Panseuri involuntare VI (Box / De ce nu se mai joacă oamenii mari?)

Boxul e un sport acceptat de lege
Cei care sunt pe ring
Sunt oameni mari care au studiat să ajungă acolo
pentru o medalie şi pentru ţara lui.
Într-un ring ne batem pentru medalii
Şi pentru înţelepciune.
Aşa că, să fim înţeleşi, dacă ne pocim mutrele în ring
Atunci e ceva organizat.



Fiecare are responsabilităţile sale
Atunci când ajunge om mare.
Dacă s-ar juca toţi oamenii mari
Nu ar mai fi lumea
Deoarece nu ar mai avea cine să se ocupe de ea.
Gata, vremea lor a trecut!
Oamenii mari au activităţi gospodăreşti
Şi eu cred că ar fi de râsul lumii
Să vezi un părinte care se joacă cu jucăriile copiilor.
Deoarece omul mare
De la 18 ani în sus este adult.
În concluzie, copilăria se bazează pe joacă,
Pe când maturitatea suportă treburi grele.
Ce să vă mai spun?
Ştiţi şi voi că adulţii au o groază de treburi sociale.

---

Motto: "Să cretinizăm limbajul"

(Gellu Naum)


Mai întâi mi-a căzut sub ochi un motto de pe Zmeura de câmpie a lui Mircea Nedelciu. "Război înseamnă să mergi la război, să vii de la război şi după aia să visezi război". O fetiţă de 6-7 ani avusese norocul să fie auzită de pictorul Dorel Zaica. Atunci mi-a venit pofta de a-l cunoaşte pe omul ăsta, care încă ştie să se mire şi să caşte gura la chestiile fabuloase pe care le spun copiii.

Apoi a fost o carte: Experimentul Zaica, semnată de Irina Nicolau, Daniela Alexandrescu şi Ciprian Voicilă. După aceea, un interviu al meu cu profesorul Zaica, din care aflam că de vreo 35 de ani face acest experiment de creativitate pe care, apoi, vreun an de zile am încercat să-l preiau şi eu. Şi din răspunsurile culese au ieşit aceste poezii.

Se spune că scrisul e o activitate solitară. Presupune izolare sau chiar o anume deprivare senzorială. În colectiv se fac alte chestii, se sapă şanţuri, se joacă fotbal. Poezia e cu totul altceva. Dacă aşa se spune, nu înseamnă că e şi adevărat.

Poeziile astea au ieşit din punerea în comun a minţilor. O colaborare. Subsemnatul a conceput câteva întrebări, profesorii de la şcolile pe care le-am contactat i-au luat la întrebări pe copii şi aceştia au dat, în unele cazuri, răspunsuri năucitoare. Răspunsuri din care am încercat apoi să creez o limbă comună. A ieşit o poezie deloc puerilă, care conţine chiar un fel de înţelepciune involuntară. Pentru că în majoritatea cazurilor copiii nu îşi dau seama că au har. Habar n-au că lucrurile debitate de ei au valoare. De fapt, nici unul dintre participanţii la experimentul de faţă nu se poate considera autor al acestor versuri.

Dar câţiva dintre copiii care au dat răspunsuri deştepte tot merită numiţi: Andreea Mărgărit (cl. a IV-a, Băneşti), Alexandru Crăciun (cl. a IV-a, Câmpina), Raluca Bălăşescu (cl. a V-a, Câmpina), Andreea Bârlează (cl. a V-a, Măgureni).

(Sorin Stoica)