Am văzut-o ultima dată într-o vară, acum vreo doi ani. Ne strânsesem la ea în curte, în cartierul de lângă Gara Obor, foști elevi din generații diferite, rude, prieteni. Ca s-o sărbătorim. În planurile mele de vacanță, la început de august, un weekend era întotdeauna dedicat aniversării Doamnei Stan. Am ajuns acolo, la întrunirile astea din curtea festiv aranjată, ca student care își întrerupe pentru o zi sejurul din tabăra de la Costinești, ca inginer stagiar coborât de pe dealurile unde îmi supravegheam sondele, ca student la Universitatea din Göteborg, ca tată, ca profesor, ca proaspăt divorțat, ca masterand american, ca proaspăt recăsătorit, ca profesor universitar, ca scriitor. Am simțit mereu nevoia să mă descarc de griji și să îmi încarc bateriile sub umbrela de vară, la masa din curtea de pe strada Nicolae Milescu. Iar când eram la distanță, multă vreme după plecarea mea în Suedia, ne și scrisesem. Zeci de scrisori, poate peste sută. În ambele direcții. Apoi noile mijloace de comunicare ne-au luat pe sus. Mai am însă unele dintre epistolele primite. Iar dumneaei mi-a mărturisit acum câțiva ani că are toate scrisorile de la mine. Strânse în ordine, legate în pachet, în pod, printre alte amintiri. Dacă le vreau, când le vreau, ca scriitor, să spun numai.
Mai am și cărțile apărute în țară, primite de la Anca Stan, în anii mei suedezi. Cu dedicații sensibile, încurajatoare, luminoase. Mai găsesc uneori, prin jurnale mai vechi, câte un program de teatru pentru spectacolele la care mergeam, în vacanțe, la București, împreună. La Noaptea furtunoasă cu Iureș, Dinică și Moraru în scenă, sau la Bulandra, pentru un Ionesco. Când ajungeam în București, chiar înainte să trec să o văd, multe dintre străzile din centru îmi erau mai cunoscute, mai aproape, cu istoria caselor lor și a oamenilor care le-au locuit, fiindcă profesoara mea ne dusese, pe mine și pe soția mea, în peregrinări culturale, pe-acolo. În cartierul armenesc, pe străzile din jurul Pieței Rosetti, prin parcuri și grădini. Era un povestitor remarcabil.
Nu cred că îi voi putea egala vreodată performanțele pedagogice, dar îi urmez atât cât pot metoda. Deși a obținut cu mulți dintre noi succese matematice deosebite, nu și-a asumat niciodată altă victorie decât pe aceea a șlefuirii pieselor prețioase pe care susținea că le primise când intrase prima dată în clasele noastre. Dar șlefuitul ăsta e un joc care necesită o iscusință didactică și o pertinență psihologică rare. Ne-a încurajat dar nu ne-a menajat niciodată. Nu ne-a supra-notat niciodată. Știind să ne aducă la forma maximă în preajma examenelor, ca un antrenor cultural ce era.
... La o teză, printr-a unsprezecea, mai toți elevii, într-o clasă foarte puternică într-ale matematicii, ne-am trezit cu niște note de care niciodată nu avusesem parte. Eu, cel puțin, am avut șansa să pot face în pauza de după o glumă. Am rotit lucrarea cu 180 grade și am pretins că, uite, nota ar putea fi citită și ca un nouă. Fiecare amănunt lipsă fusese subliniat, fiecare neclaritate, o depunctare. O generalizare de soluție neclară, altoită și ea. Fiindcă, să ne înțelegem, rezolvasem toate problemele. Am fost toți năuciți câteva zile. Dar, eu cel puțin, nu i-am purtat nicio secundă pică. Scrisesem eu acolo că k trebuie să fie număr natural? Nu. De ce? Dădusem eu domeniul funcției și ca interval? Nu. De ce? Identificasem eu variabilele? Păi... Nuanțe. Să ne înțelegem, la o altă școală, un alt profesor, mai toți profesorii, ar fi trecut un 10 cât casa pe lucrare, ca dascălul lui Dan Deleanu de la Lazăr, în La Medeleni, și mi-ar fi urat vacanță plăcută. La noi plouase cu note mici și mijlocii. Bine ne-a făcut, mi-am zis, și îmi zic și azi. Fiindcă lecția a rămas cu mine pentru restul carierei mele de student în trei țări diferite, pe două continente. Un exemplu? Sigur. La Universitatea din Cluj, unde organizatorii admiterii încurcaseră subiectele și luaseră plicul cu gradul cel mai înalt de dificultate, majoritatea geologilor admiși se salvaseră cu note la geometrie la limita de trecere. În ceea ce mă privește, ieșisem după examen triumfal din clădire și îmi anunțasem părinții, încă de pe trepte, în gura mare, că am făcut de... Zece! N-au ce să găsească, am zis. Și n-au avut. Trei oameni au corectat lucrarea și n-au găsit nici o virgulă de adăugat, nici o greșeală de tăiat. Să fie clar, nu eu sunt subiectul aici, fiindcă mai toți elevii Doamnei Stan au fost capabili de asemenea performanțe. Antrenorul e subiectul (și numitorul comun), de data asta, nu sportivii.
De ieri, antrenorul nu mai e, iar sportivul de față se simte - chiar și la vârsta la care e el însuși, de mult, antrenor - ușor dezorientat. Fiindcă la telefonul la care suna ca să audă ultimele îndemnuri înaintea vreunei curse, nu va mai răspunde Doamna Stan. Dar să știți un lucru: cum tot sunt pe cale de a-mi transfera numerele de telefon dintr-un carnet vechi, ferfenițit, într-unul nou, numărul Doamnei Stan va apărea și în cel nou. Ca și cum.
(Februarie 28, 2023)
LMV după 30 ani
"Nostalgia isn't what it used to be."
(Peter de Vries)
Ieri la ultimul Woody Allen, după cinci trailer-uri, când tocmai mă pregăteam să-mi scot dopurile mov din urechi - dopuri serioase care se opun, dacă e să te iei după etichetă, la toți decibelii Miramax/Sony/MediaPro, mai puțin ultimii și cei mai cuminți 33 dintre ei - și să mă pregătesc de vizionarea lui feature presentation, intră unul. Un tinerel cu aplomb intelectual, gen student în Georgetown, cu muncă de vară la multiplexul cu pretenții de pe E Street. Urcă pe scenă și ne spune că Midnight in Paris este sold out. Ne spune asta, ghicesc, pentru a ne face să ne simțim bine, noi fiind deja în sală - Winning!, gândesc eu gândul lui Charlie Sheen, dar nu mă dau în spectacol. Adevărul e că cine s-ar fi așteptat să meargă un Woody Allen cu casa închisă, la concurență cu pinguinii din ultimul Jim Carrey?!
Mai face omul două, trei anunțuri, ceva despre filmele de la miezul nopții, un horror cu Raspberry Awards la activ, mă rog, și ceva despre un combo popcorn/soda și ne lasă în plata maestrului Woody. Eh, treaba e că de ani de zile n-am văzut un tip care (cum-necum) să facă o introducere pentru un spectacol într-un cinema, și asta m-a dus cu gândul la Cinemateca de pe Eforie, din anii '80. Mai o Cristina Corciovescu, mai o Ioana Pană (Ioana o chema, domnule?), mai un expert în Bunuel, mai un specialist în Chaplin și Mack Sennett, și toate astea în timp ce, afară, Cârmaciul Ceaușescu proptea țara ba într-o bordură, ba în alta. Filmul lui Woody, unde protagonistul e pe picior să fugă din Hollywoodul verii 2010, în Parisul anilor '20, cu ajutorul unui automobil de epocă galben citron, din interiorul căruia îi fac semne ba soții Fitzgerald, ba Papa' Hemingway, ba T.S. Eliot, filmul ăsta tot la nostalgie trage. Prin urmare Cinematecă, București, vară, examene la început de vară...
... Am absolvit LMV-ul din titlu (Liceul Mihai Viteazul) acum exact 30 ani! Am dat bacalaureatul prin mai-iunie și câteva săptămâni mai târziu examenul de admitere la universitate. Iar săptămâna aceasta, o nouă generație de elevi-de-a-douășpea' sunt în București, chiar acolo, pe Bulevardul Republicii (cum îi zice acum?), în focurile bacului. Ce cred ei despre noi, cei cu ale căror istorii, colectate sub titlul de "tradiția liceului", instituția i-a atras la Viteazu' cu patru ani în urmă? Așa cum pe noi, cei care am absolvit în anul de grație 1981, ne atrăseseră la Mihai Viteazul poveștile claselor speciale, istoriile olimpicilor, statura intelectuală și profesională a unora dintre dascălii de atunci sau de (mult) dinainte, din interbelic la o adică. Ce credem noi despre și ce sperăm de la acești puști de 18-19 ani, a căror drumuri sunt, cel puțin teoretic, deschise acum (și) spre universitățile europene sau americane, așa cum ale noastre erau deschise spre cele din București, Cluj, Iași, Timișoara, spre Institutul de Petrol din Ploiești, spre IEFS (educație-fizică-și-sport, nu?) sau (mai puțin) spre IATC.
Ce știu ei, cei născuți la un an, doi după schimbarea regimului despre generația noastră, cei pe care schimbarea ne-a prins cu-facultatea-făcută-și-stagiatura-aproape-terminată?
Ei bine, am fost o generație pe care ministerul a chinuit-o cu un examen de admitere, cu un examen de treaptă si unul de absolvire, bacul. Și prea puțin ne-a păsat, am intrat ca învingători și am ieșit așijderea. Am avut speciale de matematică (A-ul și B-ul), mascate sub denumirea (bleh!) de clasă cu profil de matematică-fizică, am avut clase de mecanică (deși numai mecanica nu-i interesa pe cei de la C si D), ba chiar și o clasă de, aș ghici, electrotehnică. Veneam îmbrăcați în uniforme și nu în jeanși, so what, pe mână existând și o matricolă, à la Dan Deleanu, deși personajul lui Ionel Teodoreanu, știu, "făcuse" Lazărul. Purtam, mulți dintre noi, băieții, cravată pentru prima oară, iar printr-a unsprezecea o profesoară de fizică infinit de slabă la catedră dar vigilentă, ne-a pus să ne radem mustățile pe care nu le (prea) aveam. Într-a noua am chiulit puțin, neobișnuiți cu ideea, într-a zecea un pic mai mult, speriați totuși de "treapta a doua", într-al treilea an acolo la Viteazu', am chiulit pe rupte, la geografie, biologie și franceză semnând condica o dată la patru, cinci lecții, atât. Într-a XII-a, unii și-au pus meditatori. Deși profesorii nu ne sfătuiau. Ce să te învețe un asistent de la Construcții mai mult decât Anca Stan, de departe unul dintre cei mai buni profesori de matematică de liceu pe care România i-a dat vreodată! Mărturie stă o întreagă listă de olimpici pe care doamna Stan i-a format pentru loturile României. Și, de ce nu, faptul că din 36 elevi, 33 au intrat prin examen la facultate în prima sesiune în 1981! Nu?!
Eram deci 36 într-o clasă, habar n-am câți ați fost voi, cei care dați bacalaureatul zilele astea. Știu, liceul nu mai e liceu, ci colegiu național. Fetele nu mai poartă bentiță și nici un profesor sau administrator nu se leagă de tivul la o adică descusut al uniformei, fiindcă nici nu concepeți ideea de uniformă, ba chiar mulți dintre voi veniți la liceu cu mașina proprie. Nimic rău în asta. Cei din generația mea am învățat, mulți dintre noi, să conducem la treizeci de ani și ne-am luat mașini la patruzeci. Unii sunt, firește, chiar părinții voștri. Cei pe care îi auziți înjurând când și când (probabil pe bună dreptate) și PD-ul, și PNL-ul, și PSD-ul. Mai asistați la meciurile de baschet ale băieților? Zilele trecute mă întrebam unde e tricoul ăla galben pe care l-am primit de la fostul director, Mișu, când am câștigat Cupa LMV. Ce vremuri! Aveam trei trimestre parcă, teze, și de două, trei ori pe an existau ședințe-cu-părinții. Nu consumam droguri, nu știam ce sunt alea și am rămas, cred, majoritatea dintre noi, cu lipsa asta, slavă Domnului. Printr-a unsprezecea unii fumau prin WC-uri, să nu-i prindă. Teribiliști. În vacanța dintre a zecea și a unsprezecea, după ce am văzut listele și am știut care au rămas și care au-căzut-la-treaptă (doar vreo trei), în lipsă de computere, internet, iPod, iPad, celulare, e-mailuri și twittere, așteptând ca astea să fie inventate, ne-am apucat de bridge. Mamă, ce done încingeam până la ore mici ale dimineții! Și când eram în fonduri, luam trenul până la Sinaia (cu nașul, sigur, să nu vă credeți părinții când spun că nu știu ce e mersul cu nașul) și în tren tot bridge! Donă după donă, noi în zonă, mic șlem, o contra pe trei-fără-atuul vostru tot în zonă, la Sinaia în gară între învingători și învinși era deja o diferență-datorie de o pizza și o bragă. Pe pariu că nu știți ce e aia bragă! Cum să vă spun eu, un fel de mătușă a unui cocktail margarita de azi.
Și la mare tot cu nașul mergeam. Ne-a prins o singură dată un supra-control. N-am pățit nimic, ne-a reținut carnetele de elev până în Gara de Nord (eram la întoarcere de la Neptun dacă bine țin minte) și am plătit dublu ciubucul nașului. Dacă nu știți cum e treaba cu nașul, faceți rost de un DVD cu Proba de microfon a lui Daneliuc; o s-o vedeți acolo pe Tora dând replica aia celebră unuia care se hotărâse să plătească oficial amenda: "Ce faci dragă, strici ciubucul omului?!". Da, mergeam cu nașul, iar în campinguri stăteam la cort și, deși voiam să plătim, eram refuzați. Pusesem cortul deja și totuși oficial ni se răspundea cu: Nu avem locuri! În general în comunism NU-ul era cel mai frecvent folosit cuvânt scurt, de două litere. Nu mai sunt bilete, nu mai sunt camere la hotel, nu mai e benzină, nu primim bacșiș (vorba vine, dar frizerii chiar erau puși să scrie asta pe niște afișe cât un A4 și să le expună la vedere), nu călcați pe iarbă (cu frica asta am rămas până când am ajuns în Suedia, în '90, și toată lumea se mira de ce sunt așa încântat să mă plimb (dacă se putea desculț) pe toate gazoanele din Uppsala, Stockholm, Västerås si Göteborg, ori eu nu făceam decât să răzbun interdicția de altă dată), nu mai sunt portocale, de banane nici nu poate fi vorba, nu mai avem Cel mai iubit dintre pământeni.
Fac pariu că o jumătate dintre voi nu știți cine, ce și cum e cu pământeanul mai sus amintit, autorul celor trei volume. Poate așa e menit să fie, nici pe mine nu m-a impresionat niciodată in liceu... Sadoveanu, să zicem. Noi am fost o generație Preda. Într-a unsprezecea și a douăsprezecea am citit (pe sub mână) Cel mai iubit..., realizând fericiți că scriitorul acela spălase rușinea tăcerii noastre, ca națiune, o tăcere de trei decenii și mai bine pe atunci. O tăcere, plină de spaimă, a două generații înaintea noastră, care ne-a fost și nouă inoculată: "Vezi ce vorbești când ești pe stradă!". Și știți ce, deși ar putea să pară paranoică, dorința asta a părinților să ne protejeze, n-a fost deloc paranoia. Fiindcă informatorii securității din anii '60, din anii '70, din anii '80, cei pe care Iliescu (respectându-și rolul istoric) i-a protejat bine de tot mai mult de un deceniu, și care sunt acum deconspirați (too little, too late), erau printre noi.
La 17 și 18 și 19 ani nu stăteam, de ce să mint, să mă întreb dacă cel care îmi dăduse-cu-împrumut Cel mai iubit dintre pământeni nu era unul și același cu cel care mă va turna că am citit-o. Astăzi n-aveți de ce vă feri! Ca să nu mai spun că dacă vă supără cineva, puteți să postați un text pe blog, facebook, să-l loviți cu un twitter, oricum nici lui și nici vouă (începând de a doua zi) n-o să vă mai pese. E alt gen de presiune.
Nu furam la examene, nu plăteam să ni se dea pe sub mână subiecte, și, ca să fiu cinstit, nici voi LMV-iștii de azi nu cred că faceți asta. Poate alții, la alte școli, nu știu, dar nu voi, corect?! Chestie de blazon! Ar mai fi multe, dar trebuie să punem punct aici. Nu înainte de a vă ura succes la Bac, vouă absolvenților LMV 2011! Și nu înainte de a dedica rândurile de față unuia dintre colegii noștri de atunci, Ș.P., care nu mai este. Iar generației 1981, răspândită în lume între București-Cluj-Timișoara-Budapesta-Paris-Munchen-Tel Aviv-New York-Washington-St. Louis, numai bine și gândurile bune ale lui Radu Georgescu, cel dintr-a XII-a B.
(Washington, D.C., Iunie 2011)