Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea Marathon

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

16


Ştefan Caraman

03.05.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... evenimentele se legau din nou pe calapodul inconsistent al eşecului... întrebări îmi reveneau din nou şi din nou în minte... constatam uimit că erau aceleaşi... nimic nou... nimic transformat... aceeaşi perfectă combinaţie de groază şi plictis... pînă şi gîndul sinuciderii revenea din cînd în cînd pe acolo, prin capul meu înfierbîntat... precum o obişnuinţă, precum un prieten... ne salutam discret... pleca... apoi în faţa ochilor mei măreaţa şi înfloritoarea Athena... fudulindu-se cu "Secolul lui Pericle"... cu filosofii şi sofiştii... cu sportivii ei bravi şi cu curvele măslinii şi pline de patos... cu obiceiurile ei sofisticate şi cu democraţia ei decadentă... cu oamenii ei... cu grecii... ce aveam să le spun?... ce aveam să le spun celor care naivi, alarmaţi, cu existenţele lor importante puse brusc sub ameninţare?... să le mărturisesc despre viaţa mea vitregă?... despre eşecuri şi substanţă?... despre părinţii mei?... despre cea mai urîtă curvă a Cetăţii?... despre onoarea mea de grec care m-a făcut să consimt ca şi ei?... să le îndrug poveşti despre lupte închipuite?... despre eroismul armatelor noastre?... despre victoriile strălucite?... despre fuga lui Darius călare pe un măgar?... sau, dimpotrivă, că am pierdut?... că venise vremea ca fiecare să apuce calea pribegiei sau să plece capul?... că în Olimp se pregăteau mutaţii?... alţi zei... alţi sfinţi... alte ilustre iluzii împărţind idealuri şi pedepse... alte surogate existenţiale... alte măşti... să îi conving că doar o şansă nemaintîlnită, sau un moment de nebunie dat de zei mi-au redat tragic libertatea?... că am fost ales drept mesager al unei ciclice Apocalipse?... ce puteam să le spun?... ce puteam să le spun?...

... şi iar imaginea lui Didoris... amestecîndu-se cu celelalte: tulburi, fierbinţi, instabile din cauza efortului... intrarea misterioasă din templul acela pierdut printre stînci... mirosul puternic de spice arse şi de grăsime... incantaţiile ilogice... aflasem după aceea de la soldaţii mai bătrîni... Eleusis... aşa se numea... locul unde pînă şi zeii ezitau să-şi bage nasul... aşadar Didoris era un mistic... poate că fuga lui din faţa războinicilor perşi nu avea nici o legătură cu mine... poate că ar fi făcut-o oricum, în baza unei logici sau a unei porunci de care nu aveam nici o idee... aşadar moşul acela orb s-a folosit de mine... toată învăţătura lui nu era menită decît să mă transforme într-un alter ego al lui... într-un soi de sclav filosofic, un trup care să-i transporte mai departe experienţele, fructele iniţierii... nici măcar de momentul meu de curaj nu mai puteam fi sigur... nici acesta nu-mi aparţinea întru-totul... nu ştiam dacă trebuia să mă înfurii sau să mă bucur... nu ştiam dacă cel care alerga atunci eram eu sau Didoris... eram obosit, epuizat... ajuns la limita în care puteam accepta orice gînd năstruşnic... febra nebuniei se depunea încet dar sigur pe creierii mei precum o ceaţă... nu, nu trebuia să-mi pierd minţile... ar fi fost prea de tot... strîngeam din dinţi şi îmi impuneam să mă gîndesc numai la lucruri concrete: stînci, Maria, casele Athenei, cîrduri de capre... spiritul de toleranţă al concetăţenilor...

... ştiam, eram conştient că dacă m-ar fi crezut sau dacă nu m-ar fi crezut existenţa mea nu ar mai fi fost oricum aceeaşi... alegerea dintre a rămîne într-o cetate stăpînită de furii şi complexe şi de a o părăsi oricum nu-mi aparţinea... aş fi fost împins de la spate, încet, sigur, imuabil între pietrele de măcinat ale demosului... materia prima a uniformizării... adevăratul Olimp... locul unde urma să intre pînă şi Miltiades cu victoriile lui cu tot... cu extravaganţele lui... cu actele lui de eroism... cu cîntările şi osanalele... cu mofturile lui sexuale... cu sîngele învinşilor coagulat pe firele bărbii lui... cu eticheta de erou al istoriei... de arhetip al strategului genial... de model... de capitol de manual... cine putea scăpa de asta?... cine putea scăpa de adulaţia maselor?... de goana lor după modele şi eroi?... de foamea lor perpetuă înghiţind orice diferenţă dintre ego şi grup... membrii anonimi ai unei mase care guverna în timp de pace mai dictatorial decît în război... aş fi putut să mă împac cu gîndul acesta... dar nu mă împăcam... şi alergam spre Athena... ca un fluture alergam...

... şi mă gîndeam că totul putea fi mult mai simplu... mă gîndeam că, mai bine, ar fi trebuit să tac... să intru prin poarta din dos a Cetăţii... neras, asudat şi obosit aş fi fost uşor confundat cu sclavii liberi întorşi de la munca de pe plantaţiile de portocali... nimeni nu m-ar fi recunoscut... nu aveam nici o rudă... eram orfan de toată lumea... eram orfan pînă şi de mine... iar dacă cineva s-ar fi putut să mă întrebe de ce nu mă înrolez i-aş fi răspuns prefăcîndu-mă puţin beat... sau puţin bolnav... sau puţin prost... i-aş fi dat de înţeles că fala Greciei Antice consta şi în înţelepciunea de a nu-şi expune rebuturile umane... şi poate m-aş fi ales şi cu cîteva monezi... apoi mă gîndeam că nu, niciodată... eu credeam în ai mei... existase întotdeauna ceva în mine care îmi păstrase vie - deşi senilă - credinţa aceasta... eram grec şi Olimpul ne-a ajutat mereu să fim superiori, minţi clare... pe Zeus, juram să nu mă îndoiesc de puterea lor de a mă înţelege... de a mă lua aşa cum sînt... de a-şi împărţii generozitatea pînă şi cu unul care, într-un fel anume, trădase... potenţialul lor pozitiv era uriaş... era suficient pentru ei să fii un exemplu... începusem să îmi fac curaj la gîndul că cetăţenii liberi ai Athenei urmau să aibă o revelaţie... că elanul meu pacifist în fond îi va înălţa subit, că urma să alerge cu mine cu toţii, într-un elan profetic universal... nu-mi rămînea decît să-mi înving îndoiala, oboseala, reculul... să trec peste întrebările chinuitoare - abstracţii bolovani ai lui Sisif... să ard această energie din mine de la un capăt la altul al Lumii... şi să mă căiesc... pentru că aceia care se căiesc vor găsi întotdeauna înţelegere şi compasiune... aşa fusesem învăţat... sau aşa mi se părea comod... onorabil...

... era aproape invizibilă... pierdută printre miile de pietre asemenea ei... neştiute, părăsite, sclave absolute ale naturii... un alter ego mineral, idiot... o frîntură de secundă...un moment de rătăcire, sau de oboseală extremă... am căzut... am căzut... am căzut... privit de sus eram un trup uman alergînd dezarticulat, caraghios, inutil... împiedicîndu-se de, rostogolindu-se şi rămînînd imobil... transformîndu-se la rîndu-i într-o piatră... recuzîndu-şi umanitatea, calităţile... strigam în mine şi mă auzeam tot mai puţin... trupul hotărîse că trebuie să moară... era o luptă... în sfîrşit eram eroul unei lupte... perfide, tăcute, fără strategii şi strigăte, fără ură sau sînge... lupta cu propria mea materialitate... cu reziduul cosmic din care fusesem plămădit... şi imposibilitatea de a întrevedea o victorie... mi-era atît de ciudă... cît mai aveam?... o oră, o zi... şi aş fi ajuns la capăt... aş fi răspuns prezent unei întîlniri neprogramate dar inevitabile... nu mă puteam ridica... nu pentru că nu mai găseam resurse... nu pentru că trupul meu mă ura... ci pentru că nu mai regăseam sensul, mobilul, cauza... în ţesuturi simţeam cum se instaurează o pace străină... o saţietate necunoscută... un reper... şi nici un semn că acesta ar fi fost ultimul... aveam nevoie de o minune... de un aliat neştiut... un gest divin de generozitate... alergam deja un alt kilometru cînd mi-am dat seama că reuşisem... fără ştirea mea... pe tăcute... puţin frustrat de natura profund misterioasă a ceea ce mă resuscitase... alergam... alergam... alergam...

... alergam... alergam... alergam... tot mai avîntat... mecanic... şi dintr-o dată în zare, Athena... zidurile ei albe... livezile de portocali de jur împrejur... casele îngrămădite pe o parte şi pe alta a drumului... Athena... mamă scumpă... ştiam că mă vor înţelege... trecusem prin prea multe... numai citindu-mi privirile şi avea să le fie îndeajuns... trebuia numai să ajung la poartă... ultimii metri... cei mai lungi, cei mai cumpliţi... muşchii atrofiaţi, plămînii uscaţi precum nişte foi de tutun... aveam nevoie de întreaga putere... aveam nevoie de mine... în sfîrşit aveam nevoie de mine... m-am apropiat... uşile grele s-au deschis cu teamă, scîrţîind... eram, în sfîrşit, acasă... m-am oprit cu respiraţia tăiată... sudoarea mi se oprea pe buze iar de acolo o absorbeam cu nesaţ... aşa cum făcusem tot drumul... i-am privit... i-am privit... i-am privit... şi ce-am văzut?... o, zei!... statuile voastre ideale... ambiţiile voastre creaţioniste... păpuşile în care aţi înghesuit de-a valma graţia... nişte fiinţe speriate de moarte... gata să fugă... gata să cedeze... o civilizaţie sprijinită pe o nuia de alun gata să se rupă... aşadar, ei erau fraţii mei... pentru ei trebuia să lupt... să rezist... să fiu... îi vedeam aşteptînd de la mine o veste sorbindu-mi expiraţia sacadată... imitîndu-mi tremuratul picioarelor... asimilîndu-mă... scormonindu-mi prin fiinţă după un răspuns... un sîmbure de afirmaţie sau de negaţie... eu abia îmi trăgeam sufletul... simţeam cum mă pierd... simţeam cum odată cu capătul călătoriei ajunsesem la capătul puterilor... aşadar pînă aici... nici o teamă... nici un gest disperat... nici un regret... ba chiar o subtilă demonstraţie de curaj... în urmă războiul se terminase cu bine... ştiam... AM ÎNVINS!... au fost ultimele cuvinte, şoptite... siderate... cinice... doar un regret... minor... rezidual... n-am mai apucat să le spun celor delirînd deja de fericire că nu la bătălia de la Marathon mă referisem... ci la grecul Fitipid... dezertorul... la mine...

... Meltiadis a intrat în cetate ca un semizeu... aducea cu sine o armată decimată, obosită, dar mîndră... şchiopătau, erau plini de răni încă deschise, armele distruse... l-a întîmpinat o mulţime în delir, ducînd în mijlocul ei cadavrul încă bine conservat al unui soldat... în fruntea civililor înţelepţii cetăţii... aveau lacrimi în ochi şi umblau desculţi... îmbrăcat frumos, cu frizura aranjată, cu vînătăile bine disimulate în spatele unor pudre fine... au aşezat trupul mort la picioarele generalului cu veneraţie... Meltiadis i-a privit, a privit şi trupul înţepenit şi a descălecat... n-a întrebat nimic... n-a exclamat nimic... pe faţă nu i se citea nici un sentiment... nu a făcut gesturi teatrale şi n-a abuzat de mişcări... nimic în privirea lui nu arăta nedumerirea... sau repulsia... a ordonat gărzilor personale să-l ridice şi să-l depună în loc de cinste la reşedinţa lui... a rostit cîteva cuvinte de bun simţ... a încălecat iar şi şi-a condus trupele spre cazarmă... ca un adevărat comandant... era întîmpinat cu urale pe care le primea evident plictisit... noaptea tîrziu a ordonat să-i fie adus trupul neînsufleţit al eroului necunoscut... l-a aşezat pe masa pe care prefera să-şi sodomizeze sclavii... l-a privit lung, cu ură... ştia... apoi a început să-l ciopîrţească... pînă n-a mai rămas nimic...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer