Cutiile ca fatalitate

În ultima vreme, marginile oraşelor – şi nu doar, în unele cazuri chiar şi centrele – au fost împânzite de Cutii. Cutii metalice, care acoperă fiecare cam un hectar de teren. Au început de la Bucureşti, cele de culoare ultramarin. Au urmat cele galben-albastre, care au plecat de la Braşov. Şi vin, şi vin din ce în ce mai multe, pentru a realiza ceea ce se cheamă “expansiune”. Chiar dacă au aproape o sută de mii de metri cubi fiecare, se construiesc foarte-foarte repede. Într-o sută de zile. Despre efortul şi lucrul în echipă la ridicarea unei Cutii este mult de vorbit, dar nu contează. Finalul trebuie să fie cel mai important. Deschiderea Cutiei, pentru a îşi face apariţia “vânătorii-culegători antropoizi care rătăcesc în zilele noastre prin jungla oraşelor”. Iar acesta este de fapt doar începutul.

Din acel moment viaţa întregului oraş se schimbă. Cutia începe să atragă sumedenie de oameni. Prima zi este critică. Vânătorii-culegători asaltează Cutia pentru a vedea, în primul rând noutăţile, dar doar cele legate strict de sortimentaţia de marfă. Abia în al doilea rând, pentru a cumpăra (câte ceva). Aproape de amiază traficul auto de la ieşirea din oraş care găzduieşte Cutia începe a gâfâi, pentru ca odată cu lăsarea serii să se blocheze cu totul. Oamenii îşi lasă mijloacele de locomoţie oriunde, chiar şi în mijlocul câmpului, pentru a ajunge la Cutie. Nimic nu le mai stă în cale. Imaginea îmi aminteşte, lăcrimând, de noaptea de Înviere... Zeul comerţului reînviat, reîncarnat într-o nouă cutie metalică.

“Centrul” comercial, Cutia, datorită lipsei sale de orientare faţă de om, un caracter abrutizant. Nefiind decât o mină de profit pentru cel care l-a construit, induce asupra oamenilor şi asupra comunităţilor efecte total necontrolate – pentru simplul motiv al inexistenţei voinţei controlului. Datorită multitudinii şi varietăţii acestor efecte, precum şi distribuţiei lor spaţiale într-un teritoriu vast în jurul Cutiei, m-aş rezuma aici la doar o parte din aceste probleme, anume cele care se pun în interiorul ei, şi care sunt interesante pentru modul în care omul ca individ şi oamenii ca public se raportează la o construcţie, la un loc, care, fără ca ei să ştie, nu a fost construit pentru ei.

Este demnă de atenţie – poate chiar de studiu – relaţia între Cutie, arhitectură şi oameni, în toate combinaţiile pe care le presupune, chiar şi reflexive, la urma urmei.

Relaţia Cutie – arhitectură este pur întâmplătoare. Fiind atât de mare, ocupând atât de mult teren, Cutia este considerată clădire. Iar pentru a a construi o clădire, sunt necesare serviciile unui arhitect (sau poate al câtorva). În rest, nimic nu contează. Esteticul nu este subjugat funcţionalului, ci este pur şi simplu îndepărtat. Poate aceasta este încununarea funcţionalului, finalul său. Cutia este întruchiparea clădirii ustensil. Ideal al funcţionalismului, spaţiu definit, spaţiu care nu este deloc vag, Cutia în realitate îşi pierde orice caracter. Aici poate fi văzut un paradox al funcţionalismului. Încercarea de determinare totală a spaţiului “răsuflă” într-o lipsă de control şi într-un imprevizibil neimaginat anterior.

Paradoxal, arhitectura Cutiei nu mai este făcută de arhitecţi, ci de economişti. În exacerbarea funcţionalismului care o caracterizează, definitoriu pentru ea este bugetul şi nu cei pe care îi adăposteşte. Pentru a construi o Cutie, totul este calcul. Există buget pentru achiziţia terenului, pentru amenajări. De asemenea, sunt bani pentru amenajările urbane pe care le presupune – accesul carosabil pentru clienţi (sau doar vizitatori), pentru maşinile de aprovizionare, etc. Apoi urmează banii pentru clădire, pentru construcţii şi pentru instalaţii. Se investeşte mult, tehnologia de ultimă oră este prezentă la tot pasul. Dar ceea ce este ciudat, nu pentru oameni. Chiar dacă se poate justifica oricând că preocuparea principală a comerciantului este calitatea produselor oferite spre consum, în realitate eficienţa este singura exigenţă urmărită. Tehnologia este folosită pentru marfă, pentru obiectele care sunt adăpostite în Cutie şi oferite spre vânzare. Cu ajutorul ei produsele se păstrează “veşnic proaspete”. Cu ajutorul ei se păstrează o privire permanentă asupra mărfii, prin camerele cu deschidere de 360 de grade. Tehnologia te face să intri cât ai clipi în posesia mărfurilor pe care le-ai ales.

Kilometri întregi de conducte de ventilaţie şi aer condiţionat nu mai sunt folosite, cum spunea Baudrillard, pentru a păstra o anumită ambianţă, şi efectiv pentru a păstra o marfă vandabilă, pentru a reduce la minim pierderile. Tehnologia nu mai e în slujba omului, ci clar în slujba mărfii, care de fapt înseamnă buget pentru proprietarul Cutiei. Relaţia Cutiei cu arhitectura este greu de susţinut...

Relaţia între Cutie şi om este diferită de cea dintre om şi Cutie. Nevenind din nevoia de adăpostire, de marcare a spaţiului, Cutia oferă omului altceva decât omul aşteaptă de la o clădire. În timp ce Cutia ignoră oamenii, ea neputând fi considerată arhitectură tocmai din acest motiv, oamenii nu pot ignora Cutia. Pentru oameni, orice construcţie este ceva util, orice construcţie adăposteşte. Din acest motiv, oamenii încearcă să înţeleagă Cutia ca fiind mai mult decât un adăpost pentru marfă, ca fiind un adăpost pentru ei. Evident, funcţiunea Cutiei este clar cea comercială. Cumpărăturile, cu periodicitatea lor, îşi găsesc locul aici. Pentru cei care vin cu scopul declarat de a cumpăra. Problema este că această activitate are loc aici în mod deformat. Comerţul în spaţiul oferit de Cutie este denaturat, a disparut relaţia dintre cumpărător şi vânzător. Marfa, obiectele se oferă singure spre vânzare. Ceea ce a fost o relaţie interumană esenţială a devenit o relaţie a omului cu marfa. Iar distrugându-se relaţia adăpostită, ocrotită de clădire, întreaga funcţiune originară, comerţul însuşi are de suferit. În acest fel, oamenii, în loc de a relaţiona între ei la adăpostul clădirii, relaţionează singuri cu mărfurile şi puţin cu Cutia.

Iar această din urmă relaţie, nefiind una naturală este malignă. Am întâlnit, în marile centre comerciale de la margini de oraşe, prizonieri ai cartierelor de blocuri care veneau în toiul verii doar pentru a pierde vremea prin raioanele în care era necesară păstrarea unui nivel redus de temperatură... Există o sumedenie de motive inimaginabile care îi aduc pe oameni în Cutii. Iar foarte multe dintre aceste motive sunt pur fizice. De exemplu, nevoia de răcoare, greu de satisfăcut în interiorul apartamentelor – maşini de locuit. Problema mai mare este că în aceste nevoi de confort stă o lipsă patologică de activitate – pierderea timpului. Oamenii nevenind aici pentru a cumpăra, sunt condamnaţi la a-şi “omorî” timpul. Această pierdere a timpului nu este străină de pierderea spaţiului. Pentru că pierderea spaţiului ţine de pierderea, sau mai exact, ne-regăsirea reperelor. În momentul în care această pierdere survine, omul decade din condiţia de ordonator de spaţii. El devine ordonat de spaţiul care îl înconjoară. Viaţa locuitorului oraşului contemporan nu mai este determinată nici măcar de nevoile pe care acesta le are pentru a supravieţui fizic, ci de o îngrozitoare combinaţie a acestor nevoi cu urmărirea perceperii unor senzaţii (indiferent de tăria lor). De la o vizită la mall şi până la bunjee-jumping, totul a rămas această împâslitură de senzaţii şi supravieţuire (mi-e greu să-i spun întreţesere).

Relaţia dintre oameni în interiorul Cutiei este de asemenea deformată. Ceea ce nu este uşor de înţeles este că funcţia comercială a acesteia nu poate fi considerată ca o continuare a funcţiei pieţei. Comerţul în aşa numitele supermarket-uri nu provine din comerţul în piaţă. În supermarket interacţiunea interumană are loc doar ca extensie a interacţiunii dintre cărucioarele cu marfă. Marfa nu mai este purtătoarea sufletului dat de omul care a produs-o, cules-o, etc. În Cutie, marfa este doar un obiect. Cumpărătorul nu işi alege o marfă în care e pus suflet şi care poartă suflet, de pe întregul lanţ de comercianţi prin care a fost purtată. Interacţiunea cumpărcu comerciantul se reduce la cea dintre cărucioare şi rafturile metalice (în afară de momentul caselor, dar care din motive de eficienţă este redus la câteva vorbe şi o viteză ieşită din comun).

Astfel, Cutia este un microcosmos cu mult mai nociv decât mall-ul descris de Baudrillard în cartea sa. Supermarket-ul este un spaţiu făcut pentru a aduna mulţi oameni la un loc, dar fără a face nimic pentru ei. Nici mall-ul nu face mare lucru pentru comunitate. De fapt aceasta este diferenţa fundamentală între mall şi piaţa sau strada comercială din adevăratul centru al oraşului. Dar mall-ul este oarecum orientat spre om. Toate activităţile sunt rezumate, combinate în mod sistematic şi centrate în jurul conceptului fundamental de 'ambianţă'.“Printre discuri şi cărţi, circulă marile curente care trezesc societatea de azi. Muzică experimentală, volume care vorbesc de această epocă.” Se creează o astfel de ambianţă, “lipsită total de anotimpuri şi de intemperii”, cum spune J Baudrillard în “Societatea de consum”. Îi permite acestuia să se dezlănţuie în calitatea sa de consumator. Îi oferă toate condiţiile pentru a face acest lucru. Noile “spaţii comunitare” deformează şi timpul. Există posibilitatea de a zăbovi în unele din ele ziua şi noaptea, neînchizându-se niciodată. Altele sunt deschise până la ore târzii în noapte, dar personalul aşteaptă docil până cel din urmă client se hotărăşte să iasă. Prin Cutie, funcţionalismul şi-a împlinit misiunea în mod deplin. A depăşit condiţia mall-ului, renunţând şi la acea urmă de orientare spre om.

Cutia este orientată clar şi bine definit doar spre funcţiunea pe care o îndeplineşte – cea de a vinde. Reprezintă, probabil, singurul tip de clădire care reuneşte mase de oameni într-un scop care îi priveşte doar pe cei care o exploatează. Această calitate de magnet pentru popor o deosebeşte de clădirile industriale,cu care nici nu se poate compara, pentru că ele au arhitectura lor tehnologică, dar care nu se vâră în viaţa nimănui. Clădirile tehnologice, industriale nu sunt spaţii publice. Funcţiunea lor le este caracteristică şi nu afectează negativ decât eventual pe oamenii care lucrează acolo. Cutia are din acest motiv o problemă majoră. Pe de o parte îi afectează malefic pe cei care îşi petrec timpul în interiorul lor, la cumpărături (sau shopping, mai nou), prin denaturarea fundamentală a funcţiuniii comerciale, pe de altă parte îi afectează, indirect, şi pe cei care nu au nici o legătură cu ea, care nu subscriu la acest tip de comerţ, prin afectarea gravă a comerţului stradal, a comerciantului care, la colţul străzii, cu puţinul lui, ajută la a susţine comunitatea în necesităţile sale reale.

O idee care s-ar putea desprinde de aici este că prin clădirile pur funcţionale, orientate exclusiv pe rezolvarea problemelor caracteristice şi aproape deloc spre oamenii care le dau viaţă, funcţionalismul nu conduce decât la autodistrugerea sa şi la distrugerea comunităţilor. Exemplul din rândurile de faţă este de pe la noi, dar ideea a fost confirmată pe multe meridiane. Clădiri care au fost exemplare din punctul de vedere al funcţiunii au trebuit demolate la numai douăzeci de ani de la construcţie, comunitatea demonstrându-le neviabilitatea.

Cu alte cuvinte, Cutia este un spaţiu extrem de încăpător pentru mari mase de oameni, care nu au absolut nimic în comun, care sunt strânşi laolaltă din motive extrem de diverse – de la cumpărături rapide până la răcorirea pe timpul zilelor de caniculă sau chiar somnul în spaţiile moarte dintre rafturi. La urma urmei, conceptul de “împreună” în ziua de azi a devenit pur statistic. Oamenii nu mai vin împreună nici pentru a ajunge la Dumnezeu, cum au făcut când au iniţiat construcţia Turnului Babel. Atunci cînd sunt mai mulţi oameni la un loc, cineva de departe vine, îi numără şi face o statistică, după care afirmă că mai mulţi oameni sunt împreună pentru un scop sau altul. Este exact ceea ce se petrece în spaţiul urban în care ne ducem viaţa, în această sordidă alăturare de mall/ supermarket/ hypermarket/ cash&carry şi de cartiere de blocuri (de locuinţe...).