Chiar așa? Zău, chiar așa?

Era o toamnă lungă: zile calde și însorite. Se bucura să se ducă la școală, fie și pentru drumul până acolo; unde urca el autobuzul era încă aproape gol, se așeza la geam să vadă copacii din cele câteva parcuri pe lângă care trecea. Unul avea și lac, încă se plimbau bărci pe el; își aminti cum începuseră să-l umple, în primăvară. Coborâse atras de agitația oamenilor; unii de pe fundul betonat, alții de pe mal, strigau ca să facă pe grozavii. I-a plăcut; a pierdut prima oră.

De fapt, se bucura să se ducă la școală pentru că acolo îi găsea pe toți: Mihai, Dan Grasu', Robi, Doru, Valentin, Filip, Dinu, Andrei... toți. Dincolo de școală rar se vedeau; doar la Mihai, în vacanță. Zilele astea așa frumoase parcă le luau mințile; cine să se țină acum de carte? Eh, unii se mai țineau, mai ales careul de fete. Dar el nu, el și alții ca el nu. Clasele își păstrau sălile, cât dura liceul învățau în același loc. A lui avea în dreapta scara care ducea la etaj și, sub trepte, toaletele, unde câteodată era un fum de îl tăiai cu cuțitul. De la scară pornea alt coridor, perpendicular, cu alte săli. La stânga, până la ușa de geam care separa coridorul de holul mare, era o clasă specială, de fizică. Cam strâmt locul, iarna de-abia dacă se mișcau în sus și-n jos; într-o discuție amicală cu profesoara de biologie, care nu înțelegea niciodată nimic din ce-i spuneai, Valentin văzuse parcă altă mișcare; "Ne învârtim în jurul cozii", îi mărturisise. Avea răspunsul pregătit când ea l-a întrebat dacă nu se plictiseau: "Când ne plictisim, ne învârtim invers."

Profesorii se mândreau cu fizicienii; apoi, într-o bună zi, avea să se mândrească societatea. Cu ei... numai ei se mândreau; poate nici ei, mai știi?

Ajunse. Prima oră, geografia. Geografia României. Apele României: Dunărea, Oltul, Mureșul, Siretul... Unul a povestit cum în vacanța mare văzuse Oltul în Harghita, un pârâiaș acolo. Profesoara l-a chemat la hartă, să arate cursul Oltului. În clasă a început cearta: pe unde curge totuși Oltul? Mihai a ridicat mâna, profesoara l-a luat în serios:
- La noi în țară curge și râul Călmățui.

Avea de făcut un referat la Desculț, la literatura română. Călmățuiul curgea prin cartea aia.
- Da. Bine Mihai, stai jos.

Treaba asta l-a înfuriat peste măsură. Cartea îi plăcea, râul merita atenție. De ce numai alea care izvorăsc din păduri negre sunt în manual? S-a hotărât să apere demnitatea râului ăstuia discret și fermecător, virtuțile-i care îi lăsau indiferenți pe cei mai mulți.

După două, trei ore, lumea începea să se rărească. Matei și Doru plecară să-și cumpere câte o merdenea; de fapt, Doru mânca măcar două. Era un zdrahon de doi metri, făcea volei și, junior fiind, se antrena cu lotul național de seniori. La ora de educație fizică de la liceu, atunci când se ajungea la partea de sporturi, exersau amândoi pasa scurtă: Matei ridica mingea chiar lângă fileu, puțin peste bandă, și Doru o pocnea în linia de 3 m de sărea până în tavan. La meciurile între clase, fetele băteau din palme ca fluturii din aripi.
- Vezi, mă, la ce e bun sportul? Vezi de ce ne antrenăm noi amândoi? Îți netezesc cuceririle, rânjea Doru.

În ziua aceea erau bine dispuși. Școala nu începuse de prea multă vreme, încă fremătau în loc pândind să-și înceapă nefăcutele; mai încolo se mai potoleau, se vedea elaborarea în ele. Doru voia să meargă până acasă, avea de luat niște echipament pentru antrenamentul de seară. "Hai să vezi unde stau", a zis. Nu era departe de liceu, dar au ocolit destul, să nu fie văzuți pe vreun geam. Dintr-un gang îngust se intra într-o curte pătrată, cu piatră de râu, având camere pe toate cele patru laturi: două, trei trepte până la uși, o fereastră lângă fiecare ușă. Doru și maică-sa aveau o cameră.
- Bătrâna e la treabă acu'. Era femeie de serviciu. Singură, bărbat nu avea.

O bară de fier lipită de tavan tăia camera în două, pe lungime. De ea atârna o perdea de pânză.
- Ăsta e peretele, mama stă în partea aia, eu aici. Așază-te până adun lucrurile.

Gata cu școala în ziua aia, pentru ei. Apostolul, așa îi ziceau, se duse în stația de dinainte de liceu. Pentru a doua zi la franceză avea de terminat romanul. În clasă erau doi care se pricepeau la limba asta, învățaseră acasă: Matei și Filip. Ceilalți vorbeau franțuzește de îi dureau mâinile. Dar profesorii se schimbau mereu, aveau și câte doi, trei într-un an. Se vedea pe ei ce fericiți erau când scăpau să mai vină. Cel nou, un tip mic și gras, chel și cu lentile cât degetul de groase, purta costume îngrijite și cravate asortate, cum numai Rică Rădulescu avea. Sau, în sfârșit, așa credeau ei. S-a dovedit mai apoi că profesorul cel nou știa să-și facă viața suportabilă. Marțea îi punea să povestească episodul din serialul de luni, vinerea episodul din serialul de joi. Luni erau extratereștri, joi erau polițiști pe urme de bandiți. Nimeni nu le rata, dar povestitul în franceză era tare greu. Se așezau pe două rânduri, nici ele ocupate în întregime. Cealaltă parte a clasei pleca în altă sală, aprofundau germana, cum zicea Doru. Matei și Filip stăteau fiecare pe la jumătatea unui rând, să sufle. Cel mic și chel făcea pe surdul. Dar indulgența asta nu era pe degeaba. Nu le spunea pe nume, îi chema cu combinații de două litere, ca prescurtările județelor la mașini. Le-a explicat câteva combinații, apoi i-a lăsat să ghicească. Nici unuia nu i se adresa mereu la fel. Prima dată spre Valentin s-a întors: DB, adică dobitoc. Andrei a fost ZV, adică zevzec. Pentru Radu a ales NB, neghiob. Ce distracție a fost când, după ce a întrebat trei indivizi cine putea fi ucigașul din săptămâna în curs, i-a făcut, unul după altul, NR, NG și NB! Nu e totuna să fii nătărău, nătâng sau neghiob. Devenise, destul de repede, un fel de alint: CR, cretin, GM, gogoman, ID, idiot, IB, imbecil, ND, nerod, NF, nătăfleț, NT, netot... Ca să nu aibă loc vreo confuzie, s-a renunțat la TM: tâmpitul era TP iar tembelul TB. Pe fete însă, trei din ele, că a patra aprofunda germana, le socotea grații și le numea alandala Euphrosyne, Aglaia și Thalia. Dar nu a ținut mult, bursucii insensibili la cultură, așa s-a plâns Paula, îi spuneau fiecăreia Frosa. Așa că le-a învățat prenumele și nu greșea niciodată. Ca să-i mulțumească, Paula s-a minunat odată în fața lui de câte știe. Ei bine, omul nostru știa chiar și persana, unul se jura că soru-sa îi văzuse numele pe o carte cu traduceri de poezie. Lui Matei și lui Filip nu le spunea nicicum; erau deasupra tandrelor abrevieri, chiar dacă nici demni de un nume de botez nu se dovedeau.

Cum nu era oră să nu facă Apostolul o boacănă, oricât de mică, Champollion se grăbea la catedră și îi punea un 1 (unu). Lui Matei numai de franceză îi păsa, dacă îl căutai în ghiozdan nu avea decât un caiet cu totul șifonat, dar fără vreun rând scris, și un stilou. I-l confiscase lui bunicu-său. Stătea cu mătușă-sa și bunicu-său, îi primiseră, pe el și pe maică-sa, când plecaseră de acasă. Taică-său o bătea sistematic. Profesorul scotea din buzunar un roman în franceză pe care Matei trebuia să-l citească peste săptămână și din care avea să comenteze un fragment, două care îi plăcuseră. Așa adăuga un 0 (zero) lângă 1 (unu). Ca să faci o medie era nevoie de două note, și ceilalți nu aveau mai multe. Dar la el se revărsau în rubricile alăturate, ale altor discipline. Acum mai avea vreo treizeci, patruzeci de pagini din La confession d'un enfant du siècle. Stabilise deja primul fragment:
mon esprit s'épuisait en tortures et déchirait mon propre cœur, tour à tour accusant et raillant, mais toujours avide de souffrir et de revenir au passé... dès que je n'accusais plus, je demandais pardon; dès que je ne raillais plus, je pleurais. Alors un délire inouï, une fièvre de bonheur s'emparait de moi... je perdais presque la raison par la violence de mes transports.^[i]

Înainte de miezul nopții urma să-l găsească și pe al doilea:
on distinguait clairement cette mollesse de l'âme, ce sommeil du plus faible entre deux êtres qui s'aiment et dont l'un n'existe que dans l'autre et ne s'anime que par écho... Ce mélange de force et de faiblesse, de joie et de chagrin, de trouble et de sérénité...^[ii]

Încetul cu încetul vremea se schimbase, era mai mereu înnorat; atâta mai lipsea, să plouă. Chiar ploua, câteodată. Primul nivel al liceului era ridicat, de la parter trebuia să fii înăltuț să vezi bine ce se întâmplă în curte. Dar unii se urcau pe calorifer, să se mai încălzească, pasămite, și căscau gura spre micul pridvor al intrării de peste curte. Clădirea avea planul unui arc de cerc, care închidea o parte a pieței unde se întâlneau două străzi. În centrul acestui arc era holul mare, cu intrarea largă dinspre piață și scara somptuoasă pe care o puteai contempla dacă te apropiai de ușile cu geam închizând coridoarele. Profesorii înșiși preferau să urce pe scările laterale, scara te copleșea, nu era bine când te duceai la ore. Pe ușa micului pridvor intrau și ieșeau fetele de la clasa de uman. Mai ales două, Adriana și Sanda, mai mereu împreună; erau fermecătoare și una câte una, dar împreună făceau ravagii. Începuseră să-și dorească ploaia; stăteau pe calorifere și vorbeau leneș despre te miri ce; când se lăsa tăcerea puteai fi sigur că domnișoarele din Rochefort se grăbeau zgribulite sub o umbrelă spre chioșcul de peste drum, să-și cumpere ceva de mâncare.

Se întuneca devreme și nu prea mai erau multe de făcut în pauze. Mihai ce mai ținea stindardul sus, la ora de geografie. La Cîmpiile României, a spus că râul Călmățui străbate una din sud. Mai încolo, la Agricultura României, a detaliat recoltele bogate obținute din lanurile de pe malurile Călmățuiului. La Industria alimentară, a explicat drumul până la cașcaval al laptelui muls de la vacile care pasc în luncile Călmățuiului.

În rest, amorțeală. Ba nu... Anul trecut la chimie, când profesoara, după ce dorise să audă lista de radicali ai hidrocarburilor saturate aciclice și nimeni nu îi satisfăcuse dorința, se apucase s-o înșire mereu mai nervoasă: metil, etil, propil, butil, pentil, hexil... și a avut nevoie de o scurtă pauză de respirație, Filip a ajutat-o completând: tiptil. Ce scântei! Acum a dat piept cu profesoara de istorie. Nu o iubea nimeni. Până la ea, profesor le fusese Aurel Rădulescu, alintat Rică. Fruntea largă, ochii de un cenușiu deschis, pasul blând, tonul cald și mereu egal... Rică purta costume închise, dar nu atât cât să nu le poți distinge textura și desenul, cravate mai vesele cu nod dublu; și, ca să vezi, pantofii îi erau mereu făcuți. În istoria lui, toate faptele curgeau lin adunându-se și împletindu-se de parcă dinadins se petrecuseră astfel încât să le priceapă și proștii. În bănci nu sufla unul, și mai târziu unul nu și-l amintea pe Rică mai jos de capul scurtei liste cu faini.

S-a apropiat de ei la balul de sfârșit. Dar până atunci mai era. Profesoara de istorie dădea note după trei întrebări din lecție. Filip știa că îi venise rândul, cucoana asculta câte trei pe oră și fără notă mai erau doar el și încă doi. Citise lecția încă din prima pauză, dar pentru ultimul paragraf nu mai găsise timp. Popa ai fi zis că îl vedea pe dracul când se uita la el; era din grupul celor cu opt absențe nemotivate în primele opt ore. Lipseau ca să arate că nu se împăcau cu noul profesor; nu îl recunoșteau decât pe Rică, nu voiau să aibă de-a face decât cu Rică! Unii din commando ar fi vrut să mai lipsească o dată, dar Filip a avut o iluminare: dacă cine știe cum ar fi fost nevoiți să mai chiulească o dată? La zece absențe la o materie erai exmatriculat, trebuia băgare de seamă. Așa că au apărut toți la a noua oră. Îl ridică, Filip răspunde. Răspunde și la a doua întrebare. Paragraful și întrebarea. Răspunde și la a treia. Și la a patra. Și la a cincea. Clasa forfotește: ce-i asta? Nu mai e cum era, pentru primul întrebări din primele trei paragrafe, pentru al doilea din următoarele trei și tot așa? Iată-i la ultimul paragraf:
- Ce politică externă a dus U.R.S.S. în perioada 1929-1933?

Filip a încercat s-o dea pe glumă:
- Politica tuturor țărilor socialiste, de pace și prietenie!
- Ieși afară, măgarule!

Chiar așa? Zău, chiar așa? Filip a ieșit. Era curent, ușa s-a trântit. La pauză, apare dirigintele, cu o falcă în cer și una în pământ. Că nu vă mai potoliți, că vă țineți numai de tâmpenii, că mi-e târșă să mai intru în cancelarie, că îmi crapă obrazul de rușine și alte asemenea.
- A cerut să fii eliminat o zi. Mai e vreo clasă cu atâtea eliminări? Du-te, măi băiete, și cere-ți scuze dacă vrei să mai stăm de vorbă!

S-a dus. A trecut de ușa de sticlă și a așteptat la o distanță respectuoasă de ușa cancelariei până a ieșit profesoara.
- Doamna profesoară, vă rog să mă scuzați. Mă străduiesc să nu fac rele, dar se vede că nu reușesc întotdeauna. Vă rog să mă credeți că îmi pare tare rău.

Popa a înțeles imediat că frământa dracul sub picioare, ca sfinții în icoane. Hai să-l împungă cu sulița:
- Nesimțitule, ai venit să-ți ceri iertare pentru că te-am eliminat o zi, nu pentru altceva!

Ei, nu mai era de șagă.
- Tocmai am isprăvit o eliminare de o lună. Dacă credeți că una de o zi mă impresionează, vă înșelați amarnic.

Filip trăia cu taică-său, om bătrân, și cu frate-său, care scria versuri pentru cântece de muzică ușoară și mai compunea câte unul. Îi auzeai numele pe la televizor. Dar între cei doi era diferență mare de ani, nu le păsa nici unuia de celălalt. Maică-sa îi părăsise; hăt demult se aflase că tatăl bătrânului, bunicul lui Filip, avusese pistol și, la venirea comuniștilor, îl aruncase în fântână. Îl turnase un vecin: durase ceva până secaseră fântâna și căutaseră pistolul, fără să-l găsească. Dar, știau ăi de îl căutaseră, trebuia să fi fost el pe undeva. Bunicu-său pătimise mult, se vedea pe fiu-său, tatăl lui Filip. Nevasta nu l-a mai răbdat.

Popa a înlemnit. Filip a deschis ușa de sticlă cu o grijă infinită, a ieșit cu pași mici să nu se împiedice și a închis-o cu aceeași băgare de seamă. Într-adevăr, fusese eliminat o lună, cu Dan și Robi, când încercaseră să-l bage pe fereastră pe ultimul; era control la poarta mare. Descătușat, a pornit spre commado, care îl aștepta la o distanță sigură. La ora următoare l-au întrebat pe diriginte cum a rămas cu eliminarea; le-a confirmat versiunea lui Filip. Iar directorul spusese:
- Lăsați-o încolo de eliminare, ne așteaptă treburi cu adevărat importante.

Era ultima săptămână până la vacanța de primăvară. Matei a luat încă un 1 (unu) la franceză; dar de data asta Champollion s-a înfuriat de-a binelea:
- Îți pun un 1 și 1 rămâne.

Nu-i auziseră niciodată așa voce. Matei a țâșnit din bancă și a luat catalogul de pe catedră.
- Domnule profesor, vă rog, nu-mi treceți 1. Atâta bucurie îi aduc mamei, cu franceza. Vă implor.
- Matei, dă catalogul. Dă catalogul, îți spun.

Cei din clasă nu știau ce să facă. Părea o comedie de bâlci, dar ei doar citiseră despre asemenea comedii, nu văzuseră nici una. "Dă catalogul." "Vă rog." "Dă catalogul." "Vă rog." Efectul începuse să se dilueze.
- Dă catalogul. Nu îți trec nota.

Matei simți că trebuie să dea lovitura de grație. Nu stabiliseră toți că ei trebuie să dea lovitura de grație, mereu?
- Poftiți. Am încredere în cuvântul dumneavoastră.

Champollion s-a așezat pe podium și le-a spus că ora e gata. Au ieșit toți, în tăcere. Profesorul stătea în continuare acolo, stană. Privea în jos, până spre fundul clasei. Matei era tot lângă catedră. Plângea în hohote, pe mutește. A durat cât a durat... Champollion s-a ridicat, a luat catalogul și a ieșit pe coridor. În prima oră de după vacanță a scos un roman. Dar acum nu mai glumea, nu mai întreba, nu mai comenta. Un robot.

Și a venit vacanța de primăvară. Mihai stătea la curte, copacii îi înfloriseră. Se adunau toți sub ei, să joace table, monopol sau ruletă. La table făceau trei perechi, aveau trei cutii. Dacă pierdeai, trebuia să plătești un leu pentru linie și doi lei pentru marț; rareori se întâmpla să câștige unul trei lei, la sfârșitul zilei. Cel mai bine se distrau la ruletă; mizau alandala și se prăpădeau de râs când Matei sau Filip spuneau Les jeux sont faits, rien ne va plus rulând r-ul și fonfăind nazala. Părinții lui Mihai se bucurau când vedeau curtea plină; îl făcuseră la bătrânețe și pesemne atâta îl doriseră, că acum toți le erau fii. Taică-său se oprea să le povestească despre viața din cazinouri, în tinerețe stătuse prin Franța.

Era gălăgie, au reclamat vecinii. Polițistul care a venit să elucideze cazul i-a făcut de rușine:
- Mâine, poimâine sunteți bărbați, așa atitudini nu vă fac cinste. Sunt convins că nici părinții, nici școala nu vă învață de rău. Un astfel de comportament nu vă șade bine.

Au convenit cu toții că, într-adevăr, nu le ședea bine. Peste două, trei zile reîncepea școala. Era un trimestru scurt, se pregăteau de bacalaureat. Atâta îi cicăleau profesorii, că nu le mai era gândul la prostii, ci numai la cum să facă să nu mai audă cicăleala. Doar Mihai, când la Geografie a fost vorba de turism și timp liber în România, a arătat plăcerile pescuitului în meandrele râului Călmățui. Profesoara a plecat de la hartă, s-a așezat la catedră și a început să plângă. Oare sărise calul?, s-a întrebat. A închis catalogul, și-a căutat batista în poșetă, și-a șters lacrimile și a spus din ușă:
- La ora viitoare, la recapitulare, îl voi invita pe domnul director. Să vedem atunci ce grozav e Călmățuiul. Ora de-abia trecuse de jumătate.

Directorul s-a așezat în ultima bancă. Ajunseseră la creșterea eficienței economice și îmbunătățirea condițiilor de trai. Mihai a ridicat mâna, într-o tăcere deodată asurzitoare.
- Un vast sistem de amenajări hidrotehnice a fost realizat în județul Teleorman, pe râul Călmățui. Lumea, sub bănci. Râdea și profesoara, în hohote, la catedră. Colmatarea ducea la inundarea culturilor agricole, a continuat Mihai. Acum problema a fost rezolvată. Directorul s-a ridicat să părăsească încăperea. "Ajunge, dragă", i-a spus trecând pe lângă el și l-a bătut pe umăr.

În ultima săptămână, fiecare membru al commando-ului și-a scris cu pixul pe cămașa albastră: forever. Putea fi un fel de promisiune, cine știe? Se angajau să fie veșnici. Deocamdată, roiau prin curte făcându-și fotografii cu alții cu care nu vorbiseră niciodată, strigându-se de la groapa de sărituri până la panourile de baschet și scriindu-și pe fundele cu dedicații cuvinte care peste doi, trei ani urmau să li se pară cum nu se poate mai stupide.

Nu mai rămăseseră multe de făcut. La balul de sfârșit s-a apropiat de ei Rică Rădulescu. Fără vestoane și cu mâinile în buzunare, stăteau undeva pe lângă ringul de dans pe care perechi răzlețe își căutau de lucru. Părinții le făcuseră costume, la început fuseseră surprinși să se vadă ei pe ei înșiși sau unii pe alții așa de eleganți. Se vedea de la o poștă că încercau să se poarte ca și cum trăiau ceva obișnuit. Matei le-a spus că nobilii englezi nu își scoteau în lume hainele noi imediat ce li le aduceau croitorii; ei sau majordomii le îmbrăcau prin casă de câteva ori, să li se ducă luciul. Dacă se vede în primele cinci minute că ești bine îmbrăcat, nu ești. Profesorul ținea în mână un pahar. L-a închinat pentru reușitele lor. Și le-a spus că este o bucurie să trăiești multe existențe și apoi să te întorci fericit de călătorie la a ta, că este o tristețe să nu încerci să ieși din tine pentru că nu ai ști drumul înapoi. Trebuie să crești, să înveți să crești. Le-a recomandat apoi, surâzând și punând, după obiceiul lui, câteva surdine la ceea ce ar fi putut supăra, să-și îmbrace vestoanele. În prezența doamnelor și domnișoarelor, bărbații nu își scot niciodată vestonul, asta era ideea pe care a îndulcit-o, închinând din nou paharul. S-au întors la mese și s-au îmbrăcat. "Vouă nu vă e cald?" "Am stat lângă arteziană, era răcoare. Și apoi, vrem să vă cucerim!"

Toți din commando vor fi admiși la facultăți, nici una de real: arhitectură, geologie, limbi străine, teatru și film, așa ceva. Profesorii vor ridica din umeri; cine ar fi zis? Commando-ul de la clasa aia amărâtă de real? Mihai și Matei vor găsi un cort și vor pleca la munte, în Piatra Craiului. "Spune drept, tu vrei să vezi unde izvorăște Dâmbovița!", va zice Matei pe când vor stabili traseele răsfoind în Munții noștri.

Nu. Vor dormi în cort, la Cojocaru. Izvoarele Dâmboviței nu vor fi departe, dar vor lua-o la dreapta pe Valea Dragoslăvenilor; vor găsi un loc pe unde va fi mai ușor să treacă creasta, abruptă pe partea lor. Acolo vor da nas în nas cu niște vaci.
- Până aici urcă?, îl vor întreba pe bărbatul cu ele.
- Până în creastă, da, la marginea hăului.
- Și când se uită în jos nu au rău de înălțime?
- Ce rău, domnule, să vezi ce lapte dau!...

Vor coborî pe panta mai degrabă lină până la o stână, Vlădușca, și vor întreba dacă pot dormi pe undeva. Le vor arăta o altă stână, mai încolo. Ciobanii le vor spune că stăteau un an într-una, anul următor în cealaltă. Pe asta o vor fi curățat-o; înăuntru va mirosi a brad, de la crengile așternute pe jos. Chiar și așa, vor pune cortul. A doua zi, înainte să plece spre Zărnești, se vor duce să mulțumească. Ciobanii vor întreba de ustensile de bărbierit; treabă destulă, când să te duci în vale? Le vor da punga cu aparate de ras luate cu ei; nu se bărbiereau, dar, mai știi? Erau bărbați, nu?

Din Zărnești la Brașov, apoi la Bușteni. Mai sus de gară e un loc cu linii de tren în toate direcțiile, se întretaie, se învârt, se împletesc... Trebuie să fie linii pentru trenurile de marfă, va zice Matei. Nici un zgomot, nici țipenie. Ceva îi va chema spre mijlocul acestui nod, vor călca peste linii într-acolo. Se vor învârti cât se vor învârti și se vor opri unul lângă altul, nemaiștiind încotro să se uite. Se vor prinde în brațe. Se vor strânge cât vor putea de tare, spunându-și printre lacrimi: - CR! - ZV! - GM! - ID! - TP! - DB!...