... în frunte strategul Melitiadis... în stînga şi în dreapta lui strategii favoriţi, privind înainte, uşor încruntaţi, uşor preocupaţi, insensibili la efuziunea maselor... pozînd credibil... în spatele conducătorului, Eschil... căpătase acest drept într-un mod confuz, inexplicabil... şoaptele spuneau că frecventa adeseori casa lui Meltiadis... că între ei se consumau orgii nemaiîntîlnite... că de multe ori, erau văzute făpturi discrete tîrînd în puterea nopţii dinăuntru trupuri imobile... lăsînd în urmă dîre consistente de sînge... curăţate ireproşabil pînă dimineaţă... sclavi... uneori copii... apoi grosul armatei... călare şi pedeştrii... o armată aparent organizată, aparent solidă... în care eu nu aveam încredere...nu puneam la îndoială curajul camarazilor... nu mă temeam nici o clipă că ar fi nişte fricoşi... dar le lipsea ceva definitoriu, unic, amuzant de comun... le lipsea inteligenţa... supuşi ai instinctelor, ai deciziilor hormonale, alegînd întotdeauna calea cea mai scurtă, adorînd riscul... o asemenea armată nu putea duce în spate imaculată istoria Athenei... asemenea stîncilor Olimpului, armata grecilor putea ţine piept afrontului unei furtuni dar era descoperită în faţa picăturilor de apă... mă simţeam nesigur printre ei... mă simţeam în pericol... dar numai în momentele de luciditate... în realitate, existenţa mea se hrănea cu simţul pericolului... nu ştiam că-mi trăisem ziua dacă nu eram conştient că fusese ameninţată de mari primejdii...
... înaintam încet, apăsat, precum un cortegiu funerar... nu vorbea nimeni şi nici nu părea vreunul dispus să asculte... eram puţini totuşi... părăsiţi de spartani, priviţi cu circumspecţie de celelalte cetăţii... eram priviţi mai degrabă ca o ceată de nebuni decît ca o armată pornind să-l înfrunte pe Darius... nimeni nu avea de pierdut dacă eram înfrînţi... toţi încheiaseră înţelegeri secrete cu perşii, toţi trădaseră pactul genetic... singuri împotriva tuturor - era îndeajuns de ca să ne facă să credem în justeţea căii alese?... acesta era singurul lucru ce ne frămînta pe toţi... în comparaţie cu ce ştiam că aducea cu sine strategul Darius, noi eram doar o şleahtă de sărmani aventurieri... şi deşi din porii fiecărui grec se scurgea însoţită de un miros ascuţit frica, niciunul dintre ei nu părea a da înapoi... îşi ţineau mîinile strîns pe arme... căutau întotdeauna nerăbdători locul unde trebuia să-şi lase sîngele... sau organele...sau capul... fluturele războiului plana tot mai evident peste capetele aplecate ale războinicilor... aş fi putut avea milă... pur şi simplu aş fi putut avea milă de aceste epave recondiţionate tot mai prost după fiecare luptă... dar ştiam că singurul loc care le mai alimenta speranţa de viaţă era tocmai cîmpul de luptă... acolo, încinşi de culoarea şi temperatura sîngelui slobozit din vene... stîrniţi de simplitatea cu care puteau curma o viaţă, sau dărîma o lume... împinşi de la spate de un program genetic conceput de zei la beţie... acolo, paradoxal, redeveneau oameni... nişte caricaturi violente... nişte jalnice simulacre ale lui Ares... dar oameni... care aveau speranţe... şi care credeau în ceva... aşadar singurul de care îmi putea fi milă atunci eram chiar eu... eu însumi... pentru că nu împărtăşeam aceeaşi dorinţă secretă... pentru nu-mi încolăceam curajul pe braţul unui orizont de timp tot mai scurt... şi pentru că voiam să trăiesc... pentru că voiam să trăiesc după bunul meu plac...
... nu eram singurul ros de îndoială... grupuri întregi de luptători ce proveneau dintre crescătorii de animale, agricultori, cei care intrau în cetate numai pentru a schimba mărfuri... îi observam cu coada ochiului... nesiguri, furioşi, dezordonaţi, gata oricînd să provoace scandal... luaţi de acasă aproape cu forţa, siliţi să-şi asume o responsabilitate ce nu le aparţinea... conduşi cu brutalitate la antrenamente, desconsideraţi, umiliţi... noaptea îi auzeam suduind sau cîntînd - cu ură, patetic, fără speranţă... nu era lupta lor şi aveau curajul s-o arate... cei mai duri comandanţi ai armatei erau puşi în fruntea lor... orice încercare de rebeliune era din întreruptă din faşă şi mulţi n-au mai ajuns la femeile lor dar nu răpuşi de perşi ci de proprii lor fraţi... părăsiţi în tufişurile ţepoase ale Peloponesului, lăsaţi drept hrană păsărilor răpitoare... otrăviţi în urma unor sentinţe scurte, cinice... eram alături de aceşti oameni, simpatizam cu inabilitatea lor genetică de a se adapta, de a accepta ordinea, controlul existenţelor lor din afară... ei aveau să cadă primii... pe ei se baza crudul Meltiadis, pe ei avea să-i arunce prima dată în luptă... nu putea risca să evalueze potenţialul militar al adversarului sacrificîndu-şi forţele antrenate, profesioniştii... luase cu sine carnea de sacrificiu necesară... ingeniosul Meltiadis... strategul de geniu... inteligentul... minuţiosul... monstruosul Meltiadis... dacă zeificarea presupunea o încărcătură semnificativă de păcate şi blesteme, atunci conducătorul athenienilor era de mult un locuitor al Olimpului... în spatele lui crimele se întindeau precum covoarele roşii din clădirea Aeropagului... curajul lui nebun se amesteca cu un cinism fără margini... orice piedică trebuia, în filosofia lui, nu înlăturată ci de-a dreptul distrusă... intrigi, confruntări violente, litri întregi de otravă, o ambiţie nemăsurată şi sete de sînge - acest zeu crud se afla acum în fruntea unei armate eterogene, în marş spre o cotitură a istoriei... acest zeu crud purtîndu-şi pe faţă zîmbetul îngheţat precum o amuletă juca soarta unei întregi civilizaţii... era ultimul trăgător... zarul se sufoca în pumnul lui strîns şi în curînd avea să fie aruncat... iar noi nu puteam face nimic... iar noi nu puteam face nimic...
... dintre nori răsărea muntele Olimp... bordelul sfînt... fieful unor fiinţe eterice în care nu mai credeam... iar dacă le invidiam pentru ceva acel lucru era faptul că puteau locui pe un munte atît de frumos... stîncile albe de jos pînă sus... vegetaţia puţină şi săracă ce configura o imagine ironică - tocmai locul de unde era dirijată viaţa, acesteia îi refuza în preajmă prezenţa... vulturii solitari planînd indiferenţi la graniţa dintre nori şi stînci... sălbăticia aceasta crudă mă înfiora... în aerul tare al dimineţii, paşii mei stîrnind în urmă valuri de praf păreau ireali pe lîngă nemişcarea monstrului din piatră din lateral... întreaga armată părea doar o adunătură de zgomote inutile... un bîzîit supărător dar nu atît încît să simţi nevoia să-l extermini... mii de picioare bătătorind sudoarea calcifiată a muntelui depusă acum pe cîmpie... trăiam cu impresia că sînt singurul element viu din tablou... mă simţeam singura vietate din jur în stare să răspundă la stimulii discreţi şi subtili ai vieţii... îmi iubeam muntele... întreaga copilărie s-a irosit în visul de a urca vreodată pînă în vîrful acestuia... de a-i explora secretele... cu orice risc, chiar şi acela al unei blasfemii... iar acum păşeam pe lîngă el forţat să copiez ritmuri care nu-mi aparţineau... obligat să mă pliez pe forme străine de fiinţa mea... în spate Athena... în lateral Olimpul... în faţă Attica... în mijlocul tuturor eu...
... mergeam alături de Didoris... deşi orb, deşi bătrîn, maestrul meu reuşea să ţină pasul... îşi irosise viaţa între învăţături şi campanii militare... îmi povestea adeseori de perioadele de recluziune din temple... se retrăgea acolo de cîte ori simţea nevoia, încă înainte de a - şi pierde vederea... era printre puţinii acceptaţi de preoţi... era o enigmă faptul că n-a rămas acolo... Didoris era în întregime o enigmă - o enigmă conversînd cu zeii... fluxul energetic pozitiv ce îi traversa fiinţa de cîte ori intra în starea de graţie... afinitatea lui pentru Apollo... bunătatea acestui zeu atît de deosebit de ceilalţi... atît de uman... îmi vorbea şi despre gustul sălciu al halucinogenelor... al fumului prin care se insinua spiritul divin... orgiile mistice purtîndu-l prin cele mai misterioase locuri... iar eu nu reuşeam să înţeleg cum un om atît de dăruit îşi tocea călcîiele şi fiinţa alături de scursurile regatului... de criminalii cu argument, de mirosul de sînge... cum drogurile pe care le inhalam uneori maimuţărindu-i pe adulţi nu-mi provocau decît voma şi o stare de rău general, de cădere... aş fi vrut să îl întreb despre toate acestea... şi despre multe altele... dar între noi exista o evidentă problemă de comunicare... deşi ne cunoşteam de ani buni... deşi îmi era ca un tată, nu îl întrebasem niciodată nimic important... mă îndoiam adeseori de vorbele lui, dar nu i-am spus-o niciodată... puneam totul pe evidenta mea lipsă de maturitate... acceptam cu uşurinţă gîndul că atunci cînd aveam să mai cresc toate mi se vor revela natural... că maturitatea sau chiar senectutea aveau să - mi aducă toate răspunsurile...
... şi atunci mi-am adus brusc aminte... iată de unde veneau toate... iată de ce Didoris... iată de ce sentimentul că trebuia să mai fac ceva... nu să lupt, nu să mă acopăr de glorie, nu să mă stropesc cu sînge, ci altceva... subtil, generos şi puternic... eram furios şi uimit în acelaşi timp - cum de uitasem cu desăvîrşire?... cum de memoria mea, altfel nemiloasă cu amănuntele, radiase tocmai o asemenea întîmplare uimitoare?... în noaptea aceea... apoi mi-am explicat, sau raţiunea mea acceptase acest raţionament - ceea ce trăisem acolo trebuia îngropat, uitat... cu sau mai degrabă fără voia mea depăşisem un prag sensibil al umanităţii mele... cu sau fără voia mea mi se revelaseră frînturi, imagini, secvenţe şi senzaţii ale unei realităţi la care probabil nu aş fi avut acces niciodată... iar aşa cum o poartă fusese deschisă în fiinţa mea ca să lase să intre lucruri interzise, aceeaşi poartă fusese închisă într-un gest brusc, unul ce se voia probabil reparatoriu, sau poate doar un test subtil... ce anume din atitudinea lui Didoris mă făcuse să îmi reamintesc brusc totul?... ce culoare a armelor camarazilor?... ce miros?... ce cuvînt aruncat la întîmplare de vreun soldat hazliu?... se întîmplase... iar memoria mi se încărca cu repeziciune... sufletul retrăia din nou întîmplările acelei nopţi... iar ideea de a intra în luptă devenea din ce în ce mai insuportabilă...
... era luna Boedromion... eu pierdut în întunericul unui somn fără vise, placid dar prietenos... cum ajunsese pînă la mine? cineva îl ajutase să traverseze scuarul accidentat dar în preajmă nu mai era nimeni... Didoris... stînd drept, forma abia conturîndu-i-se la lumina zgîrcită a lunii... mi-a spus să mă ridic şi să-l conduc... undeva... m-am ridicat fără vorbă... ameţit însă foarte puţin surprins... obişnuit de mult cu toanele bătrînului... cu veşnicile lui apariţii misterioase, cu zgîrcenia argumentelor şi plăcerea de a mă lua pe nepregătite... mi-a spus apoi să mă îmbrac cu ceva uşor şi să nu am asupra mea nimic metalic... nici o armă, nici o zală... doar exomisul-ul cu care mi se îngăduia să mă plimb printre civili... am ieşit pe poarta principală a cetăţii... nu ne-a oprit nimeni, nu ne-a întrebat... de parcă totul fusese pregătit în cele mai mici amănunte, de parcă ne erau deschise nişte porţi fără a le cunoaşte consistenţa... am pornit la drum... tăcuţi, alerţi... aveam impresia că înaintam fără o ţintă anume... deşi în faţă se ridica tot mai maiestuos Olimpul... nu mai fusesem niciodată pe acolo... paşii mei nu recunoşteau relieful... mirosurile erau cu totul noi... zgomotele, prezenţele imateriale ale nopţii, toate îmi erau străine şi îmi dădeau un sentiment de nesiguranţă... suprimat de fermitatea lui Didoris... nările îi fremătau precum unui lup adulmecînd prada... nu-mi vorbea, nu părea conştient de prezenţa mea, dar sesizam o nerăbdare în mişcările lui... o fervoare pe care nu i-o cunoscusem pînă atunci... Didoris se grăbea să ajungă undeva...
... îmi era clar că ne îndreptam către un loc binecunoscut bătrînului... unul înspre care se îndrepta frecvent... mă întrebam stupid cine îl condusese acolo altă dată... se împlineau aproape trei ani de cînd se ocupa numai de mine... ştiam că sînt singura persoană care îl accepta şi pe care o accepta... se părea că mă înşelam... se părea că bătrînul era mult mai mult decît lăsa să se vadă... şi mintea îmi devenea din ce în ce mai confuză... iar trupul se lăsa cuprins de o neaşteptată febră... mă simţeam atras către un punct al existenţei misterios şi incitant... îmi era frică şi în acelaşi timp deveneam foarte curios... sentimentul de încredere se amesteca cu instinctul animalic de conservare... aş fi vrut să-l întreb, aş fi vrut să-l trag de mînecă, să-l opresc şi să-i cer socoteală, dar atitudinea lui fermă îmi oferea un anticipat refuz... nu-mi rămînea decît să merg pînă la capăt... nu-mi rămînea decît să intru în acest joc al aparenţelor... dincolo de orice posibilă comparaţie, dar în raport cu războiul, experienţa ce mi se deschidea în faţă precum un spic de grîu era primită de întreaga mea fiinţă... dacă punctul terminus al acestei intempestive călătorii urma să fie suprimarea mea fizică, sacrificiul, primisem din partea ego-ului acordul...