inconsistente, enigmatice, acoperite cu mult păr... nimic nu părea a le oferi vreo şansă aici... sau poate mă înşelam... poate că deja steagurile perşilor se pregăteau să se ridice şi să se îndrepte către Athena... poate că vreun general pers călărea acum prin faţa armatei sale triumfătoare ţinînd în pumn ţeasta strategului Miltiades... poate că grecii fugeau care încotro, guiţînd ca porcii la atingerea săbiilor încovoiate ale duşmanului... ciudat... nici o emoţie... nici o teamă... pe cine lăsasem în urmă eu în urmă cu cîteva ore?... au existat, sau n-au fost decît fantome perindîndu-se prin delirul vreunei febre?... cu toţii aparţineau deja unui trecut de coşmar, grotesc şi irepetabil... cu toţii erau doar nişte prezenţe străine... nu-mi mai aparţineau... nu le mai recunoşteam existenţa... pacifismul mi se scursese în picioare... iar ele zburau acum spre Athena...

... simţeam cum muşchii mei, cei atît de firavi altădată, se întăreau... simţeam cum prin ţesuturile mele prindea contur şi puteri un titan... simţeam cum creşte: înalt, puternic şi în acelaşi timp fragil... păream dintr-o dată doi indivizi care aleargă... păream un cuplu care se concurează... puteam observa acum limpede natura duală a ego-ului meu: puterea şi teama, slăbiciunea şi inteligenţa, determinarea şi înţelepciunea, îndoiala şi umanismul...mă întreceam pe mine însumi... m-am trezit brusc antrenat într-o competiţie în care miza nu era coroana de lauri... nu aplauzele sutelor de spectatori din arene... nu plăcerea unui loc iluzoriu în panteonul marilor campioni... ci chiar viaţa... eram conştient pînă la cinism de faptul că trebuia să fug o distanţă imposibilă... că nimeni, pînă atunci nu mai reuşise aceasta... nimeni nu mai încercase... ştiam că puteam foarte bine să cad dintr-o dată biruit de slăbiciune... sau pur şi simplu de conştiinţa gestului inutil, a ridicolului... fiecare metru rămas în spatele meu devenea cenuşiu... îşi pierdea semnificaţia şi suflul... fiecare metru din spatele meu era un sacrificat... el era cel care trebuia să moară... el îşi transfera tălpilor mele seva... generos, inuman, indiferent... şi din nou deveneam forţa titanică... mă descătuşam... apogeul mereu amînat chiar acum se petrecea... energii sporind de la sine... peste limitele rezistenţei umane... printre atîtea fluxuri incandescente nu mă mai recunoşteam... nu mai eram eu... şi eram fericit din cauza aceasta...

... am închis ochii... nu mai aveam nevoie de lumină... mă simţeam invulnerabil oarecum şi apărat... ceva care se acumula în jurul meu, care căpăta materialitate... o vecinătate stranie... nu-mi mai aparţineam... absorbit printr-o chimie inaccesibilă mie, desprins din carnea lucrurilor comune, m-am trezit - sau aşa mă simţeam sub imperiul fervorii - alergînd pe o suprafaţă nereală, caldă, atent direcţionată... drumul meu iniţiatic... fiinţa mea ascunsă ieşise la suprafaţă şi preluase comenzile trupului... cojile crispate ale egoului se desprindeau şi cădeau una cîte una... mă subţiam dar în acelaşi timp căpătam puteri... traversam desigur fazele unui delir extazic... muntele nesfîrşit al devenirii... escaladat atunci în exces... sărind de pe o stîncă pe alta în dispreţul abstract al pericolului... al riscului... al ratării... ţintind înălţimi inaccesibile... atacînd forme concrete ale destinului... deşi ştiam... nu-mi luase nimeni această capacitate... cinismul de nu mă identifica pînă la capăt... natura demonică a sufletului... şi care îmi şoptea perfid, "în apropiere este vidul, în apropiere este vidul"... iar vidul era în apropiere... disimulat perfid în tăcere...

... lansat precum bucata de piatră şlefuita dintr-o catapultă... precum un vultur din înaltul Olimpului... eram precum o idee salvatoare... eliberat de stressul propriei conştiinţe... mîndru de calitatea mea nouă... de fiinţa în care mă transformasem... de slăbiciunile rămase în urmă... de puterile ce-mi veneau din faţă şi-mi biciuiau pomeţii... incomparabil... unic... absolut... adunînd toata vlaga pămîntului călcat în picioare... însoţit de vietăţile mici ale cîmpiei... de energia descatuşată a ierburilor eliberate de greutatea tălpilor mele grăbite, fierbinţi... imponderabil... fantomatic... rebel... tot mai aproape de Athena... tot mai aproape de locul unde aveam să-mi regăsesc eu-l... nici un sacrificiu prea mare... nici o lege prea crudă... nici o piedică prea puternică... nici o cădere psihică parşivă... o alergare precisă, cinică, esenţială... prin cea mai prietenoasă realitate... cu cea mai generoasă extremă a fiinţei mele... admirîndu-mă... experimentîndu-mă frenetic... abandonîndu-mă... metru cu metru... reper cu reper... formă de relief cu formă de relief... desenînd o nouă geografie... reducînd dimensiunile imense ale pămîntului la fervoarea unui preludiu... şi urmîndu-l hămesit... pasional... căutîndu-i finalitatea... climaxul... în urma căruia avea să se nască o lume... şi în urma căruia aveam să dispar, împăcat, eu...

... îmi venea să rîd... să urlu de bucurie... aveam putere pînă şi pentru asta... aveam suflu... şi mă adăpam din mine precum un armăsar persan... mă adăpam... mă adăpam... frizam limita... o dispreţuiam, inconştient, excitat... neatent la mobilitatea ei, la materialitatea ei perversă... şi în care m-a prins din nou ca într-o plasă... exact atunci cînd mă pregăteam să arborez steagul victoriei... steagul propriei mele victorii... amînînd deznodămîntul pentru o altă vreme... şi îndoiala m-a năpădit din nou... mai acerbă... decisivă... titanul meu pierdea din nou teren... obosit sau poate visător... indiferent la miză, superior... nu-l mai aveam lîngă mine... îl pierdusem pe drum, îl pierdusem... din nou alergătorul solitar, chinuit, trist, descurajat... ah! mă recunoşteam din nou atît de bine... pentru că îndreptîndu-mă spre casă mi se părea din nou că mă îndrept spre război... că de fapt mă învîrt într-un cerc, că în curînd o să revin în front... şi oboseala care se insinua încet încet în oase... cît alergasem?... în faţă şi în spate, aceeaşi nesfîrşită cîmpie... oare cît mai aveam?... în faţă şi în spate aceeaşi nesfîrşită cîmpie... era drumul cel bun?... în faţă şi în spate aceeaşi nesfîrşită cîmpie... aceleaşi smocuri nesfîrşite de iarbă... aceleaşi turme mute... aceleaşi pietre... de cîte ori le călcasem?... era suficient ceea ce-mi reţinuse memoria în marşul spre cîmpul de luptă?... ajungea că muntele Olimp dispăruse într-o ceaţă subţire?... de parcă nu fusese niciodată

... pleoapele cădeau tot mai grele... ziua se pierdea şi ea undeva în spate... nu mai ştiam unde am ajuns... zgomotele nopţii se insinuau în urechi însoţite de propria mea teamă... eram singur... dedesubtul unor stele reci şi deasupra unui sol devenit dintr-o dată ostil... sandalele rupte nu mai reuşeau decît să mă rănească... chlamysul atîrna pe mine ca pe un trădător spînzurat şi expus mulţimii... iar aerul răcoros de noapte nu făcea decît să mi se împotrivească... genunchii nu voiau să mă mai asculte... lăsaţi, moi, cuprinşi de tremur... mă străduiam... zei îmi sînt martori că mă străduiam... aş fi putut rămîne acolo... căzut dintr-o dată nu ca o pasăre ci ca un bolovan provenind din cosmos... unul cu un trecut ascuns, neimportant, distructiv... mai întîi în genunchi, apoi pe burtă cu braţele sub piepţi... cu capul într-o parte pătat de spumele unui interior revoltat... traversat de spasme... incoerent şi jalnic... m-ar fi găsit desigur multă vreme după aceea... intrat în putrefacţie; ciugulit de păsările răpitoare sau de animalele perfide ale nopţii... m-ar fi lăsat acolo tăcuţi şi indiferenţi... încă o victimă... încă un mort... nici o pierdere... nu, nu trebuia să ajung aici... toată lupta mea surdă cu ceilalţi ar fi eşuat lamentabil... purtam în subconştient vorbele bătrînului Didoris..."orice luptă ascunde, în esenţa ei, germenele imperfecţiunii; nu poţi cîştiga la nesfîrşit şi nici nu poţi pierde astfel"... aceasta era lupta pe care trebuia să o cîştig... picurau în vene cuvintele acestea... iar eu refuzam să cad...


... evenimentele se legau din nou pe calapodul inconsistent al eşecului... întrebări îmi reveneau din nou şi din nou în minte... constatam uimit că erau aceleaşi... nimic nou... nimic transformat... aceeaşi perfectă combinaţie de groază şi plictis... pînă şi gîndul sinuciderii revenea din cînd în cînd pe acolo, prin capul meu înfierbîntat... precum o obişnuinţă, precum un prieten... ne salutam discret... pleca... apoi în faţa ochilor mei măreaţa şi înfloritoarea Athena... fudulindu-se cu "Secolul lui Pericle"... cu filosofii şi sofiştii... cu sportivii ei bravi şi cu curvele măslinii şi pline de patos... cu obiceiurile ei sofisticate şi cu democraţia ei decadentă... cu oamenii ei... cu grecii... ce aveam să le spun?... ce aveam să le spun celor care naivi, alarmaţi, cu existenţele lor importante puse brusc sub ameninţare?... să le mărturisesc despre viaţa mea vitregă?... despre eşecuri şi substanţă?... despre părinţii mei?... despre cea mai urîtă curvă a Cetăţii?... despre onoarea mea de grec care m-a făcut să consimt ca şi ei?... să le îndrug poveşti despre lupte închipuite?... despre eroismul armatelor noastre?... despre victoriile strălucite?... despre fuga lui Darius călare pe un măgar?... sau, dimpotrivă, că am pierdut?... că venise vremea ca fiecare să apuce calea pribegiei sau să plece capul?... că în Olimp se pregăteau mutaţii?... alţi zei... alţi sfinţi... alte ilustre iluzii împărţind idealuri şi pedepse... alte surogate existenţiale... alte măşti... să îi conving că doar o şansă nemaintîlnită, sau un moment de nebunie dat de zei mi-au redat tragic libertatea?... că am fost ales drept mesager al unei ciclice Apocalipse?... ce puteam să le spun?... ce puteam să le spun?...

... şi iar imaginea lui Didoris... amestecîndu-se cu celelalte: tulburi, fierbinţi, instabile din cauza efortului... intrarea misterioasă din templul acela pierdut printre stînci... mirosul puternic de spice arse şi de grăsime... incantaţiile ilogice... aflasem după aceea de la soldaţii mai bătrîni... Eleusis... aşa se numea... locul unde pînă şi zeii ezitau să-şi bage nasul... aşadar Didoris era un mistic... poate că fuga lui din faţa războinicilor perşi nu avea nici o legătură cu mine... poate că ar fi făcut-o oricum, în baza unei logici sau a unei porunci de care nu aveam nici o idee... aşadar moşul acela orb s-a folosit de mine... toată învăţătura lui nu era menită decît să mă transforme într-un alter ego al lui... într-un soi de sclav filosofic, un trup care să-i transporte mai departe experienţele, fructele iniţierii... nici măcar de momentul meu de curaj nu mai puteam fi sigur... nici acesta nu-mi aparţinea întru-totul... nu ştiam dacă trebuia să mă înfurii sau să mă bucur... nu ştiam dacă cel care alerga atunci eram eu sau Didoris... eram obosit, epuizat... ajuns la limita în care puteam accepta orice gînd năstruşnic... febra nebuniei se depunea încet dar sigur pe creierii mei precum o ceaţă... nu, nu trebuia să-mi pierd minţile... ar fi fost prea de tot... strîngeam din dinţi şi îmi impuneam să mă gîndesc numai la lucruri concrete: stînci, Maria, casele Athenei, cîrduri de capre... spiritul de toleranţă al concetăţenilor...

... ştiam, eram conştient că dacă m-ar fi crezut sau dacă nu m-ar fi crezut existenţa mea nu ar mai fi fost oricum aceeaşi... alegerea dintre a rămîne într-o cetate stăpînită de furii şi complexe şi de a o părăsi oricum nu-mi aparţinea... aş fi fost împins de la spate, încet, sigur, imuabil între pietrele de măcinat ale demosului... materia prima a uniformizării... adevăratul Olimp... locul unde urma să intre pînă şi Miltiades cu victoriile lui cu tot... cu extravaganţele lui... cu actele lui de eroism... cu cîntările şi osanalele... cu mofturile lui sexuale... cu sîngele învinşilor coagulat pe firele bărbii lui... cu eticheta de erou al istoriei... de arhetip al strategului genial... de model... de capitol de manual... cine putea scăpa de asta?... cine putea scăpa de adulaţia maselor?... de goana lor după modele şi eroi?... de foamea lor perpetuă înghiţind orice diferenţă dintre ego şi grup... membrii anonimi ai unei mase care guverna în timp de pace mai dictatorial decît în război... aş fi putut să mă împac cu gîndul acesta... dar nu mă împăcam... şi alergam spre Athena... ca un fluture alergam...

... şi mă gîndeam că totul putea fi mult mai simplu... mă gîndeam că, mai bine, ar fi trebuit să tac... să intru prin poarta din dos a Cetăţii... neras, asudat şi obosit aş fi fost uşor confundat cu sclavii liberi întorşi de la munca de pe plantaţiile de portocali... nimeni nu m-ar fi recunoscut... nu aveam nici o rudă... eram orfan de toată lumea... eram orfan pînă şi de mine... iar dacă cineva s-ar fi putut să mă întrebe de ce nu mă înrolez i-aş fi răspuns prefăcîndu-mă puţin beat... sau puţin bolnav... sau puţin prost... i-aş fi dat de înţeles că fala Greciei Antice consta şi în înţelepciunea de a nu-şi expune rebuturile umane... şi poate m-aş fi ales şi cu cîteva monezi... apoi mă gîndeam că nu, niciodată... eu credeam în ai mei... existase întotdeauna ceva în mine care îmi păstrase vie - deşi senilă - credinţa aceasta... eram grec şi Olimpul ne-a ajutat mereu să fim superiori, minţi clare... pe Zeus, juram să nu mă îndoiesc de puterea lor de a mă înţelege... de a mă lua aşa cum sînt... de a-şi împărţii generozitatea pînă şi cu unul care, într-un fel anume, trădase... potenţialul lor pozitiv era uriaş... era suficient pentru ei să fii un exemplu... începusem să îmi fac curaj la gîndul că cetăţenii liberi ai Athenei urmau să aibă o revelaţie... că elanul meu pacifist în fond îi va înălţa subit, că urma să alerge cu mine cu toţii, într-un elan profetic universal... nu-mi rămînea decît să-mi înving îndoiala, oboseala, reculul... să trec peste întrebările chinuitoare - abstracţii bolovani ai lui Sisif... să ard această energie din mine de la un capăt la altul al Lumii... şi să mă căiesc... pentru că aceia care se căiesc vor găsi întotdeauna înţelegere şi compasiune... aşa fusesem învăţat... sau aşa mi se părea comod... onorabil...

... era aproape invizibilă... pierdută printre miile de pietre asemenea ei... neştiute, părăsite, sclave absolute ale naturii... un alter ego mineral, idiot... o frîntură de secundă...un moment de rătăcire, sau de oboseală extremă... am căzut... am căzut... am căzut... privit de sus eram un trup uman alergînd dezarticulat, caraghios, inutil... împiedicîndu-se de, rostogolindu-se şi rămînînd imobil... transformîndu-se la rîndu-i într-o piatră... recuzîndu-şi umanitatea, calităţile... strigam în mine şi mă auzeam tot mai puţin... trupul hotărîse că trebuie să moară... era o luptă... în sfîrşit eram eroul unei lupte... perfide, tăcute, fără strategii şi strigăte, fără ură sau sînge... lupta cu propria mea materialitate... cu reziduul cosmic din care fusesem plămădit... şi imposibilitatea de a întrevedea o victorie... mi-era atît de ciudă... cît mai aveam?... o oră, o zi... şi aş fi ajuns la capăt... aş fi răspuns prezent unei întîlniri neprogramate dar inevitabile... nu mă puteam ridica... nu pentru că nu mai găseam resurse... nu pentru că trupul meu mă ura... ci pentru că nu mai regăseam sensul, mobilul, cauza... în ţesuturi simţeam cum se instaurează o pace străină... o saţietate necunoscută... un reper... şi nici un semn că acesta ar fi fost ultimul... aveam nevoie de o minune... de un aliat neştiut... un gest divin de generozitate... alergam deja un alt kilometru cînd mi-am dat seama că reuşisem... fără ştirea mea... pe tăcute... puţin frustrat de natura profund misterioasă a ceea ce mă resuscitase... alergam... alergam... alergam...

... alergam... alergam... alergam... tot mai avîntat... mecanic... şi dintr-o dată în zare, Athena... zidurile ei albe... livezile de portocali de jur împrejur... casele îngrămădite pe o parte şi pe alta a drumului... Athena... mamă scumpă... ştiam că mă vor înţelege... trecusem prin prea multe... numai citindu-mi privirile şi avea să le fie îndeajuns... trebuia numai să ajung la poartă... ultimii metri... cei mai lungi, cei mai cumpliţi... muşchii atrofiaţi, plămînii uscaţi precum nişte foi de tutun... aveam nevoie de întreaga putere... aveam nevoie de mine... în sfîrşit aveam nevoie de mine... m-am apropiat... uşile grele s-au deschis cu teamă, scîrţîind... eram, în sfîrşit, acasă... m-am oprit cu respiraţia tăiată... sudoarea mi se oprea pe buze iar de acolo o absorbeam cu nesaţ... aşa cum făcusem tot drumul... i-am privit... i-am privit... i-am privit... şi ce-am văzut?... o, zei!... statuile voastre ideale... ambiţiile voastre creaţioniste... păpuşile în care aţi înghesuit de-a valma graţia... nişte fiinţe speriate de moarte... gata să fugă... gata să cedeze... o civilizaţie sprijinită pe o nuia de alun gata să se rupă... aşadar, ei erau fraţii mei... pentru ei trebuia să lupt... să rezist... să fiu... îi vedeam aşteptînd de la mine o veste sorbindu-mi expiraţia sacadată... imitîndu-mi tremuratul picioarelor... asimilîndu-mă... scormonindu-mi prin fiinţă după un răspuns... un sîmbure de afirmaţie sau de negaţie... eu abia îmi trăgeam sufletul... simţeam cum mă pierd... simţeam cum odată cu capătul călătoriei ajunsesem la capătul puterilor... aşadar pînă aici... nici o teamă... nici un gest disperat... nici un regret... ba chiar o subtilă demonstraţie de curaj... în urmă războiul se terminase cu bine... ştiam... AM ÎNVINS!... au fost ultimele cuvinte, şoptite... siderate... cinice... doar un regret... minor... rezidual... n-am mai apucat să le spun celor delirînd deja de fericire că nu la bătălia de la Marathon mă referisem... ci la grecul Fitipid... dezertorul... la mine...


... Meltiadis a intrat în cetate ca un semizeu... aducea cu sine o armată decimată, obosită, dar mîndră... şchiopătau, erau plini de răni încă deschise, armele distruse... l-a întîmpinat o mulţime în delir, ducînd în mijlocul ei cadavrul încă bine conservat al unui soldat... în fruntea civililor înţelepţii cetăţii... aveau lacrimi în ochi şi umblau desculţi... îmbrăcat frumos, cu frizura aranjată, cu vînătăile bine disimulate în spatele unor pudre fine... au aşezat trupul mort la picioarele generalului cu veneraţie... Meltiadis i-a privit, a privit şi trupul înţepenit şi a descălecat... n-a întrebat nimic... n-a exclamat nimic... pe faţă nu i se citea nici un sentiment... nu a făcut gesturi teatrale şi n-a abuzat de mişcări... nimic în privirea lui nu arăta nedumerirea... sau repulsia... a ordonat gărzilor personale să-l ridice şi să-l depună în loc de cinste la reşedinţa lui... a rostit cîteva cuvinte de bun simţ... a încălecat iar şi şi-a condus trupele spre cazarmă... ca un adevărat comandant... era întîmpinat cu urale pe care le primea evident plictisit... noaptea tîrziu a ordonat să-i fie adus trupul neînsufleţit al eroului necunoscut... l-a aşezat pe masa pe care prefera să-şi sodomizeze sclavii... l-a privit lung, cu ură... ştia... apoi a început să-l ciopîrţească... pînă n-a mai rămas nimic...