Mircea Cărtărescu: Dacă reuşesc să termin Orbitor 3, mi-am plătit biletul...

Succesul cărţilor şi miturile intelectualilor

Simona Sora: Aş începe discuţia din "actualitatea fierbinte", adică de la cartea De ce iubim femeile, cel mai mare succes al unui autor român de astăzi. A fost atacată în ultima vreme, astfel încît, recent, a apărut un articol al lui Ioan T. Morar, Luaţi labele de pe Cărtărescu. Şi Mircea Mihăieş a scris un articol împotriva celor care te-au atacat. Ai nevoie de apărare?
Mircea Cărtărescu: Sper că nimeni nu-şi imaginează că i-am "năimit" eu să scrie. Cred că, de fapt, nici un autor nu are nevoie de apărare. Eu, personal, nu am răspuns niciodată cuiva care a scris bine sau rău despre cărţile mele. Prietenii mei Biju şi Mircea au fost probabil sincer supăraţi de un articol al lui Virgil Podoabă, care spunea că De ce iubim femeile e o carte jenantă, ceea ce nu e de fapt nici o problemă, chiar dacă erau acolo expresii de genul "Cărtărescu, un mic poet de primă mînă" şi altele la fel, care ţin de pamflet. În rest, nu ştiu ce să zic. Oamenii ăştia aşa au simţit, că e cazul să aibă o atitudine.

Alex. Leo Şerban: Mie mi se pare că problema nu este legată strict de tine. Tu eşti, evident, un tip foarte vizibil. Asta este o prejudecată destul de larg împărtăşită în zona culturală: în momentul în care un artist are succes, el automat devine suspect .
Mircea Cărtărescu: E un "cordon sanitar" care se formează în jurul lui, cred că e foarte omenesc să fie aşa. Asta se întîmplă peste tot şi în toate timpurile. Chestiunea asta, a notorietăţii care la un moment dat ajunge prea mare, este jenantă pentru toată lumea. Inclusiv pentru cel care capătă această notorietate. Cineva a spus că succesul este întotdeauna o neînţelegere. De fapt, este nesănătos pentru o cultură ca un ins, doi sau trei să iasă mult mai tare în evidenţă decît ceilalţi, mai ales pe criterii care nu sînt intrinsec estetice, ci care ţin de vînzări, de traduceri, de filme făcute după scrierile lui etc...

Alex. Leo Şerban: Intrăm în economia de piaţă inclusiv la nivelul cărţilor şi al produsului artistic. Asemenea reacţii de respingere a ideii de succes exprimă o neadaptare la nişte reguli care sînt, pînă la urmă, regulile jocului în care am acceptat să jucăm: faptul că începi să ai succes, că vinzi, cîştigi, este un lucru absolut normal...
Mircea Cărtărescu: Aici sînt mai multe confuzii. La noi încă funcţionează cîteva mituri - unele dintre ele cu o anumită justificare. Este mitul scriitorului care stă deoparte, care scrie numai pentru el însuşi şi, eventual, pentru cîţiva prieteni, căruia trebuie să i se smulgă textele din mînă ca să fie publicate - şi pe care nu-l interesează succesul în nici un fel. Marginal şi ignorat în timpul vieţii, după moarte e descoperit şi devine propria sa statuie. Acest mit funcţionează strîns conectat cu altul, şi anume că orice autor care vinde foarte mult din cărţile lui se prostituează, îşi comercializează talentul, ajunge un Dan Brown sau un Coelho, un autor prost care vinde mult. Conectîndu-se cele două mituri, s-a ajuns la un fel de simplificare a vieţii culturale: unii scriitori au succes acum, lor le aparţine prezentul superficial, dar mîine nu vor mai fi nimic sau foarte puţin (Cezar Petrescu, în cel mai bun caz), pe cînd alţii, care au fost obscuri în timpul vieţii (Blecher, de pildă), devin ulterior nemuritori. Este, după părerea mea, o privire simplistă a vieţii culturale pentru că în toate epocile au existat şi exemple de un fel, şi exemple de celălalt fel.

Mircea Vasilescu: Acum vreo doi ani, Editura Polirom a publicat cîţiva prozatori tineri, i-a promovat intens şi, din cîte ştiu, ei au fost rentabili din punct de vedere comercial. Prin asta, a fost infirmată prejudecata curentă a celor mai multe edituri, care se fereau să publice debutanţi pentru că "ies în pierdere". Iată un caz "de manual" care arată că, "intermediaţi" cum trebuie în drumul lor către public, autorii pot avea succes, chiar fără să fie "nume mari". Mă tem însă că lumea noastră culturală nu este obişnuită cu asemenea instrumente moderne ale marketing-ului...
Mircea Cărtărescu: În perioada de tristă amintire, bursa valorilor culturale funcţiona la modul ideal: nu exista decît piaţa bunurilor simbolice. Ţin minte că, la Cartea Românească, nimeni nu se întreba cîte cărţi s-au vîndut. Cărţile puteau foarte bine să stea şi în depozit. Existau critici care validau sau invalidau cărţile şi asta era tot. Dacă un critic spunea că eşti bun - erai bun, puteai să nu vinzi nici o singură carte. Acum, mecanismul validării a clivat în două niveluri. A rămas o insulă mică de validare estetică - revistele literare, critica (atît cît mai funcţionează) - în centrul unui ocean de validare "capitalistă" a artei. Televiziunile, radiourile, presa cotidiană care are pagină culturală nu te fac scriitor valoros, dar te validează ca un fel de vedetă mediatică. Apare o schizoidie între mica piaţă culturală, cea de prestigiu, unde ai un anumit nume, o cotă, o imagine printre confraţi, şi piaţa "comercială" foarte mare dimprejur, care, deşi superficială, are totuşi o putere zdrobitoare. Fiecare scriitor este supus tensiunii dintre aceste două pieţe. Şi cred că sîntem abia la începutul fenomenului. Se pare însă că, încetul cu încetul, insula "normalităţii" culturale va fi erodată de oceanul mediatic din jur. Experienţa occidentală ne arată că puterea simbolică a revistelor pur literare este din ce în ce mai mică, pe cînd puterea managerială sau de imagine a pieţei este tot mai mare.

Marius Chivu: Te sperie o asemenea perspectivă?
Mircea Cărtărescu: Nu mă sperie în nici un fel, şi cred că nu sperie pe nimeni, pentru că un artist adevărat nu s-a lăsat niciodată validat, nici de piaţă, nici de reviste, nici măcar de criticii importanţi. Pentru mine e important ca 2-3 critici, în care cred, să scrie bine despre cărţile mele, dar ştiu că am destul spirit critic ca să-mi dau primul seama dacă ce fac e bine sau nu, şi să nu mă îmbăt cu apă rece. Am în mine criteriile, mă pot dispensa foarte bine de oricare dintre aceste pieţe.

Neînţelegeri cu scriitori şi cititori

Marius Chivu: Dat fiind capitalul tău de imagine - capital intelectual şi simbolic - te afli într-o zonă în care mai multe tabere şi grupuri culturale, mai multe curente şi orientări ideologice sau "de presiune" încearcă să te confişte şi să te atragă în tabăra lor, cumva ca avangardă a discuţiilor ideologice. Te flatează asemenea încercări?
Mircea Cărtărescu: Acum două zile am fost la o emisiune a lui Bogdan Lefter, cu care am păstrat de-a lungul timpului relaţii foarte bune, cu suişuri şi coborîşuri, e adevărat, dar pînă la urmă pozitive, iar acum o săptămînă m-am întîlnit cu Gabriel Liiceanu şi am stat mult şi foarte prieteneşte de vorbă. Eu cred că în toate taberele sînt oameni cu care poţi avea comerţ intelectual şi afectiv. Nu mă împiedic absolut deloc de ideologie. Îi ştiu bine pe inşii inavuabili, pe care i-am numit o dată "vierii minţii". Sînt singurii cu care nu vreau să am de-a face. Dar, în zona culturală onestă, chiar dacă nu sîntem de acord cu păltinişenii sau cu postmodernii sau cu alţii, totuşi le putem recunoaşte, dincolo de idei, o anume excelenţă intelectuală, culturală, talentul literar, farmecul personal... Cred că pierdem foarte mult dacă rămînem cantonaţi într-o singură tabără. Credeţi-mă că Liiceanu nu e chiar aşa de rigid şi plin de sine cum pare, şi nici Bogdan Lefter, cum îl cunosc eu, nu e chiar aşa...

Simona Sora: Mă întreb - exagerînd pentru ilustrare - dacă nu cumva Orbitor a avut parte de aceeaşi neînţelegere.
Mircea Cărtărescu: Neînţelegerea maximă a fost în legătură cu Jurnalul, nu cu Orbitor. Oamenii au privit Jurnalul ca pe o cronică obiectivă a vieţii mele, ca pe o relatare a ceea ce se petrece în viaţa mea. Or, este cel mai puţin aşa ceva. De pildă, la un moment dat am simţit o răceală din partea unui foarte bun prieten al meu şi nu ştiam ce se întîmplă. Şi apoi un "binevoitor" mi-a zis ce aflase de la el: era supărat că, deşi ne văzuserăm destul de des în perioada acoperită de jurnal, apăruse acolo o singură dată, şi atunci într-un vis în care îmi dădea o pereche de papuci... Vă spun de pe acum: dacă veţi vedea că în volumul 3 din Jurnal nu va apărea nici o referire la discuţia noastră de azi, să nu vă supăraţi pe mine....

Iaromira Popovici: Dar femeile din De ce iubim femeile ce au zis?
Mircea Cărtărescu: M-a ferit pînă acum Dumnezeu să mă întîlnesc cu vreuna în cauză. Dar am să vă povestesc în schimb ultima mea întîlnire de gradul trei cu un personaj al meu. A fost aşa: Eugen Negrici m-a invitat la emisiunea lui de pe TVR Cultural, acum un an şi jumătate. Şi acolo, inginerul de sunet, care a venit să-mi pună microfonul pe sub cămaşă, s-a apropiat de mine cu un aer răutăcios şi mi-a spus: "Eu sînt Bibicul, nene Iancule! Nu mai pofteşti?". Am rămas foarte surprins şi l-am întrebat despre ce era vorba. Zice: "De ani de zile visez să vin în faţa dumitale şi să-ţi ard două perechi de palme!". Uluit, l-am întrebat de ce. Şi mi-a zis: "Eu sînt X din Travesti ". Un personaj cam descreierat căruia făcusem imprudenţa să-i dau numele real. Am dat-o eu după deget, că de fapt am îmbinat mai multe personaje într-unul singur, că de la el am luat doar numele, că ţicnit era altul, care semăna cu el... Pînă la urmă ne-am împăcat, am scăpat de cele două perechi de palme... Lucruri de-astea se-ntîmplă oricărui autor, mai devreme sau mai tîrziu...

Timpul liber în străinătate

Mircea Vasilescu: Te-ai întors de curînd de la Viena unde ai ţinut cursuri la Universitate. Ţi-a plăcut la Viena?
Mircea Cărtărescu: Foarte mult! A fost pentru mine un loc ideal, am găsit acolo liniştea pură şi simplă, pe care o caut peste tot şi de care am parte rarisim aici, în Bucureşti. Mi-am făcut prieteni foarte buni - pe Horia Marinescu, un arhitect român stabilit la Viena, pe mezzosoprana Ruxandra Donose, pe doi tineri doctoranzi foarte curaţi sufleteşte şi curajoşi, Lavinia şi Cătălin Enache, pe colega mea de la Institut, Laura Cheie...

Adina Popescu: În volumul I din Jurnal scriai despre America, despre primul tău contact cu această ţară. Te simţeai foarte însingurat, aveai probleme de adaptare. Cum poţi comenta asta acum?
Mircea Cărtărescu: Era prima mea ieşire din ţară. De fapt, nu chiar prima - am mereu tendinţa să uit scurtul drum din 1987 la Budapesta. În 1990 am fost "paraşutat" direct în mijlocul New York-ului. Am ieşit a doua zi la 6 dimineaţa din hotel, cu aparatul de fotografiat şi era totul închis. Am rătăcit pe străzi exaltat şi fericit, pînă cînd am intrat - nu o să uit niciodată dimineaţa aia - într-o bombonerie, prima care deschisese. Mi-am cumpărat nişte bomboane cu scorţişoară, al căror gust îl mai simt şi acum şi m-am apucat să fac fotografii în bombonerie, gîndindu-mă că cei de acasă n-or să mă creadă cum arată vitrinele şi galantarele acolo. Apoi, timp de alte cîteva zile, am făcut numai lucruri de felul acesta: intram în supermarket-uri şi făceam poze; făceam poze pe stradă, peste tot. Era în 1990, chiar la început. La noi nu era nimic. M-am întors de-acolo cu bureţi de spălat vasele, cu paie de băut citronadă şi cu tot felul de alte nimicuri... Mi-au mai şi desfăcut valizele la aeroport... Vameşii se cruceau... Nu era penibil numai pentru mine, ci pentru toţi românaşii care se-ntorceau prima dată din străinătate.

Marius Chivu: Cum îţi place viaţa ta din ultimul timp cînd, cu o bursă sau alta, eşti mult timp plecat din ţară?
Mircea Cărtărescu: De obicei, plec, pentru că am foarte mare nevoie de timp liber. Aici, în Bucureşti, nu am nici o clipă de odihnă. Nu ştiu cum se-ntîmplă - cred că sîntem toţi în aceeaşi situaţie - dar eu, aici, nu numai că nu pot să-mi scriu cărţile la care mă gîndesc, dar nici măcar de ocupaţiile secundare, ca scrisul de articole sau pregătirea cursurilor, nu mai am timp. Aşa încît primul lucru pe care mi-l dau plecările afară este acest nepreţuit timp liber. Chiar dacă am predat cîteva ore pe săptămînă la Viena, totuşi am avut foarte mult timp. Iar acum, plecînd la Stuttgart, am o bursă de un an în care nu mi se cere nimic, doar să stau şi să scriu. Este lucrul cel mai important. În rest, nu mi se mai pare o dramă plecarea în străinătate, aşa cum era înainte.

Mircea Vasilescu: Dar întoarcerea?
Mircea Cărtărescu: Într-adevăr, întoarcerea este o dramă de fiecare dată şi a fost şi acum, cînd am venit de la Viena. Bucureştiul mi s-a părut mai noroios, mai jegos, mai nenorocit decît oricînd.

Alex. Leo Şerban: Dacă ar fi să faci un top 3 al lucrurilor nesuferite din România, ce ai spune?
Mircea Cărtărescu: Azi este o zi mare pentru mine, bănuiesc că şi pentru unii dintre voi, zi în care "mi-am realizat profeţiile politice". Şi sper că este doar capătul de sus al toboganului pentru Adrian Năstase, cel care-a pierdut azi (15 martie, n. red.) şefia Camerei Deputaţilor. Acest personaj este pentru mine un simbol a tot ce s-a întîmplat rău în România în ultimii 15 ani. El ar fi locul 1 în top. Locul 2... neputinţa noastră de a face din Bucureşti un loc decent. Faptul că trei străzi cruciş pe patru curmeziş, care formează, chipurile, centrul istoric al oraşului, n-au putut fi făcute în 15 ani să arate normal. Nu sclipitor, n-ar fi putut să fie o Pragă sau o Budapestă de la început. Dar nu s-a putut face să arate măcar decent. Sînt aceleaşi ruine lugubre de cînd le ştiu. Asta mi se pare iarăşi o mare mizerie. Şi, pentru locul 3... să ne întoarcem la sfera noastră culturală. Mă enervează conflictele, furtunile într-un pahar cu apă de-aici. Mă enervează că nişte oameni care de fapt nu au nimic de împărţit, care sînt cu toţii decenţi, liberali, "de-ai noştri", ca să zic aşa, cei care-nainte făcuseră front comun contra dictaturii, s-au împărţit în 2-3 tabere şi se luptă cu o înverşunare absurdă. Asta mă enervează. Asta nu-mi place. Pot să nu-mi placă individual unii dintre oamenii ăştia, dar... într-o cultură mică, în care este nevoie de cooperare sau măcar de respect reciproc, să văd aceste lupte intestine - aproape în sensul propriu al cuvîntului - pentru mine este insuportabil. E neplăcut să mă întîlnesc cu cineva şi să-mi spună "Cum? Te-ai dus la ticăloşii ăia şi le-ai dat un interviu? La revista aia nenorocită?" sau să aud pe cineva că îşi numeşte un adversar numai "animalul de cutare"... Nu-mi fac iluzia că viaţa literară e un paradis sau că ar putea deveni un paradis, dar valurile mereu renăscute ale "oierilor" şi "boierilor" au ajuns previzibile şi plicticoase.

Iaromira Popovici: Dar primele 3 lucruri care îţi plac?
Mircea Cărtărescu: Pînă la urmă, pe cine interesează? Îmi plac foarte mult prietenii mei. Îmi plac cîteva reviste în mod deosebit, între care, fără nici un fel de ipocrizie, este a voastră. La Dilema am simţit întotdeauna că am prieteni şi m-am simţit foarte bine. Apoi, Academia Caţavencu îmi place foarte mult. Cred, de altfel, că spiritul celor două este asemănător; îmi place şi ziarul Cotidianul foarte mult. Altele mai puţin, iar altele deloc, chiar dacă sînt importante. Simt că nu am ce căuta acolo. Îmi plac foarte multe lucruri în România. De exemplu, prin soţia mea, am descoperit locurile unde ea s-a născut şi unde trăieşte familia ei, şi anume la Sîngeorz-Băi. Este un loc absolut paradisiac, unde, poate, cînd va veni vremea retragerii, cum se zice, ne gîndim să ne facem o căsuţă. Casa tatălui ei este o casă ţărănească, cu şindrile, cu muşcate pe prispă, aşezată pe un deal, în faţa unui deal mai înalt, ca o jumătate de ou...

Radu Cosaşu: Te-am sunat mai de mult - să ştii că simt nevoia să-ţi telefonez deseori - şi ţi-am citit un articol al domnului Gheorghe Grigurcu foarte dur la adresa lui Crohmălniceanu, chiar după ce Croh murise; l-ai ascultat şi mi-ai spus, foarte rezervat, că nu te interesează. Am fost dezamăgit. Croh, Paul Georgescu - "bătrîni comunişti", cum li s-ar zice şi azi - au fost decisivi în evoluţia ta. Cum te mai gîndeşti la ei, azi, cînd din nou unii inocenţi contemporani nu le iartă trecutul, lor şi altor păcătoşi care în urmă cu 50 de ani au militat pentru realism socialist, ca după aceea să vă descopere cu tot entuziasmul şi să vă susţină talentul? Îi socoteşti oportunişti? Şi o a doua întrebare: ce părere ai cu privire la dificultatea - şi ea eternă, şi ea fascinantă - cu care mai tot intelectualul român, oricît de strălucit, îşi recunoaşte erorile penibile, eşecurile politice?
Mircea Cărtărescu: Prima întrebare mi se pare foarte bună pentru că arată că ai o responsabilitate faţă de cei care au contribuit la destinul tău şi care te-au format într-un fel sau altul. Eu întotdeauna am fost partizanul unei obiectivităţi iubitoare. La cursurile mele nu am lăsat nici o umbră în privinţa vieţii şi faptelor, uneori odioase, ale celor despre care am vorbit, oricît de minunaţi scriitori sau critici au fost şi oricît de mult i-aş fi preţuit. Eu cred că e bine ca oamenii să ştie tot, absolut tot. Mi se pare penibil să ascunzi părţile negative ale cuiva. În acelaşi timp, nu am simţit niciodată nevoia să dezvolt un conflict din jurul unui personaj, intrînd în polemică cu aceia care-l atacă. Cei care-l atacă au probabil raţiunile lor s-o facă. Gheorghe Grigurcu, pentru care am mult respect, nu-l atacă numai pe Crohmălniceanu. L-a atacat pe Nichita Stănescu foarte des şi pe foarte mulţi alţi autori. Probabil că are raţiunile lui, punctul lui de vedere, din care vede lucrurile altfel decît mine. Eu cred că îţi arăţi iubirea şi recunoştinţa faţă de oamenii care te-au ajutat în tinereţe, scriind pozitiv despre ei. Şi am avut ocazia să scriu despre Crohmălniceanu cele mai calde pagini de evocare. Ştiu foarte bine ce-a făcut el în anii '50, dar mi-e absolut indiferent. Cred că, faţă de noi, el şi-a spălat, dacă se poate spune aşa, o parte din vina pe care va fi avut-o. Nouă nu ne-a impus o privire asupra vieţii şi a literaturii specifică anilor '50. Pe noi, cei care mergeam la Cenaclul "Junimea", pe care îl conducea, ne-a învăţat foarte multe lucruri, ne-a ajutat şi ne-a fost un prieten sincer, aşa cum nu au făcut-o mulţi alţi critici. Crohmălniceanu a făcut faţă de mine gesturi mult mai multe şi mai implicate decît ştiu majoritatea oamenilor. Cît a trăit, a fost primul cititor al manuscriselor mele. Probabil că nu aş fi debutat în străinătate fără el. Nu este nici un secret, el mi-a deschis calea debutului în Franţa, după care au venit şi celelalte. Nu este în firea mea să intru în polemici. Sigur că sînt şi alte puncte de vedere posibile, sigur că poate v-am dezamăgit că nu am intrat în discuţie cu Grigurcu, dar eu, dacă îmi daţi voie, şi acum aş avea aceeaşi atitudine. În privinţa celeilalte chestiuni, eu o văd combinată cu altele de acest fel.
De exemplu, în literatura română, slavă Domnului!, sînt Adriani Leverkühn cîţi pofteşti, se calcă pe picioare. Dar nu avem modelul Serenus Zeitblöm, oameni care să stea modest alături de cei pe care ei îi cred importanţi şi mari, să-i privească din umbră, să le noteze faptele şi gîndurile... Aşa ceva ne lipseşte cu desăvîrşire: devoţiunea intelectuală faţă de cineva pe care îl consideri un om superior ţie, un om care merită iubit şi venerat. De asemenea, nu avem oameni care îşi fac mea culpa. Oamenii trăiesc într-un angrenaj social atît de neiertător încît probabil că se tem să nu decadă simbolic şi chiar concret din privilegiile lor, din felul lor de viaţă.

Alex. Leo Şerban: Eu am să te întreb despre filme - evident. În ultima vreme, am observat că se manifestă un fel de "frigiditate", tinerii, în general (şi, ce e mai grav, unii cronicari), nu mai vibrează la filmele delicate, cele care nu-ţi dau cu subiectul (tematica sau mesajul) în cap... E ca un transfer: afectele se mută din zona estetică în politică.
Mircea Cărtărescu: Mie mi se pare că nu doar tinerii, ci jurii întregi de festivaluri serioase suferă de asta, de anestetismul ăsta. Din cîte îmi dau seama, în ultima vreme, la festivalurile internaţionale subiectul face trei sferturi din film. Eu cred că în cazul unora dintre filmele premiate, regizorul ar fi făcut mai bine să povestească în trei fraze despre ce e vorba şi să ia premiul fără să mai facă filmul. Cele mai multe premii se dau pe criterii politice sau ideologice. Ăsta este lucrul ce frapează cel mai tare. Nu se premiază un film pentru textura peliculei, pentru ceea ce are puternic din punct de vedere estetic, ci pentru că vorbeşte despre Kosovo, despre relaţii de gender, despre discriminări de toate felurile, fără îndoială importante, dar nu în zona estetică. Să se scrie despre Iran în toate ziarele din lume, dar să se dea premii pentru frumuseţea imaginii şi pentru deşteptăciunea poveştii.
Chiar şi la noi se vede tendinţa asta, în evaluarea cărţilor. Cunosc cărţi ale unor oameni tineri care au fost aclamate numai şi numai pentru ideea lor. Pentru că ei au venit prima dată cu o carte despre droguri sau despre homosexualitate. Eu cred că o tradiţie de cîteva mii de ani în cultură nu se termină chiar aşa de uşor. Nu pot să cred că astăzi cultura înaltă este total damnată şi că nu se mai poate merge decît pe cultură populară. Dacă ideea de postmodernism nu este regîndită de fiecare minte în care pătrunde, ajungi la un relativism total unde orice este posibil, unde, din 100 de filme, oricare poate fi premiat în egală măsură, şi atunci ajungi să te hrăneşti exclusiv cu trash cultural.

Simona Sora: Eugen Negrici vorbeşte despre curmarea cursului firesc, recuperator al literaturii române, pentru optzecism. A fost optzecismul o îngheţare a literaturii române în formă parodică şi autoreflexivă?
Mircea Cărtărescu: La fraza asta, "optzecismul a curmat cursul firesc al literaturii române", am o singură obiecţie, şi anume la cuvîntul "firesc". Sigur că a curmat cursul literaturii române. Dar acel curs era departe de a fi firesc. Ştim cu toţii că anii '60 au fost o reluare in disguise a anilor '30. Este un neomodernism cu trăsături foarte asemănătoare modernismului interbelic, ceea ce este de înţeles, pentru că în momentul în care s-a putut relua literatura adevărată, ea s-a făcut cu modelele precedente, sărindu-se peste gaura de 15 ani pe care o ştim cu toţii. Şi atunci, nu ne surprinde că Nichita Stănescu este extrem de apropiat ideologic, ca ideologie literară, de Ion Barbu - tot un poet al jubilaţiei cosmice, al esenţelor, al conceptelor - iar Leonid Dimov un poet foarte asemănător lui Arghezi, trecut însă prin experienţa onirică. Prozatorii din aceeaşi perioadă aparţin şi ei unor modele care dispăruseră de 20-30 de ani. A recupera o perioadă revolută, după ce o vreme nu s-a putut face deloc literatură, nu înseamnă a urma cursul firesc al unei literaturi. De fapt, literatura anilor '60 şi '70 - în bună parte, fiindcă nu toată lumea se înscrie în asta - a fost într-un fel nefirească, deşi nimeni nu contestă valorile care au apărut. Dar ca evoluţie a formelor istorice, ea a fost o perioadă nefirească. Nicăieri în lume în anii '60 nu se mai făcea literatură modernistă. Ceea ce au făcut optzeciştii a fost să încerce o reapropiere, în sensul unei sincronizări aproape lovinesciene, cu ceea ce se făcea în lume în epoca respectivă. Şi atunci, îşi are şi optzecismul legitimitatea sa. Lucrul cu care eu nu sînt de acord în privinţa optzecismului este că el există şi astăzi, cum spun unii. Am auzit spunîndu-se: "literatura optzecistă este de fapt singura care există azi, după ea nu s-a mai inventat nimic, optzeciştii sînt în continuare cei mai noi şi mai inovativi scriitori". După părerea mea, optzecismul este de mult istoricizat, el a rămas în anii '80, şi e foarte bine să fie aşa.

Vrăjeli cu dentişti

Adina Popescu: Aş vrea să vorbim despre nevoia cititorilor de astăzi de a întoarce pagina, de a avea o poveste. Tu ai scris o carte care mie mi-a plăcut foarte mult, despre zmei, Enciclopedia zmeilor. Am avut o discuţie cu nişte puşti de clasa a VI-a care spuneau că zmeii tăi sînt o "vrăjeală" faţă de Harry Potter...
Mircea Cărtărescu: O vrăjeală faţă de marea vrăjeală!...

Adina Popescu: Cum ai putea să comentezi nevoia din ce în ce mai mare a oamenilor de poveste? Şi cum ar trebui să fie zmeii care "să prindă"? Comerciali?
Mircea Cărtărescu: Mulţumesc mult pentru mingea ridicată la fileu. Aseară am primit cel mai fantastic mail din partea unui cititor. Era cam aşa: "Domnule Cărtărescu, am fost o mare admiratoare a dvs., v-am citit toate cărţile, dar ultima m-a dezamăgit îngrozitor şi am de gînd să nu mai citesc nimic din ce o să scrieţi. Aflaţi că sînt medic stomatolog şi că paginile despre zmeul-dentist din Enciclopedia zmeilor m-au indignat cît se poate de mult. Nu v-aţi dat seama că, după ce v-au citit, copiii vor merge cu frică la dentist, aşa că vor avea carii? Nu v-aţi dat seama ce rău faceţi prin asta societăţii noastre?" Am fost atît de fericit de mesajul ăsta încît i-am răspuns pe loc cu o scrisoare foarte caldă.
M-am distrat foarte tare cu zmeii. Totul s-a făcut din aproape-n aproape. Pe-atunci mă jucam intens "Heroes III", ale cărui hărţi au două nivele, unul de suprafaţă şi unul subteran. De acolo mi-au venit multe idei pentru poveştile din Enciclopedia zmeilor.

Alex. Leo Şerban: Dar nu ai avut mail-uri şi de la feministe înverşunate, după ce a apărut De ce iubim femeile?
Mircea Cărtărescu: Nu, nu am avut. Decît articolul scris de Alexandra Olivotto. În privinţa lui, eu pot s-o înţeleg. Acum zece ani, eu însumi aş fi scris un articol asemănător. Pe-atunci eram un feminist convins. Cînd am descoperit teoriile feministe, am citit foarte mult în domeniu şi ajunsesem destul de îndoctrinat. Între timp, mi-am dat seama că nu tot ce zboară se mănîncă şi că, dincolo de lucrurile de bun simţ care ţin de egalitatea de şanse, există şi monstruoase exagerări, nu neapărat rău intenţionate, ci mai curînd fanatice. Ele vin de obicei din partea unor neofiţi, unor recenţi "dumiriţi". După ce în România literară a scris lucruri absurde despre cartea mea, sub bătăiosul titlu "Nu!" (al dramaturgului care le trimitea pe femei la cratiţă), tînăra feministă a recidivat în Vatra, care a făcut un număr intitulat "De ce iubim bărbaţii". Şi acolo are un text care urmează punct cu punct eseul final din cartea mea, întorcîndu-i pe dos fiecare frază. Acolo se vede înverşunarea ei, înverşunare de neofit, de om care a intrat de curînd într-o credinţă pe care o apără din toate puterile, pînă la martiraj. Puneţi textul meu şi al ei alături şi veţi vedea cine este sexistul. Dar, dincolo de toate astea, ceva din arţagul tinerei Olivotto mi-o face tare simpatică...

Simona Sora: Ai spus în Jurnal că mai ai trei atuuri în privinţa lui Orbitor 3. Se poate spune măcar un atu din cele trei?
Mircea Cărtărescu: Dacă termin Orbitor 3, tot restul va fi pe deasupra. Adică nu mă voi mai considera un autor ratat sau semiratat. Dacă reuşesc să termin Orbitor 3, mi-am plătit biletul, cum se zice: în linii mari, proiectul meu existenţial şi scriitoricesc va fi încheiat. Şi, slavă Domnului, abia aştept să fac lucrul ăsta, ca să mă pot ocupa apoi de alte treburi. Am intenţia să redebutez. Mă gîndesc să scriu nişte cărticele deosebite de cele de pînă acum, şi care sigur mă vor distra mult mai mult decît volumul pe care-l mai am de scris la Orbitor. Deja percep acest proiect ca pe o povară pentru mine, dar şi ca pe o datorie. Trebuie să-l duc pînă la capăt de vreme ce l-am început. Dar după aceea am să mă simt foarte liber şi foarte disponibil.

Simona Sora: Ce lectură ţi-ar plăcea să ai cînd o să închei Orbitor? Una jungiană, genetică, de teoria lumilor virtuale?
Mircea Cărtărescu: Sincer, mi-ar plăcea să ajung să scriu cuvîntul SFÎRŞIT şi, cum zicea cineva, să-mi leg cartea de gît şi să mă arunc cu ea în Dîmboviţa. Cred că o să fiu atît de fericit cînd o să termin încît tot restul e secundar... În clipa aceea, o să-mi fie perfect indiferent dacă mă înjură sau mă laudă toată lumea...


(Interviu preluat din Dilema veche, aprilie 2006)