Undeva, destul de aproape de marginea scenei se deschide o groapă dreptunghiulară de dimensiunile unui mormânt. Pe parcursul piesei se dilată și devine uneori pătrățoasă, atunci când conținutul ei e proiectat pe un ecran video. După ce proiecția dispare, redevine dreptunghiulară. În ultima scenă va fi rotundă ca un puț.
Sfera se mișcă încet și giroscopic. La un moment dat se oprește. S-au oprit și ei, dar cum sunt pe patine, nu pot sta nemișcați. Bat pasul pe loc sau sar agitat ca iezii, pe două picioare, alunecând câte puțin, ba într-o direcție, ba în alta. Angoasa lor e să nu cadă înăuntru. Se aude vântul - un vânt de ger, constant și penetrant. Din când în când mai trece câte-o rafală. Vântul bate în zigzag, își schimbă direcția cu fiecare pornire tumultoasă, și atunci se aude mai tare și sinistru - ca o muzică cântată la theremin. Vântul poate fi sugerat de o perdea fulgurată de lumină albă, indicând direcția aleatorie în care bate. Banda sonoră a vântului este abia perceptibilă și se aude doar puțin mai tare atunci când izbucnește în rafale.
Omii execută din când în când piruete sau glisează în cumpene (ca la patinaj artistic). Pare a fi singura lor distracție. În rest, țopăie pe loc, isteric, atunci când nu sunt deraiați aiurea de vânt.
Om1: Cât timp ne aflăm pe sfera asta, nu vom suferi de timp. E bine. E reconfortant.
Om2: Da. E bine în afara timpului. N-avem nicio grijă.
Om1: Da, dar e așa o pustietate aici. Nu se întâmplă nimic, dar e bine. E bine că nu se mai întâmplă nimic. Că n-avem griji, nu ne deranjează nimeni și nici nu supărăm pe nimeni. E bine. Ce plictiseală!
Om2: Clar. E mai bine așa. Avem o singură grijă să nu cădem înăuntru, în groapa asta adâncă. Pe sfera asta bântuie un vânt cosmic. Dacă nu suntem atenți, ăsta ne poate împinge înăuntru.
Om1: Oare ce-o fi înăuntru?
Om2: Ce să fie? Pământ, ca în orice groapă.
Om1: Da, trebuie să avem mare grijă. Dacă cădem înăuntru, iarăși dăm de timp. De blestematul ăla de timp.
Asta ce fel de groapă o fi?
Om2: De unde să știi? Nu-ți dai seama decât după ce cazi în ea.
Trebuie doar să fim atenți la vânt. Vântul ăsta e foarte periculos. Te trage, te izbește, te mai și pleznește, te cam duce unde vrea el.
(Bate pasul pe loc, face eforturi să-și țină patinele paralele.)
Sfera asta e și foarte alunecoasă. N-are nicio asperitate să te țină pe loc.
Om1: Unde nu-i timp, nu-i nici frecare, nici uzură. Totul e perfect, etern, definitiv, imuabil, ce plictiseală!
Om2: Nu-mi dau seama dacă în sfera asta stă cuibărit Pământul sau nu. Dacă am urcat până aici dinăuntrul ei. E posibil ca ea să fie întocmai Paradisul?
Om1: Tipul ăla de făcea pe angoasatul și nu voia să se transforme în rinocer, parcă Ionesco îl chema, spunea că paradisul nu e nici finit, nici infinit. Deci acolo trebuie că ne aflăm, în paradisul lui din Chapelle-Anthenaise.
Om2: Ionescu, nu Ionesco. Nu cred că suntem în paradisul lui, căci suntem doi: doi omi. În paradisul lui nu era loc decât pentru unul singur. Paradisul lui era un infern. Locuia doar el acolo.
Om1: Îți imaginezi să nu fim decât eu sau tu aici? Să auzim doar vântul? Ne-ar țiui creierii în câteva clipe de eternitate.
Ce bine, ce bine! Că suntem totuși doi. Că putem conversa. Oare ce limbă vorbim? O fi tot limba lui Ionesco?
Om2: Ionescu, nu Ionesco. Deci, nu știm ce limbă vorbim. (Ionescu vorbea când românește, când franțuzește...)
Om1: Dar nici în Paradisul lui Adam și Eva nu suntem. Aici nu pare să crească nimic. Și nu există nicio tentație. Suntem salvați. Suntem eterni!
Om2: Nu știi ce tentații pot apare. De exemplu,... groapa asta.
Hai să ne aruncăm organele sexuale înăuntru! Nu poți să știi ce ne apucă. Mai ales că avem și de unele și de altele (se trece senzual cu mâinile întâi peste piept, apoi peste șliț)
Om1 și Om2 oftează lung și nostalgic. Își smulg pe rând organele sexuale, deschizându-se la șliț și la cămașă și le aruncă ostentativ în groapă.
Om1: Ah, ce ușor mă simt! Ce liber mă simt! Nu am niciun regret și nicio durere. Și nici n-am de ce să mă multiplic dacă nu mai trebuie să mor. Copiii nu pot crește aici. Aici nu crește nimic. Nici nu crește, nici nu descrește. Ce plictiseală!
Deci, cum spuneai, suntem doi în loc de unul. Altfel, decât la Ionesco.
Om2: Ionescu, nu Ionesco. Suntem doi ca să putem sta de vorbă. Să putem filozofa. Asta e singura rațiune de a fi... pe aici. Ne aflăm într-o stare ideală. Rece, dar ideală!
Om1: Și ce! Am putea la fel de bine să monologăm, fiecare în stilul lui. Chiar mai bine. Atunci, putem spune orice, fără menajamente. Fără cenzură. Ca Ionesco. Ce plictiseală!
Om2: Ionescu, nu Ionesco. Ba, se cenzura și el să nu spună ce spuneau alții. Voia să fie cu tot prețul original. Asta e cea mai a dracului cenzură. Nu reușește oricui. Trebuie să ai o memorie formidabilă pentru asta. În primul rând să ții minte tot ce-au spus alții - ca să te faci că spui contrariul - apoi să ții minte ce ai mai spus tu, ca să nu te repeți. În sfârșit, monologa bine, elocvent... Când nu prea era sigur de ceva, o lua pe calea absurdului. Ceva absurd nu poate fi contrazis de nimeni. Zici absurd, și gata. Trece! E ca un pașaport cu care poți ieși oricând din Țara Rațiunii. Nimeni nu te mai întreabă nimic, nici nu te contrazice, că n-are de ce! Șmecher, ce mai!
Om1: Eu nu cred că de-aia suntem doi. Am fi putut foarte bine monologa. Totuna. Cred că altul e motivul. Ca să ne putem atinge. Când atingi pielea altuia e altfel decât atunci când îți atingi propriul înveliș. Simți că e viață în jurul tău. Simți că nu ești mort.
Om2: Adică cum, altfel? Tot piele e. Același material. Material divin, ce-i drept. Dar tot piele. Pielea lui Adam tot din pământ era plăsmuită. Și noi, nu tot din pământ venim? Atât că suntem pe un cer(c) ceva mai sus.
Om1: Un cerc, ai zis, cu "c" la sfârșit, sau un cer? Dacă suntem deja morți? Suntem spirite în costume de piele croite după formele noastre când nu eram omi, eram... Am uitat cum se numește... Când eram mai rotunzi... cu mai multe vocale...
Om2: Oameni - se cheamă. Se chemau...
Scoate din mânecă un ceas Apple cu un ecran în culori psihedelice - discul ceasului e proiectat pe un ecran situat în partea superioară a scenei - ca un soare la zenit. Mai multe ferestre Apple se succed una după alta: vremea, ora exactă, temperatura, indicii la bursă, știri... Om2 citește cu voce tare. Apoi ecranul va dispare.
Om2: 22° Celsius - iată o temperatură ideală pentru costumele noastre de piele!
Pe bolta cerească stelele lucesc cu maxim de intensitate.
(se uită în sus, bolta e rotundă și complet goală, de o culoare străvezie, dar luminoasă)
Vântul bate cu 30 km/h. Asta nu e prea bine, trebuie să fim cu ochii pe groapă,
Ora exactă: 00:00:00:000. Corect. Ce ceas inteligent! S-a prins că aici nu există timp.
(Imaginea se schimbă iar și apare un câmp plin cu tancuri și clădiri bombardate)
Uite ce scrie jos, ceva de un atac al rușilor pe teritoriul Ucrainei.
Om1: Păi nu sunt tot ruși în Ucraina, nu era parte din Marea Uniune Sovietică?
Om2: Păi tocmai de aceea. Rușii sunt atât de tari că n-au adversari pe măsură, de-aia se bat între ei... Plus că în felul ăsta, oricare din părți câștigă, tot ei înving. E o problemă de orgoliu.
Ia te uite, cât a urcat bursa... E bull. Lucrurile merg bine. E război, dar lumea prosperă... Ăștia de la Apple sunt dați dracului! Transmit și aici!
Om1: Care lume? Unde vezi tu lume? Nu-i țipenie!
(Arată spre groapă)
Poate acolo înăuntru!
Drăcia asta de ceas al tău spune că timpul s-a oprit exact la miezul nopții. Dar nu precizează când anume. Nu se afișează nici o dată. Sau poate vrea să spună doar că n-a început, încă!
Om2: Cum adică să înceapă! Nu mai începe nimic. Totul stă pe loc aici.
Important este că s-a oprit. Și că ne-am liniștit. Gata cu fugăreala. Nu mai avem nicio grabă. Putem sta la taclale oricât. Avem timp la discreție.
Om1: De unde naiba să avem timp, dacă nu mai există timp?
Om2: A fost așa un fel de-a spune, o expresie. O metaforă.
Tocmai, că n-avem timp deloc și totuși putem vorbi la discreție. Fără limită. Aici e paradoxul. Trăim în paradox.
Om1: Ce parcă înainte timpul nu era tot o metaforă? Îți scăpa printre degete... Ba era prea lung, ba prea scurt, ba nu mai era deloc. Ne uitam la ceas și ni se părea că-l controlăm. Pe dracu! Ceasul deraia după timp iar noi ne conformam după ceas. Nu aveai o clipă să stai de vorbă cu nimeni. Totul era o fugăreală fără noimă. Acum putem vorbi la discreție.
Om2: Păi despre ce să vorbim?
Nu suntem decât noi doi aici, ne-am uitat gândurile, experiențele, trăirile, iubirile, făcăturile, temerile. Sau chiar dacă n-am uitat chiar tot, nu mai prezintă niciun interes. Am putea doar filozofa așa la modul steril. Dar la ce bun? Dacă nu mai servește nimănui. Dacă nu mai e nimeni să ne "cetească"!
Mai bine să tăcem. Să ascultăm muzica sferelor. Și să ne gândim fiecare la ale lui.
Om1: E o singură sferă aici. Aia pe care ședem și cugetăm.
Păi, să vorbim așa ca să ne aflăm în treabă. Să ne exersăm mințile ca să nu ruginească.
Om2: Ești prost, om-ule? Lucrurile nu ruginesc decât în timp. Altfel, strălucesc etern ca stelele. Ori că tăcem, ori că vorbim, același lucru. Nu se schimbă nimic. Nici pe cer, nici în minte, nici pe sferă. Ai remarcat vreo schimbare de când ești aici?
Om1: Da. Parcă aud o muzică, o voce...
(Alunecă reticent către marginea gropii care începe să se dilate, până devine un pătrat. Privește îndelung înăuntru.)
Ia te uită ce de bogății înăuntru! Ce de ecrane luminoase, orbitoare, o piațetă plină cu lume! Ce culori frumoase!
Din reclama aia uriașă cântă o fată. Ce glas suav, și ce frumoasă e!
(Ce văd omii în groapă se proiectează pe ecran - același pe care înainte se vedea ceasul Apple. Fata care cântă dispare și apare în loc un caleidoscop geometric în culori psihedelice. Apoi o reclamă la un spectacol de teatru... Apoi știri... se derulează imagini din Kiev. O explozie, fum, oameni alergând pe străzi. Imaginile se succed din ce în ce mai repede, până nu se mai distinge nimic, doar linii sinusoidale colorate... Apoi obiectivul se mută brusc în piață. Forfotă de oameni, văzuți de sus.)
Om2 (Se apropie și el de groapă. Se uită înăuntru): Ia uite la ăia cum aleargă, ce grăbiți sunt! Ca găinile bete, în toate direcțiile.
Om1: Ce viermuială infernală! Cum dau unii peste alții. Uitasem cum e! Ehe! Treceam și eu zilnic prin piațeta asta. În galop treceam, tot așa - ca lovit de streche - și-i simțeam pulsul în fiecare fibră. Uite, c-am început să vibrez puțin și acum! Cum ar fi să reintru în acel ritm nebun! Nici nu pot să mă gândesc. E totul atât de departe. De ireal.
Om2: Nu-i așa departe. E la fundul acestei gropi. Dacă nu ești atent și cazi înăuntru, o să începi iar să mesteci timp.
Nu-ți dai seama om-ule că groapa asta e o temptațiune. Cu tot timpul ăla dinăuntru nostalgic și pătrățos. De unde și numele locului. Cum îi zicea? Times Square, parcă? Noi, care am fost promovați pe cercul ăsta în care e înscris acest pătrat gropuelnic de timp, ar trebui să fim mai presus de toată isteria asta incandescentă. Să ne mulțumim cu strălucirea stelelor.
(Se uită drept în sus, constată că cerul e complet gol.)
Om1 (Se chiombește și el în sus): Trăim într-o abstracțiune geometrică, prin urmare. Și dacă ce sălășluiește în groapa asta e o temptațiune, înseamnă că ne aflăm într-un Paradis și trebuie să avem mare grijă să nu fim din nou izgoniți.
Om2: Ce paradis? Aici nu mai e nimic în afară de noi doi. E pustie. Nici arbori. Nici Șarpe. Peripatetizăm idei pe marginea unei gropi pline cu timp. În loc să tăcem și să privim cerul albastru de deasupra noastră. Și legea morală din noi... să medităm la ea și la strălucirea stelelor...
Om1 (enervat!): Nu-i picior de stea pe cerul ăsta. O ții într-una cu stelele, când vezi bine că e o boltă complet goală.
Om2: Păi lumina asta de unde vine? Nu de la stele? De aia nu se văd stelele. De lumină. Dacă ar fi întuneric, s-ar vedea.
Om1: Să știi că ai dreptate. Am uitat. Ce repede se uită lucrurile astea.. E mult de când am studiat asta la școală. Nu-mi mai amintesc nici chipul colegului meu de bancă. El mă ajuta cu problemele la fizică. Copiam după el. O fi pe undeva în gaura asta fără fund.
Aici, unde am fost catapultați - nu-mi amintesc deloc cum! - am fost deposedați de toate bunurile noastre materiale, afective... și de memorie în bună măsură. Nu mai avem decât hainele de pe noi. Asta pentru că suntem doi și să nu ni se facă rușine unul de altul sau dacă cădem în groapa asta, să fim decenți - adică îmbrăcați! Ce nu pricep, însă de ce ți-au lăsat ceasul?
Om2: Nici eu nu prea știu. Cred că a fost dorința mea ascunsă, un fel de testament. Abia mi-l cumpărasem, ultima mea achiziție lumească. Mi-am dorit foarte mult un ceas Apple de ultimul tip. Sau poate mi l-au lăsat tocmai ca să-mi amintească că acolo unde mă duc nu mai e timp.
(Își admiră ceasul; pe ecran reapare ora exactă: 00:00:00:000)
Vezi? Nu s-a schimbat nimic. Peste tot numai 0. Ce ceas inteligent! Ăștia de la Apple sunt dați dracului! Controlează tot. Uite și viteza vântului: 30 km la oră. Totul stă pe loc. Chiar și vântul. Adică, stă pe loc cu aceeași viteză.
Om1: Auzi? Ia vezi, dacă nu cumva ai acces la internet? Cu ăștia de la Apple nu știi niciodată, cât de departe au ajuns cu tehnologia lor. Dacă afișează situația la bursă, trebuie că ai internet. Aș vrea să-i scriu un mesaj soției mele. S-o surprind! Mereu îmi spunea că sufăr de depresie cronică. Acum nu mai sufăr de nimic. Sau măcar să aflăm ce se mai întâmplă cu războiul ăla din Ucraina, ăla dintre ruși și ruși...
Om2: La ce bun? În afara timpului nu poți înțelege ceva care se desfășoară în timp. Ce relevanță ar avea? Sau ar putea deveni foarte periculos, sau confuz sau toate la un loc. Poate fi o capcană la fel de parșivă ca groapa asta cu Times Square pe fundul ei.
Nu vezi? Prin simplul fapt că are o formă când pătrată, când dreptunghiulară, este ciudat. O groapă este în mod natural rotundă, ca și sfera asta pe care stăm. Numai mormintele stau în gropi necirculare. Și timpul. Timpul e și el pătrățos și colțuros. Aleargă ce aleargă și dintr-odată se oprește. Când dă colțul. Timpul zăbovește pe la colțuri. Acolo se împotmolește el, sau încetinește. La fel ca atunci când treci cu mortul pe străzile din Maramureș. Convoiul se oprește la fiecare intersecție, apoi dă colțul și cântă unii din niște buciume uriașe până la cer.
Om1: Sfera asta pe care ne aflăm e finită, dar și infinită. Exact ca Paradisul lui Ionesco din Chapelle-Anthenaise. Plutește aici o stare de dezmărginire acută, de vid, de pustie. Nu mai spun de plictiseală.
Pe mine mă atrage groapa asta ca un magnet. Nu-mi pot desprinde ochii de la ea. Recunoaște că e singura atracție de prin partea locului. Și dacă am corela ce se vede înăuntru cu ce mai scrie pe internet...
Om2: Ionescu, și nu Ionesco. Ăsta e numele lui de botez. Sub numele ăsta e cunoscut pretutindeni. Noi am venit aici pentru că nu mai era nimic în cealaltă parte care să ne rețină. Totul mergea foarte prost... Și cu tine și cu mine. Eu chinuit de boală, tu de durerile iubirii.
Ți-ai aruncat organele în groapă, dar continui să gândești din ovare. Vino-ți în fire, om-ule! Aici suntem eterni. Definitivi și imuabili. Eu, cel puțin, așa mă simt. Ca probă, nu mă mai doare nimic. Am uitat complet ce înseamnă durerea. Durerea fizică... Cealaltă se uită mai greu.
Om1: Păi n-ai uitat nimic, din moment ce vorbești întruna despre ea. Amintirea doare uneori mai tare ca instanța trăirii, ce are relativ o durată infimă, concentrată, dar finită. Amintirea dăinuie în eternitate. Adică, peste tot, deci și aici... Aici, unde nu există decât prezent, deci nici măcar uitare.
Dacă vorbești despre durere, înseamnă că e prezentă. E încă a ta. Așa cum nu pot uita nici eu de soția mea. Deci trăim în paradox, pe sfera asta finită și infinită. Și nu putem spera că vom scăpa de aceste amintiri, pentru că nu mai există timpul să le șteargă... Deci trăim în continuare în suferință sau durere mentală, fără a fi manifestate, trăim în umbra lor. Deci, trăim în paradox.
Om2: Eu am fost foarte bolnav. Terminal bolnav. E drept că nu pot scăpa de obsesia acelei imposibile suferințe. E cea mai pregnantă amintire pe care o am și cea mai apropiată de momentul plecării. Amintirea fără durere însă are un alt gust. Sau nici măcar n-are gust. Boala nu mai e sub pielea mea. Plutește în aer, e drept, dar nu mai e a mea. E ca un virus oribil care stă la pândă. Așteaptă să treacă cineva, să-l ia cu el! Îi mai simt încă duhoarea și respirația puturoasă. Dar anticorpii mei lucrează și în eternitate. Nu mă mai poate atinge nimic. Nu mai sufăr de nimic. E bine. Acum pot vorbi despre ea cu detașare, pot ține disertații întregi despre boala mea. Nu-mi vine să cred că am scăpat de toate durerile, de toate umilințele... Dacă aș putea să-mi scot și putreziciunea asta de memorie din cap!
(Își dă cu pumnii în cap, în timp ce alunecă de partea cealaltă a gropii)
(Om1 se apleacă peste groapă, privește în profunzimea ei... )
Om1: Ia te uită, ce-mi văd ochii! Astea nu erau aici. Văd o armată de clădiri, de turnuri, toate la fel, identice, la uniformă. Stau aliniate ca un front de atac pe mai multe rânduri și coloane.
Om2: În Times Square?
Om1: Da, în Times Square. Dar numai din poziția asta se văd.
(Om2 se apropie și el destul de reticent)
Om2: Păi nu vezi om-ule că e turnul lui Trump? Multiplicat, e drept, de sute de ori. A împânzit tot orașul cu ele. Straniu. Ca un zid de apărare. Par și mai înalte.
Om1: Dacă nu bătea vântul, nu le-am fi observat.
Om2: Lumea se mișcă după cum bate vântul. Asta e clar. Dintotdeauna. Dar noi trebuie să luptăm cu obiceiurile astea. Să închidem ochii și să medităm, mai bine.
Om1: Știi ceva? Cred că ar trebui să încerci să deschizi internetul. Să înțelegem și noi ce e cu armata asta. De clădiri... Poate aflăm câte ceva.
Nu crezi că poate fi vorba de un alt război? Începe să mi se facă frică...
Om2: Aș! Aici suntem protejați. Nu ni se mai poate întâmpla nimic.
Om1: Ascultă! Crezi că am atins un fel de Nirvana când am intrat în spațiul ăsta?
Om2: Nu prea. Sau doar așa, pe jumătate. Nu mai suferim de nimic, dar tu ești plin de nostalgii și dorințe. Și ești departe de a fi vreun iluminat!
Om1: Oi fi tu unul! Care bați câmpii întruna cu boala ta scârboasă și urât mirositoare.
Om2: Dimpotrivă. Tocmai am zis exact contrariul. Că ne aflăm într-un fel de semi-Nirvana, pentru care nu avem niciun merit. N-am făcut nimic pentru asta, decât că am suferit. Poate, un pic mai mult decât alții. Și pentru că asta ne-am dorit, probabil. Oamenii vor să trăiască la ei acasă, să-și țină obiceiurile și rutinele zilnice. Se despart foarte greu de bunurile lor, de tot ce-au agonisit. De cele mai insignifiante obiecte.
Om1: Și nu e nimic de condamnat în asta. Viața e frumoasă cu toate obiectele ei care atârnă de tine ca niște tălăngi zgomotoase. Noi am ales să renunțăm la tot. Și ne-am trezit în pustia asta. Ce plictiseală!
Om2: Nu sunt de acord. Viața trebuie să fie luminoasă, nu frumoasă. Iar aici e o lumină formidabilă. Nu știm de unde vine, dar nici nu contează. E o lumină ascunsă care nu ne lasă să orbecăim ca gândacii prin beznă sau să ne resemnăm cu penele de curent. Aici nu se lasă niciodată întunericul.
Om1: Și, mă rog, ce poate fi mai frumos decât un răsărit de soare la marginea mării! Nu survine el din întuneric? Păi, dacă nu purcede din întuneric, care mai e sensul luminii? Mi-e tare dor de un răsărit... Și de un apus. Și de tot misterul nopții. Mă gândesc la toate astea, să știi! Nu numai la soția mea...
Capul dumitale e gol. Nu te gândești decât la boala ta. Care pare să-ți lipsească. Nu durerea, dar boala da. Nu-ți vine să crezi că ai scăpat de ea. O vrei înapoi, ca să mai scapi odată. Nu vrei decât să reiterezi mereu momentul despărțirii de ea. Ca pe-o mare izbândă. Ea atârnă și acum de tine ca o plagă moartă. O duci cu tine peste tot, pe rotilele astea.
Om2: Eu mă mulțumesc cu lumina asta formidabilă, cosmică. Respir lumină prin toți porii. Și mă gândesc că lumina asta m-a purificat și m-a scuturat de bolile astea imposibile. Mă simt liber, chiar dacă târâi după mine amintirile astea oribile... Îmi ajunge să mă uit la ceas și să mă asigur: Ora 00:00:00:000. Nu se mai schimbă nimic. Totul e bine. Sunt vindecat.
Și mai cred că sunt aici ca să am răgazul să reflectez la mine însumi, la ce-am fost și la ce n-am fost. Să mă judec, să mă critic, să-mi înțeleg bolile necesare. Mi s-a acordat această grație - mi s-a acordat un timp de netimp.
Om1: Ba, eu cred că fără condiționarea timpului nu reușim să facem nimic. Nu putem gândi decât în perspectivă, cu un anume scop, nu așa la modul abstract. Eu n-am fost nici pe departe un om practic, eficient, și cu toate astea... Gândirea trebuie să fie fecundă, să nască ceva... indiferent ce.
Om2: Gândirea dumitale e găunoasă om-ule, nu fecundă. Și cauți să-ți umpli găurile cu acțiune. Gândirea e prin definiție o abstracțiune. Exercițiul ei - hrană pentru spirit. De ce crezi că aici n-ai nevoie să mănânci nimic? Că te hrănești cu propriile-ți gânduri. Dacă nu te grăbești să-ți exersezi gândirea, o să mori de foame.
Om1: Cu alte cuvinte, nu-mi rămâne decât să-mi cântăresc faptele, să le analizez, să le despic, să încerc să le găsesc o rațiune.
Și la ce bun? Să-ți spun drept, nici nu-mi amintesc mare lucru. Crâmpeie, frustrări, câteva momente penibile. Poate și câteva frumoase, dar și alea adumbrite de incertitudini. Și în rest, ceață, ceață totală.
Om2: N-am zis să-ți exersezi memoria, ci gândirea. Să te gândești la ce-ai devenit sau ce ar fi trebuit să devii și ai eșuat. Dacă ne aflăm aici în nemurire, pentru că e clar că fără timp n-avem cum să mai murim, n-ar trebui să medităm la "nemurirea ființei"?
Om1: Știi, m-am tot gândit. Nu am niciun fel de amintire a momentului în care am sosit aici. Cum am ajuns? Pe ce cale? Ne-a adus o corabie? O furtună? Un potop? O farfurie zburătoare? Un demiurg binevoitor? Un gând puternic? Un vis? O rugăciune?
Om2: Da. Nici eu. Nici eu nu-mi amintesc nimic. Decât de o durere insuportabilă, ajunsă la paroxism. Dar visul mi se pare cea mai probabilă cale.
Om1: Păi, și asta nu înseamnă că ne putem trezi oricând? Să ne luăm coșmarul de la capăt?
Om2: Nu neapărat. Nu toate visele sunt cu întoarcere. Putem să ne mutăm cu totul în vis. Să rămânem în el pentru totdeauna. Visul e doar o percepție a vieții sau a morții, o lume paralelă. Cum spune poetul: "Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi"
Oricum, trezirea e o variantă pe care nici nu vreau s-o consider. Nu am de gând să mă întorc în boală și durere. Dacă ăsta e vis, nu vreau să mă trezesc niciodată din el. Și cum aici, nu există timp, nu există durată, înseamnă că pot zăbovi în visul ăsta oricât aș vrea, la infinit...
Om1: Dar dacă ne-a invitat cineva aici? Crezi că își va face la un moment dat apariția, să ne dea binețe? Așa... un fel de Prospero. Doar tot el a zis că avem făptura plămădită din vise.
Om2: Adică ne-a adus aici ca să dăm seamă de faptele noastre? Să ne zguduie conștiințele? Să ne certe?
Foarte posibil. Nu m-am gândit la asta. Dar sună cam dramatic. Ca o Judecată de Apoi. Oricum, dacă e așa, își pierde vremea. Conștiința mea e curată. Iar insula asta sferică nu seamănă nici cu Raiul, nici cu Iadul. Nici cu lumea din care am plecat. De aia îmi și place locul ăsta. Că nu există nici un model arhetipal care să-i semene. Savurez în sfârșit vidul, golul, liniștea deplină și forma pură. Aici poți medita profund, până la capăt, pentru că nu există nimic care să-ți fure privirea.
(Arată în sus cu mâna)
Chiar și bolta asta concentrică, căreia îi zicem cer - în lipsă de altceva - n-are nimic pe ea. Și totuși e plină de culoare - pe care nu pot s-o definesc - odihnitoare ca lumina.
Om1: Vrei să spui anti-culoare. E o lumină stranie... de nadir latent, cum spune alt poet. Ia te uită, ce de versuri ne vin în cap!
Auzi? Nu ai impresia că s-a făcut deodată frig?
Om2 (Butonează la ceas. Imaginea cadranului din nou pe ecran. Citește cu voce tare.):
22° Celsius - aceeași temperatură. Nu s-a modificat nimic. Aceeași climă ideală pentru costumele noastre de piele!
(Îl trece un frison și se zgribulește.)
Dar ai dreptate, și mie mi s-a făcut un pic de frig.
Om1: Crezi că sfera asta a intrat în glaciațiune? Că ne transformăm în sloiuri de gheață?
Om2: Nu pricepi om-ule că nimic nu se schimbă aici. Dincolo de starea noastră mentală. E doar o senzație trecătoare. O invitație la mișcare. Stăm nemișcați ca idioții în jurul acestei gropi pătrățoase de timp. În loc să alergăm pe rotilele astea, să facem niște piruete... Ne-am încălzi imediat.
Om1: Se zice că dacă visezi că ți-e frig, trebuie să dai de pomană hainele mortului.
Dacă ne-am arunca hainele astea de pe noi în groapă? Oricum, acum nu mai avem de ce să ne mai rușinăm.
(se pipăie peste sâni, peste șliț)
Dacă e vorba doar de o senzație, cum zici, poate ca asta să fie cauza ei.
Om2: Adică noi suntem deopotrivă și morții și ăia de-i visează. Original! N-am nimic împotrivă. Oricum nu ne folosesc la nimic. Sfera asta e complet goală, deci și noi trebuie să ne golim. Să ne dezbrăcăm, deci. Dar aș ține pălăria. Ne apără de radiații. Cu cerul ăsta complet gol, poate fără ozon... nu știm ce e deasupra lui...
(Își scot pe rând hainele, mai puțin pălăriile și le pun într-o grămadă. Apoi privesc la mormanul de haine îndelung.)
Om1: Nu vrei să le mai păstrăm o vreme? Să ne convingem că e doar o senzație. Odată aruncate, nu le mai putem recupera.
Om2: De acord. S-ar putea să ne fi înșelat în privința interpretării visului. Și, în primul rând, nu e deloc clar că ne aflăm într-un vis. Sfera asta poate fi cea mai pură formă și ultimă realitate pe care ne-o putem imagina. E clar mai mult decât o plăsmuire sofisticată a nopții. Deci, da, hai să mai așteptăm, până uităm de frig.
Om1: În afara timpului, nu știm nici cât să așteptăm de mult și nici nu mai putem uita. Deci, n-avem soluție. Putem ori să le tragem un șut înăuntru - adio! - adică să le izgonim, ori să le ignorăm. Aș zice, că-i mai bine să le ignorăm!
Om2: Să le ignorăm, atunci!
(Pornește iar vântul. Om1 glisează spre stângă, apoi frontal, apoi spre dreapta, ajungând de cealaltă parte a gropii. Vântul aduce din spatele sferei un al treilea om. Alunecă încet pe patinele cu rotile. Poartă și el cămașă albă, costum și pălărie negre. E descheiat la haina ce-i atârnă largă, cu mânecile prea lungi.)
Om1: Dar dumneavoastră de unde ați mai răsărit? Credeam că suntem doar doi aici, pe suprafața acestei sfere infinite și finite.
Om3 (dând din umeri): De-acolo (și arată cu degetul către spate).
Și eu am crezut că sunt singur. Dar m-am înșelat, ca de-obicei. N-a fost o dată să nu mă înșel! M-am înșelat toată viața pe mine însumi și pe ceilalți.
Om1: De când sunteți aici de unul singur?
Om2 (intervine nervos): Ce întrebare idioată? De unde naiba să știe dacă aici nu există timp?
Om3: Sunt aici... de când am sosit. Dar chestia cu timpul nu e așa de clară. Mare atenție la groapa asta! (arată cu degetul spre ea). Am eșuat de câteva ori înăuntru. A fost de fiecare dată foarte greu să revin înapoi în pustie. Tot mai greu...
(Îi măsoară lung din cap până în picioare. Apoi, se uită la mormanul de haine.)
V-ați aruncat organele în groapă? Pare a fi un instinct natural prin partea locului. Dar de dezbrăcat de ce v-ați dezbrăcat? Nu vă place uniforma asta?
Om1: Și dumneavoastră? Ați procedat la fel?
Om3: Da, dar eu m-am dus de fiecare dată după ele.
Om1: Și acum? Le mai aveți? Putem să le vedem?
Om3 (Se uită lung la mormanul de haine.): Mie nu-mi place să mă exhib. Sunt pudibond din fire. Și timid. Dar mai ales pudibond.
Dar sunt foarte bucuros că v-am întâlnit! În trei, o să ne putem ajuta unul pe altul. O să fim uniți, nu-i așa?
Om2 (confuz, contrariat!): Nu știu ce înseamnă să fim uniți! Eu unul nu vreau să mai risc nimic. Dumneata nu-ți imaginezi ce suferințe am avut eu! Numai când mă gândesc, mă apucă frica! Încerc să nu mă gândesc, dar vântul ăsta mă sperie, îmi umflă mintea de amintiri, mi-o răscolește!
Om1: De curiozitate! Ce făceați înainte să ajungeți aici? Prima oară, sau a doua, sau... a nu știu câta oară?
Om3: De fiecare dată am făcut același lucru. Făceam foame. Eram îngrozitor de sărac și mi-era din ce în ce mai greu să-mi procur mâncare.
Om1: Înțeleg. Vă lipseau banii ca să vă cumpărați mâncare. Dar banii, de ce vă lipseau? Nu primeați bani de la nimeni?
Om3: Ba da. Mai cerșeam și atunci primeam bani și câteodată și mâncare. Dar din cauza asta mă detestam. Mă detestam atât de tare, încât renunțam să mai cerșesc. Până muream din nou de foame. Atunci, începeam iar să mă detest...
Om1: N-ați încercat să munciți, să nu mai trebuiască să cerșiți?
Om3: Nu. N-am încercat niciodată. Nu știu să fac nimic. Deci, n-avea rost să muncesc, să mă fac de râs. Atunci m-aș fi detestat încă și mai mult.
Om1: Câtă demnitate! Sunteți un om deosebit. Acum vă aflați unde trebuie.
Nu mai aveți grija foamei. Aici nu se mănâncă. Nici nu se muncește. Ați ajuns exact unde trebuie.
Și una peste alta, acum aveți și tovărășie. Pariez că înainte erați complet singur.
Om3: Da. Complet singur. Singur și înfometat. Oh, ce foame mi-a fost! (își duce mâinile la stomac și se îndoaie din burtă)
Aveam un gol permanent aici (se lovește cu pumnii în burtă!). Îl simt și acuma, chiar dacă nu mă mai deranjează)
Om2: Păi, de ce îl mai simțiți? Doar nu vă mai e foame?
Om3: Ah, nu. Deloc. Dar golul e în mintea mea, iar din minte coboară în stomac... din obișnuință. Foarte greu scăpăm de vechile obiceiuri. Aici, cu atât mai puțin, unde nu se schimbă nimic și nu avem cu ce să le înlocuim.
Om2: De acord. Și eu mă gândesc adesea la fosta mea suferință. Nu mă pot împiedica. Încerc să-mi dau seama cum am rezistat atâta. Și mai ales pentru ce? Acum, nu mai sufăr de nimic. Acum pot vorbi despre boala mea cu detașare. E bine!
Om1: Clar. Fără timp, n-ai cum să te îmbolnăvești decât de plictiseală - tot o boală și asta - o boală de ucis timpul și fără de leac.
E bine, e bine! Nu zic că nu e bine, dar aș vrea și eu să-i trimit un mesaj soției mele!
Om2: Pricepe odată că nu mai e soția ta, era a altuia dinainte să pleci. Tu nu mai ai nimic. Nici acolo, nici aici. Ești gol. Și de idei și de conținut și, mai nou, și pe dinafară. Doar capul ți-e plin cu himere și amintiri deșarte.
Om1: Păi, și al tău cu ce e plin?
Om2: Și al meu. Tot așa. Dar eu recunosc și fac eforturi să mi-l golesc. Dar nu mă lași tu. Cu armata asta de trumpi ai tăi. La ce bun să știm? La ce bun să ne uităm? Trebuie să ne depărtăm de deșertăciunile astea. Și om-ul ăsta nou venit ți-a confirmat același lucru. Să avem grijă la groapă. El a căzut în ea de câteva ori. Nu-i așa? Te-a avertizat doar.
(Om3 dă din cap rar și pronunțat, cu o alură profetică.)
Om3: Am zis. Și nu mă repet, că e de prisos.
Om1: Vă-amintiți de desenul ăla animat cu țara lui Oblio, unde toți aveau capetele ascuțite? Doar Oblio era fără vârf, fără protuberanță. Oare capetele noastre cum or fi? Ar trebui să fie rotunde, perfecte, ca sfera asta pe care stăm.
Om2: Ca să devină pe deplin rotunde, ar trebui să se rotească la fel de repede și de muzical ca sferele. Pentru asta ar trebui să fie pline până la refuz cu creier. Ori capetele noastre se bălăbănesc din gât, nedecise, ca ouăle nefierte pe o suprafață plană! Ehe, cale lungă!
Om1: De n-ar fi pustia asta, să avem și noi puțin entertainment. Nu putem medita toată ziua la nemurire. Suntem deja nemuriți. Nu mai are rost. Trebuie altceva. Să se întâmple ceva. Cât să mai așteptăm să se întâmple ceva?
Om2: E bine. Suntem bine, fără griji, fără suferințe. Și cerul ăsta vid, fără stele, fără nori, și lumina asta stranie și necunoscută, care nici nu știm de unde vine. Uiți că nu trebuie să plătim nici căldura, nici electricitatea. Avem de toate și nimic. Aici nu e nimic de vânzare.
Om1: Care "de toate"? Aici nu e nimic. În afară de groapa asta fără fund.
(Se uită iar în groapă,... îngândurat. Sare ca ars și începe să dea din picioare rapid, pe loc, gata să cadă - ca Chaplin în Modern Times, când patinează artistic pe marginea platformei de la etajul magazinului cu jucării, unde este paznic de noapte. Pe ecran apare imaginea din groapă privită când de sus, când din racursi)
Priviți! Clădirile au început să crească. Turnurile lui Trump tot urcă vertiginos, dau să iasă afară din groapă! Înaintează ca niște rachete! E și o lumină stranie, orbitoare! Trebuie să le oprim! Se îndreaptă spre gura gropii! Atenție! Vino să vezi! E un spectacol înfricoșător! Sunt din ce în ce mai multe și mai înalte!
Om2 (calm și resemnat, cu un aer superior): Poate e doar un efect de oglinzi. De la lumina aia năucitoare din abis. Ți-am spus că groapa asta e o temptațiune.
Om1: Ce oglinzi? Ăsta nu mai e nadir. E carne adevărată - de beton. Beton armat! - Oare cine-o mai fi președinte?
Om2: Cine să mai știe? Ce vezi tu acolo e o pagină de istorie.
Om1: Păi și dacă se pornește vântul ăsta și cădem acum înăuntru, la ce pagină o să cădem? Dacă o să picăm tocmai la revoluție, în plin flagel, sau într-o pandemie?
Om2: Ai vrut acțiune. Ți s-a împlinit dorința. Și acum ai intrat în toate panicile. Înțelege odată om-ule că aici ești protejat. Nu ți se mai poate întâmpla nimic. Relaxează-te.
Om1 (se liniștește, dar continuă să privească în groapă...): S-au oprit. Nu mai cresc. Dar spectacolul continuă să fie înfricoșător. Au crescut năprasnic, ca stocurile la bursă.
Om2 (se uită la ceas, pe ecran se derulează indecșii de bursă) E bull. Dow Jones a urcat cu 2000 de puncte. Dar acum văd că deja începe s-o ia în jos. Vezi dacă turnurile n-au început să scadă. Ce se vede acum în groapă?
Om3 (face rapid și amenințător o piruetă largă, haina se deschide ca o umbrelă): Aveți mare grijă la vânt! Nu stați așa de aproape de groapă. Curiozitatea vă omoară! Puțină detașare, omi-lor! Țineți-vă firea! (i se adresează lui Om2)
Pe dumneata te văd mai relaxat, dar ce nevoie ai să știi situația la bursă? N-ai la ce să te gândești? Mai dă-l dracu de ceas... Oricum e de-acum desuet, au apărut modele mai noi.
Om2: Am vrut doar să-i explic prostălăului ăsta incidentul din groapă. Cu creșterea turnurilor...
Om3 (dă să plece): Fraților, eu vă las. Mă stresați prea tare. Dacă mai stau mult prin partea locului, mă contaminez. Aproape că mi s-a făcut foame.
(mai face niște piruete ample, ținându-se cu mâinile de burtă, și dispare pe unde a venit, în spatele sferei.)
Om1 (plin de importanță, dar ascultător, se apleacă iar peste groapă, pe ecran reapare imaginea din groapă, văzută de sus): Da. Au început să descrească. Dar parcă sunt și mai multe ca înainte. Acuma cresc pe orizontală. Primul rând de clădiri s-a extins și mai mult. Forțele sunt în creștere. Ce vremuri schimbătoare!
Și noi batem pasul pe loc, aici... În deplină liniște, nu se aude decât vântul, din când în când! În deplină pace și liniște. Pe o sferă infinită și finită. Ce plictiseală!
......
Om1 (Nu-și poate desprinde ochii din groapă. A revenit în poziția de la început. Se uită din nou la reclamele luminoase ce se derulează cu viteză pe ecran.): Dă drumul om-ule la internet să înțelegem și noi ce se întâmplă în lume! Stăm ca la sanatoriu aici, ăia măcar au televizor.
Om2: Care lume? Lumea e în timp. Nu e treaba ta ce se întâmplă în lume.
Mai bine să ne bucurăm că suntem aici. Ca de un dar. Fără nicio durere, nicio suferință, nicio obligație. Nu trebuie să muncim. Putem, în sfârșit, să ne tragem sufletul. Să ne odihnim și să ne adunăm mințile. E un dar care ne-a parvenit așa din cerurile astea goale! Trebuie să ne mulțumim cu el. Calul de dar nu se caută la dinți! Și nu trebuie să plătim nici taxe pentru el.
Om1: Ai dreptate. Să ne bucurăm!
Dar de ce să ne bucurăm? Nu te poți bucura așa fără cauză. Te bucuri când deodată primești ceva ce n-ai avut. Noi aici nu ducem lipsă de nimic. Și nici n-avem nimic...
Oricum, nu cred că mă mai tentează să dau o raită acum prin Times Square. Chiar dacă mi se făcuse dor. Pare că zona s-a militarizat. Nu mai e cale de întoarcere.
Om2: Neantul are și el metafizica lui. Aici putem reflecta la discreție, oricât, oricând. Fără ore fixe, predări, dări de seamă. Nu realizezi că asta e formidabil? Să poți medita la ființă, la univers, la sfera asta finită și infinită. Să analizezi, să tragi concluzii, apoi să te contrazici, să tragi alte concluzii, și tot așa până când o să ai certitudinea că ai atins perfecțiunea, adevărul.
Ăsta e planul meu de neant. Și vreau să mă țin de el. Și tu n-ai să mă împiedici cu propensiunea ta către iluzoriu, derizoriu, către groapa asta cu Times Square înăuntru. Cu Timpul ăsta pătrățos și deșănțat care-ți dă târcoale.
Om1: De acord. De acord. Pe deplin acord. Asta va trebui să facem, mai ales că nu ne rămâne altceva de făcut.
Dar nu ți-am cerut mare lucru. Dacă tot ți-au lăsat ceasul ăla, de ce să nu profităm? Să ne informăm. Asta ne va ajuta și mai bine să ne distanțăm, să judecăm - și mai e bineînțeles și partea de entertainment. Nu neg. Cred că avem nevoie și de asta. Sau mai ales de asta. Gândește-te că aici nu bem, nu mâncăm, nu fumăm, nu f..., dar ceva trebuie să facem, ca să ne putem hrăni cu cunoaștere... Păi cum să sugem cunoaștere fără internet?
Om2: Are și sfera asta restricțiile ei, ca peste tot. Destul că știm temperatura, viteza vântului, situația la bursă. Asta tot internet se cheamă. Înseamnă că altceva nu ne este permis să știm. Deci, n-ar trebui să ne intereseze.
Om1: Aha! Deci și aici trebuie să ne conformăm. Să ne aliniem. Bine că măcar ne-am scos hainele alea nenorocite. Ești un conformist nenorocit! Trebuia să-mi dau seama încotro bați de la început! Mi-ai sucit mințile cu metafizica și neantul tău de prost gust.
Om2: Asta nu înțelegi tu, că nu trebuie. Nu te obligă nimeni. Dar nici nu poți abuza de ceasul meu. Eu nu mă conformez, ci mă adaptez. Fac ce cred că e mai bine în condițiile date. Nu sunt prea multe opțiuni. Admit. Dar nu te împiedică nimeni să sari în groapă.
Om1 (Execută câteva cercuri ample pe patine. Revine în același loc, cu un zâmbet larg pe față): Mi-am cam ieșit din fire. Nu știu nici eu de ce. Doar mă simt foarte bine aici. A dispărut și senzația de frig. Mă simt perfect fără hainele alea ponosite.
Auzi? Dar ce zici? Ciudat om-ul ăla care a venit și a plecat. Stranie apariție. Întâi a vrut să se unească cu noi și apoi a tulit-o. N-a vrut să se contamineze. Ce-o fi fost în mintea lui? Și să se contamineze de ce? Toată lumea e perfect sănătoasă aici. Nimeni nu suferă de nimic. Apoi a început să se țină de burtă. Avea un gol mare în burtă. Eu cred că mai degrabă avea unul în cap.
Tot el a spus că a eșuat de câteva ori în groapă. Și totuși a izbutit să se întoarcă. Asta nu înseamnă că a călătorit în timp? Că a intrat și ieșit din eternitatea asta sferică de mai multe ori?
Om2: Eu unul nu cred o iotă din ce-a spus. Odată căzut de-aici, nu ți se mai acordă a doua șansă. Cel puțin, așa văd eu lucrurile. Istoric vorbind, așa ar trebui să fie. Un șut în gaură,... și gata! Înapoi, să tragi la ramele lungi ale karmelor.
Om1: Ce interes ar fi avut să mintă? Doar tot el ne-a avertizat să avem grijă. Eu cred că ți se dau mai multe șanse. Oricâte șanse. Contează doar să fii motivat. Și să nu lași șansa să treacă pe lângă tine.
Și a mai spus un lucru interesant. Că de fiecare dată când a eșuat a făcut același lucru.
Om2: Același lucru? Care lucru?
Om1: Păi, murea de foame. Apoi cerșea, își pierdea demnitatea și iar murea de foame. Când murea de foame de tot, ajungea iar aici. Sună plauzibil.
Și-apoi ai zis și tu că locul ăsta nu e tocmai un Paradis autentic. E mai mult la fel ca Paradisul ăluia,... Ionesco. Și finit, și infinit. E un loc în care nu se întâmplă nimic. Nici bine, nici rău. Se omoară timpul.
Om2: Timpul nu se omoară, că e deja mort. Îl cheamă Ionescu și nicidecum Ionesco. Iar paradisul lui era monoteist. Un singur zeu trona acolo. El însuși. Aici suntem doi, și cine știe cine mai apare!
(Se uită iar la ceas, cadranul se proiectează pe ecran. Bate cu mâna peste ceas și exclamă).
Avem aici proba: 00:00:00:000. Nu s-a mișcat nicio secundă. Bine că am ceasul ăsta!
Om1: Revenind la ce spuneam înainte. Cum îți explici că individul ăla înfometat a intrat și a ieșit din timp de mai multe ori. Asta-mi sună ca o reîncarnare, mai degrabă. Chiar tu ai spus că ne aflăm într-un fel de semi-Nirvana. Asta înseamnă că e posibil să ne reîncarnăm în orice moment.
Om2: Și vrei să spui că el s-a tot reîncarnat invariabil în muritor de foame. Asta da vocație!
Uite, ce e, dacă vrei să te reîncarnezi neapărat, dă-i drumul! Sări în groapă! Dar ce faci cu carnea asta vie de pe tine? Nu va trebui s-o dai jos ca să te reîncarnezi în cealaltă?
Om1 (contrariat, începe să se pipăie, își duce mâna la față, își mângâie părul, obrajii, buzele): Nu știu. Am și uitat cum arăt. N-avem nici măcar o oglindă aici.
Om2: Mai bine! Nu ești prea arătos. Nici prea expresiv. Poate noua reîncarnare o să-ți aducă un profil mai interesant. O să fii mai iubit, mai îndrăgit, fetele - din reclame - o să întoarcă ochii după tine! Poate și mai puțin agitat. Și mai puțin nostalgic.
(Se apropie și arată amenințător cu degetul spre groapă, privește înăuntru. Imaginea din Times Square reapare pe ecran. O imagine pustie, o piațetă goală, doar reclame colorate, oamenii au dispărut.)
Hai, de ce nu sari odată! N-o să-ți duc lipsa. Nu ești o companie prea elevată. Du-te după organele tale sexuale care zac pe fundul gropii!
(Om1 se apropie și el temător. Se uită înăuntru. Picioarele încep să-i tremure. Bate pe loc și ritmat din patine, cu repeziciune - în pași de flamenco.)
Om1: Unde- au plecat toți? De ce nu mai e nimeni? De ce e piața pustie? Ce crezi că s-a întâmplat? Times Square nu e niciodată pustiu. Nici măcar la ora 4 dimineața.
Om2: O fi dat vreun flagel peste ei. Vreo epidemie. Și s-au ascuns ca șobolanii.
Sau poate sunt toți deja morți. Cine știe în ce-o fi degenerat războiul ăla cu Ucraina? Sau s-au mutat pe o altă planetă. Ce ne pasă nouă? Noi suntem în siguranță aici.
Om1: Ce straniu? Unde or fi plecat cu toții? I-a măturat vântul pe toți? O fi bătând și pe acolo același vânt întâmplător, ca și pe-aici. De nu era vântul, nici nu dădeam de groapa asta. Uitasem cu totul de lume și lumea de noi.
Acum, pustia asta contagioasă s-a scurs și în groapă. De ce nu mai aleargă nimeni?
Om2: Nu e treaba mea. Dacă ești așa curios, du-te până acolo să vezi! Numai ideea că mi s-ar putea întoarce boala, m-ar ține departe de gaura asta trei eternități de acum încolo!
Om1: Nu te las singur! N-ai grijă! Am fost sortiți să rătăcim împreună pe sfera asta infinită și finită. Îmi dau seama că e o condiție superioară existenței pe care am dus-o înainte.
(Vântul s-a liniștit complet. O liniște mormântală. Începe să plouă încet, meticulos. Ploaia bate ca o toacă, mărunt și lemnos. Apoi se întețește din ce în ce mai tare. Cei doi omi ridică brațele spre cer și încep să strige în extaz. Fac piruete și dansează în cercuri, în delir, sar într-o patină, apoi în cealaltă. Se țin pe după umeri și țopăie, cu picioarele încălecate.)
Om1, Om2, în cor: Plouă! Nu-i adevărat! Ploaie adevărată! Ce fericire! Ce răcoare binecuvântată! Cine ne-a trimis ploaia asta? Este incredibil.
Om1: Ce ploaie sublimă! Și ce caldă e! Ce moale! Ce pufoasă!
Om2 (plescăie ploaia cu limba): Ce lipicioasă! Ce frumos mirositoare! Ce balsam! Ce licoare îmbătătoare!
Om1: Ce fină ploaie! Ce delicată! Ca zefirul! Nici nu mi s-a udat părul! Suntem ca două iele nebunatice! Ce bine ne simțim!
Om2: Ploaie binecuvântată! Și ce lumină argintie se țese prin ea! Parcă ar fi raze de lună!
Om1: Ba de soare!
Om2: Ba de lună!
Om1: Ba de soare! Nu vezi ce plasă de lumină se ridică din ploaie! Acolo, sub orizont! E o lumină crepusculară. Pare că se înalță de dedesubt, de sub sferă. Ciudat! Ce lumină nouă survine!
Om2: Nu-i nici de soare, nici de lună. E nadirul latent al acestei sfere infinite și finite. Un fenomen nemaivăzut al ploii - un fel de curcubeu în oglindă, inversat.
(Își aruncă amândoi patinele și rămân desculți. Țopăie pe suprafața băltită a sferei, împrăștiind apa în toate direcțiile)
Om1 (se apropie timid de groapă ce a căpătat o formă circulară): Privește! Groapa s-a inundat. A devenit o fântână. O fântână plină cu apă proaspătă de ploaie. Crezi că Times Square e sub apă?
Om2: Doar dacă a venit iar Potopul. Dar Potopul nu vine decât o singură dată.
Om1: Păi de unde știm că a fost, de fapt. Poate a existat doar ca un déjà vu în mințile oamenilor.
Și totuși, ploaia asta e bizară...
Om2: Bucură-te Omu-le! Și nu mai cerceta atâta! Privește ce arcuri de lumină! Ce beție de culori stranii!
(Se iau de mână și încep să sară într-un picior și să danseze ca doi copii!)
...
Om2 se oprește deodată brusc. Se uită îndelung la ceas. Se apropie și Om1. Încremenesc amândoi cu ochii pironiți în dispozitiv.
Pe ecran reapare imaginea digitală cu ora exactă. Milisecundele încep să alerge, apoi secundele, apoi... lucerna extincta.
(cortina cade)