Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea Marathon

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10


Ştefan Caraman

22.03.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... n-am putut să îi mărturisesc crima lui Didoris... eram sigur că va înmormînta totul în memoria lui prodigioasă... că, printre cadavrele amintirilor lui neplăcute sau dureroase, va găsi loc şi pentru crima mea... şi totuşi n-am putut... n-am putut să îi arăt că aveam în el o încredere oarbă... pentru că nu aveam încredere... nici măcar în el... îmi descoperisem atunci profunda inabilitate de a împărţi cu alţii propria mea fiinţă... îmi descoperisem individualitatea... exacerbată, cinică, vulnerabilă... eram un prost exemplu al democraţiei Atheniene şi numai faptul că eram soldat mai putea justifica o asemenea atitudine... mîncam întotdeauna singur, retras, printre ultimii... refuzam orice apropiere... toleram doar şi eram tolerat... în aceste împrejurări orice lucru care mă implica se întîmpla exclusiv datorită mie... iar eu eram singurul care trebuia să-l îndrept sau să-l înfrunt... relaţionam direct, nemijlocit cu cei din jur într-o manieră brută, rigidă... pentru că eu eram altfel... era singura justificare plauzibilă pentru un ego neînţeles prea bine nici chiar de el însuşi... Didoris mă făcea întotdeauna să nu uit asta... dar în ziua aceea a refuzat să-mi vorbească... în ziua aceea am refuzat să îl mai caut...

... nu l-a regretat nimeni... nimeni nu a întrebat de el la apelul de seara... nimeni nu s-a simţit dator să facă din dispariţia lui o dramă... era prea bătrîn...era neputincios...era singur... şi pentru a cîta oară am început să disper... aşadar asta era soarta unui apărător al cetăţii Athena... în asta consta toată măreţia lui proverbială... singura lui calitate... aceea de a muri... cît mai silenţios cu putinţă, cît mai discret... realizam că anonimatul mă umple de scîrbă şi eram gata să strig în gura mare că eu îl asasinasem... eram gata să fac un caz din propria mea crimă... să îmi scot în evidenţă abjecţia... să le urlu în urechi că oricare dintre ei este o potenţială victimă... că sînt duşmanul obiceiurilor lor... că toată inocenţa mea afişată ascunde grozăvii de care ei n-avuseseră parte în nici o campanie militară... eram plin de indignare privindu-i cum îl acopera cu o pînza şi cum îl înhumează... plictisiţi, leneşi, adormiţi... dar gura refuza să mă asculte... muşchii gîtului copiau aceeaşi lentoare... tot ce trebuia să iasă era trimis înapoi cu aceeaşi forţă... lava urît mirositoare a personalităţii mele rănite revenea în hornul vulcanului luptîndu-se să-şi găsească un loc... sufeream... eram uimit de suferinţa mea şi simţeam că a o suporta presupunea o voinţă superioară... comisesem o crimă şi voiam să o mărturisesc... îi uram pentru că nu era nimeni dispus să mă asculte...

... viaţa mea în cazarmă decurgea acum făţiş împotriva voinţei mele... crescînd învăţasem să-i înfrunt... iar asta îmi producea neplăceri însutite... dacă prin vicii văzuseră că nu pot să mă piardă, au încercat cu marile pasiuni greceşti... în nopţile de orgie, în care ei beau iar eu îi priveam rece şi treaz, îmi povesteau despre călătoriile de pe mare... îmi povesteau despre aventurile argonauţilor, despre lîna lor de aur... despre nemărginirea apelor oceanului... despre sirene fermecătoare şi despre bogăţiile fabuloase... despre luptele împotriva Troiei şi despre călătoria unică a lui Ulise... despre linia prelungă dintre cer şi mare... acolo unde se îndreptau toate navele şi de unde reveneau acoperite de aura misterioasă a necunoscutului... povestindu-mi îi vedeam cum se aprind... efortul lor de a mă convinge să mă îmbarc se întorcea perfid împotriva lor... sufereau la gîndul că nu erau ei cei care aleseseră o asemenea cale... îi vedeam cu redau povestiri transmise oral de la cine ştie ce călător mînat de dorul uscatului... cum imaginile descrise căpătau viaţă în ochii lor... îi vedeam cum lăcrimează de pofta unor aventuri care să îi ducă departe... cît mai departe de viaţa ternă de luptător etern... cît mai departe de propria lor nimicnicie... cît mai departe de ei înşişi... şi nu aveam nici o milă...

... tot ce făceam era împotriva tuturor... cu cît creşteam o prăpastie se căsca tot mai adînc între mine şi ei... pentru că oricît de apropiate erau condiţiile în care ne fusese dat să ne consumăm fiinţele, evoluam diferit... frustrant de diferit... atunci cînd ei se adunau noapte de noapte pe cîmpiile sărace ale Peloponesului pentru a frige un berbec, eu mă retrăgeam la lumina unui foc singuratic citind din mari poeţi ai trecutului nostru... în versurile cărora căutam să-mi explic de unde veneraţia lor pentru nişte indivizi atît de comuni şi inumani, în fond... de unde apetitul pentru imagini şi scene din care, eu mă alegeam doar cu o permanentă senzaţie de vomă... îmi închipuiam atunci despre ei că nu făcuseră decît să-şi mascheze complexele pacifiste... că laşi şi incapabili de a practica exerciţiul crimei rămîneau doar cu fascinaţia acesteia... populîndu-le în exces potenţialitatea... ferocitatea bolnavă... şi era cu atît mai uimitoare frumuseţea descrierilor lor, stranii... nimic alături de ceea ce vedeam eu zi de zi... nimic din mizeria şi decrepitudinea lipindu-se de haine precum afumăturile grele din carnea de berbec... nimic din bolovanii neşlefuiţi ce ţineau loc de suflete... şi nimic din constituţiile diforme ce alcătuiau, poate, cea mai comică adunătură de luptători din cîţi a cunoscut antichitatea... nimic şi totuşi credibil, aproape real... de parcă eroii existau în realitate... de parcă tocmai se pregăteau să vină... de parcă nu era decît o chestiune de timp şi nu de posibilitate... poeziile lui Homer şi cîntecele deochiate din nopţile risipite printre stîncile pipernicite ale Greciei antice...

... prinsesem puteri... un mai degrabă presupus ascendent moral... ştiam, aflasem... grecii îi respectă pe cei care îi înfruntă...şi se tem... profitam de asta fără să-mi dau seama cît de ridicol eram... cum le masturbam maturitatea... îmi spuneam că nu mai am nimic de pierdut atîta vreme cît nu cîştigasem nimic... viaţa în cazarmă copia fidel parcursul unei frunze de fag - despre care ştiai că se va îngălbeni şi va cădea... printre celelalte frunze moarte...mai vechi sau mai noi... renunţasem la teatru şi la prostituate... adoptasem abstinenţa nu ca să mă purific ci ca să mă minimalizez... mă lăfăiam în haina indolenţei mele căpătate... devenisem nesimţit... şi brusc plictistor... îi vedeam cum încep să nu mă mai ia în serios... cum mă lăsau să-mi fac de cap... să îi sfidez din ce în ce mai zgomots... pînă şi Miltiadis n-a scăpat de cîrtirile mele... seara între focurile aprinse lîngă zidurile cetăţii... îi aduceam osanale strîmbe... îi maimuţăream purtarea deşi, în sinea mea, ştiam că generalul era intangibil... că în carapacea sa carnală se ascundea mai mult decît un om... mai mult decît un erou... se ascundea întreagul spirit războinic al grecilor... şi tot în sinea mea îl admiram... era un model îndepărtat de care îmi băteam joc... de mine îmi băteam joc atunci... şi nu mai eram credibil... nu mai eram personal... nu mai constituiam o excepţie... iar spectacolul căderii mele devenise dintr-o dată plictisitor...

... şi atunci am primit ordinul de a pleca la luptă... persanul Darius venea să pună capăt unei istorii pentru a înlocui-o cu alta... păgînă... sătul de toanele unor populaţii uşor neserioase, incontrolabile... scîrbit de certurile dintre conducătorii sutelor de cetăţi... sau poate numai amuzat... un deplasament uimitor de care probabil se mira şi el... ni se spunea că nu era un rege prea curajos... eram încurajaţi cu minciuni altfel puerile despre obiceiurile lui maladive, despre frica lui ancestrală cînd era vorba de greci, despre vîrsta lui înaintată şi care îl făcea vulnerabil... iar ceea ce îl împingea la luptă era o ipotetică impotenţă... un complex sexual... şi ideea stupidă că dacă nu putea avea o femeie atunci putea avea o cetate... sau mai multe... n-a fost o alarmă precipitată... nici un strigăt belicos... nici un gest disperat... ne adunam cu toţii tăcuţi... îngînduraţi... mai degrabă plictisiţi decît incitaţi... ostoiţi de orgii şi arşi de seceta unei veri perpetue... nimeni nu spera prea mult de la campania aceasta... nimeni nu se hazarda în presupuneri...nici măcar în ce privea propriul spate... totul era o chestiune de sens... iată, ni se oferea unul... de care nu aveai cum să te bucuri... dar nici să te laşi doborît... carele se aliniau scrîşnind obosite... armele se aşezau în teci dezordonate... pînă şi Miltiades, călare pe armăsarul său negru nu părea în forma cea mai bună... poate necunoscutul întins acolo, departe, la 42 de kilometri... poate faima lui Darius... sau conştiinţa că întreaga civilizaţie greacă stă acum pe umerii lui forţat semeţi... sau poate toate acestea la un loc... deşi mie îmi părea a fi victima unei simple indigestii... nu cîntecele de luptă... nu îndemnurile zeilor... nu mulţimea adunată să ne conducă spre porţi... ci gîndul acesta... că Miltiadis pleca la luptă constipat... gîndul ăsta îmi dădea mie puteri... şi am început să cînt şi eu... cu toată puterea... mă identificam cu masa aceea de ucigaşi... trimşi ca să măcelăreasca... sau să se lase măcelăriţi... iar eu cîntam... nu mă puteam opri...

... dar în mine prindea a creşte o bănuială... nu îi puteam determina originea şi nici nu o puteam desluşi... era o situaţie nouă, o nouă realitate în care simţeam cum era absorbit dar fără să pot să-i opun vreo rezistenţă... dintr-o dată toţi cei pe care îi cunoşteam de atîta vreme îmi deveniseră nişte străini... le urmăream deplasarea dezlînată spre locul bătăliei şi nu eram deloc sigur că eram la rîndu-mi parte în această imagine... sunetele metalice, cîntecele triste, respiraţiile sacadate, mirosurile... toate acestea le primeam precum un afront, precum un gest de violenţă... păreau a fi emise numai ca să mă înfrunte, numai ca să mă incite... mă întrebam tot mai des dacă nu cumva tocmai mă trezisem dintr-un lung somn şi acum trebuia să-mi redescopăr realitatea... sau dacă nu cumva era aripa morţii, fîlfîind sinistru în apropierea mea... dacă în lupta ce avea să înceapă peste cîteva zile mi-ar mai fi fost oferită şansa de a-i vedea sfîrşitul... mă surprindeam fixînd puncte incerte rătăcite pe pereţii abrupţi ai Olimpului... treceam pe lîngă locaşul zeilor noştri şi nu aveam nici o tresărire, nici un catharsis, furat de propria mea rătăcire... ceea ce mă făcea şi mai nesigur era, însă înainte de toate, imposibilitatea unei soluţii, sau a unei acţiuni... nu ştiam dacă trebuie să fac ceva, sau trebuie să reacţionez în vreun fel... dacă trebuie să mă revolt în felul meu laş, ezitant, sau trebuia doar să aştept... de un singur lucru puteam fi sigur, însă... dincolo de bătălie, dincolo de dezmăţul anatomic ce avea să se declanşeze, dincolo de iminenţa morţii... ceva mult mai adînc, mult mai puternic... ceva trebuia să se întîmple... iar lucrul acela mă implica şi pe mine...

... numai Didoris ştia... stăteam încă întins în pat pe cînd ceilalţi se pregăteau de luptă... priveam fără ţintă tavanul alb şi mă simţeam ca prins în cuşcă... aveam pentru prima oară senzaţia că nu-mi aparţin în nici un fel... că întreaga mea dizidenţă de catifea, toate micile mele ieşiri, evadările mele, erau pînă la urmă un mod odios de a-mi ascunde impotenţa... incapacitatea de a-mi conduce propriul destin... ştiam, atît de bine ştiam ce urma să fac... să-i răspund la salut lui Didoris... apoi să tac semnificativ... să-l fac să mă întrebe ce e cu mine... să-i sar în braţe şi să încep să plîng... să mă ridic apoi şi să mă îmbrac... să-l las pe maestru să mă pipăie şi să mă încurajeze... să ies, să mă aliniez... să mă aliniez... o simplă problemă de conexiune cu ceilalţi - alinierea... nu aveam nici o alternativă, nici o posibilitate de a schimba ceva în şirul evenimentelor iminente... iar aceasta mă umple de furie... şi i-am răspuns la salut lui Didoris... apoi am tăcut semnificativ... a întrebat ce e cu mine... i-am sărit în braţe şi am plîns... apoi m-am ridicat şi m-am îmbrăcat... l-am lăsat să mă pipăie şi să mă încurajeze... am ieşit... m-am aliniat...

... am ieşit pe poarta Cetăţii pe jos... aparţineam trupelor pedestre... înarmat cu o sabie scurtă şi lată, un pumnal şi un scut... cu acestea trebuia să aduc glorie... cu ele trebuia să cinstesc numele Athenei... şi să apăr jilţurile superflue ale Olimpului... cu cîteva kilograme de oţel bine laminat... distanţa dintre viaţă şi moarte lăsată la discreţia unui compus chimic... am privit în urmă... nu m-am putut abţine... aş fi vrut să nu o fac... îmi spuneam că deşi nu sînt un individ puternic pot totuşi să-mi cenzurez patetismul... scenele lacrimogene cu civili fluturînd pînze... femei trecute şi bătrîni schilozi... copii murdari şi poeţi neverosimili... i-am privit înlăcrimat... cîntecul îmi ieşea din gît precum o tuse... şi în loc să mă simt erou testam dureros o umanitate dubioasă, redusă la sentimentalism... în realitate îmi era frică... unde mergeam eu? unde eram împins?... trebuia să ucid...? urma să fiu ucis?... pentru ce?... priveam zidurile înalte şi albe ale Cetăţii cum se îndepărtează... cum îşi lăsau devorată materialitatea nu de distanţă ci de îndoiala mea că aveam să le mai revăd vreodată... turmele de capre frecîndu-se de ele... buruienile răsărite printre crăpături... toate aceste semne ale vieţii... ale naturii inconştiente generîndu-se peste capetele noastre închise... le vedeam ca pe nişte simboluri ale pierzaniei... ale unui ev pe ducă... de fapt mă priveam în oglindă... erau moarte pentru că le vedeam moarte... nimic mai mult decît subiectivitatea unui soldat cuprins de groază... am privit din nou înainte... dar nu vedeam nimic bun...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer