Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelul Prinţesei de Caramel (XIX) - O perucă pentru domnul!


Eduard Ţone

14.11.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Nouăsprezece - O perucă pentru domnul!
Nu-mi fac mari iluzii că o voi găsi pe Svetlana în Disneyland, deşi sunt convins că aceasta este cheia pe care Eshe mi-a oferit-o cu discreţie. A trecut o noapte peste mine, am lăsat oboseala unei zile nebune să dispară în hotelul care, de astăzi, va fi istorie - cel puţin pentru fostul lui proprietar, l-am luat pe Rudolf de-un corn şi am plecat spre lumea minunată a acestui oraş, hotărât să nu mă mai lasă pradă iluziilor. Nu-ţi face iluzii ca să n-ai deziluzii. E cea mai aplicabilă expresie în cazul meu aşa că nu-mi mai stă capul la nimic acum. Nu ştiu prin ce întâmplare am nimerit într-un cartier de negri, îmi dau seama dintr-o dată că feţele din jurul meu sunt predominant colorate.

E ciudat să mergi pe jos pe străzile unui cartier de negri. Te cuprinde un soi de senzaţie hip-hop, ţi se înţopăieşte pasul şi ţi se încreţeşte părul. Da, asta era de fapt: din cinci magazine pe lângă care trec, cel puţin două vând peruci. Perucile sunt expuse în vitrine ca nişte trofee obţinute pe câmpul de luptă. Peruci de toate felurile şi culorile, blonde sau ragga, cu părul lung sau scurt, la preţuri de nimic sau, dimpotrivă, la unele exorbitante. Mă întreb siderat cine naiba cumpără atât de multe peruci în Paris (bănuiesc că negresele, dar pe cinstea mea, am văzut multe negrese cu păr superb la viaţa mea şi nu păreau să aibă perucă - ultima e chiar Eshe!). În minte îmi apare Pimpi şi povestea lui cu tatăl Adelei, care ghicea în chelii. Omul ăla n-ar fi avut nici o şansă aici: pesemne că bărbaţii cu chelie îşi cumpără o drăcie dintr-asta şi îşi ascund inteligenţa sub ea. Sunt atât de fascinat de invazia de peruci (şi, totodată, de perii - fiecare magazin dintr-ăsta vinde şi perii şi nu e greu să ghiceşti cât de mare e varietatea lor), încât nu mă pot abţine să le observ mai de-aproape. Aşa că, fără a privi în jur pentru a-mi da seama cât de mare trebuie să fie uimirea trecătorilor care văd un bărbat alb intrând într-un magazin de peruci pentru negri, deschid uşa unui asemenea "institut" şi păşesc înauntru, sigur pe mine.

În magazin nu e nici un client şi, de la intrare, mă loveşte un puternic miros de iasomie care pare din oricare altă parte, mai puţin de-acolo. Spaţiul este foarte mic, seamănă mai degrabă cu o gheretă de reparaţii umbrele, păpuşi şi brichete. Senzaţia e dată şi de faptul că sunt foarte multe rafturi, dispuse în cele mai ciudate moduri, pe sus sau pe jos, pe orizontală şi pe verticală. Pe toate, dar absolut pe toate, se află peruci şi perii. Dar cel mai tare mă frapează persoana care vinde toate aceste lucruri.

Înghesuit în spatele unei maşini enorme de marcat, pe care de-a lungul timpului cineva a lipit tot felul de abţibilduri colorate, stă un bărbat alb căruia la prima vedere i-aş da peste o sută de ani. Faţa îi e brăzdată de un număr infinit de riduri, pielea îi atârnă pe oase, lobii urechilor lui par să aibă un metru iar unicul lucru care-i conferă o sclipire de viaţă este cravata incredibil de modernă, roşie, imprimată cu un Tweety vioi. Moşul pare că doarme, fiindcă are ochii închişi iar sunetul - e drept, foarte încet - al clopoţelului de la intrare, nu-l deranjează în vreun fel. Dintr-o dată întrebarea "ce caut eu aici?" începe să-mi dea târcoale şi sunt la un pas de a bate în retragere, când Mister Cartoon deschide gura şi-mi trimite câteva cuvinte, creându-mi senzaţia că m-a atacat limba interminabilă şi libidinoasă a unui cameleon de pe Animal Planet:
- Ce fel de perucă vrei, tinere?
- Eu vreau să ajung la Disneyland.

În definitiv, e adevărat...
- Ca să ajungi la Disneyland îţi trebuie o perucă. Degeaba ajungi acolo fără ea. Ai bate drumul de pomană, ai plăti biletul de intrare - care nu e ieftin - , ai căuta fericirea în privirile fiecărui Mickey Mouse şi te-ai întoarce, pe seară, epuizat, fără un şfanţ în buzunar şi cu iluziile făcute ţăndări. Prin urmare, aştept să-mi spui: ce fel de perucă vrei, tinere?

Probabil am rămas cu gura căscată, fiindcă îmi simt omuşorul brusc înfrigurat. Ca să ajung în Disneyland îmi trebuie o perucă! Asta-i culmea! Nu mă cheamă Alice şi nici în ţara minunilor nu cred că am ajuns fără să ştiu - deşi între "o lume minunată" şi "ţara minunilor" e o analogie pe care orice minte încleiată o poate sesiza. În fine, până la urmă să zicem că am înţeles ce mi se întâmplă dacă nu am o perucă în Disneyland. Dar cum ar sta lucrurile dacă aş avea una?
- Nu-ţi pune întrebări fiindcă nu e momentul să găseşti răspunsuri. Fiecare întrebare are nu atât răspunsul ei, cât momentul pentru a i se da răspunsul. Nu ai intrat în magazinul meu ca să-ţi pui întrebări, ci ca să cumperi o perucă. Aşa că te mai întreb o dată, şi de data asta te previn că e pentru ultima oară: ce fel de perucă vrei, tinere?
- Brunetă, plete, bucle!

Am vorbit eu sau ceasul cu cuc din spatele moşului? Se pare că eu: faptul că dinozaurul cu cravată roşie deschide nişte ochi apoşi care par a-mi spune "bună dimineaţa", îmi confirmă că deşi mă simt uşor ieşit din deplinătatea facultăţilor mintale, eu sunt cel care a pomenit despre modelul de perucă pe care doresc să-l port într-o "lume minunată".

Tataie se ridică cu greu din fotoliul de piele neagră şi roasă în care-şi odihnea oasele. E mai înalt decât aş fi crezut - probabil că a fost voleibalist prin tinereţile din Cretacic fiindcă are în jur de un metru optzeci şi, se ştie, oamenii pe măsură ce îmbătrânesc scad în înălţime. Asta mă face să cred că a făcut parte cândva dintr-o ligă care activa în sfere şi mai înalte. Sunt convins însă că dacă cineva l-ar dezbrăca, în spatele hainelor s-ar dezvălui un material tocmai bun pentru studiul studenţilor de la facultatea de medicină. Îmi amintesc cum se chinuiau prietenii mei aflaţi în primul an la Medicină să facă rost de un schelet şi cât de al naibii de mult costa unul. Cu un pic de răbdare aş fi putut să le aduc chiar eu un exemplar, la un preţ bunicel.
- Uite, puştiule ("puştiule"! Bine, aş putea să-i fiu stră-stră-puncte puncte-nepot...) am ceva ce cred că ţi s-ar potrivi perfect.

Nu m-am gândit niciodată că ar putea exista în lumea asta o perucă, hm, care să mi se "potrivească perfect" dar încep să-l urmăresc cu interes. Dacă tot am intrat în jocul ăsta nebun măcar să merg până la capăt. Moşul se întoarce şi scoate dintr-al cincizecişişaselea raft de la stânga la dreapta, o perucă... brunetă, buclată şi pletoasă.
- Încearc-o, te rog. Ai acolo o oglindă.

N-am probat în viaţa mea o perucă! Ba da, mint! Când eram mic, da\' mic nene!, îmi amintesc că mătuşi-mea avea o perucă pe care, ca orice copil, mi-am pus-o de câteva ori în joacă. N-aş putea să spun că am rămas cu vreun feeling special în legătură cu ea şi nici nu mi-a transformat în vreun fel negativ "animalul sexual" de mai târziu aşa că nici acum n-ar trebui să am sentimente sau resentimente cu privire la peruca din magazinul din cartierul cu negri din Paris. Aşa că o înşfac cu nonşalanţă, mi-o potrivesc pe ţeastă şi mă postez în faţa oglinzii cu un soi de rânjet tâmp pe figură.

Din oglindă mă priveşte Svetlana.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer