Şerban Foarţă: Versificaţia îi cam oboseşte pe cetăţenii onorabili

De curînd, la Cartea Românească, un nou volum al lui Şerban Foarţă. Rimelări adună textele scrise pentru rubrica omonimă din revista Dilema Veche. Cum ne-a fost extrem de greu să-l prezentăm pe Şerban Foarţă după puterile noastre, i-am trimis cîteva link-uri întrebătoare pe care le-a configurat domnia sa.

---

Constantin Vică: Care este povestea Rimelărilor? Le scriaţi avînd în gînd publicul revistei Dilema Veche? Le-aţi scris ca pentru o revistă care se ocupă cu dilemele tranziţiei?
Şerban Foarţă: De ce o spuneţi la trecut? Scriu în continuare "rimelări" pentru Dilema Veche; inclusiv, deci, pentru un public ce e, în primul rînd, al ei. Pe care, însă, nu-l cunosc prea bine (după cum nu cunosc cu mult mai bine nici, mă scuzaţi, "dilemele tranziţiei"). Problema nu e una de feedback propriu-zis (ecourile nu-mi lipsesc, pe Internet sau prin viu grai), dar, ca la teatru,-n întunericul din sală, una ce ţine de imprevizibil. Sînt sceptic în privinţa, îndeobşte, a propriei mele receptări. Versificaţia îi cam oboseşte pe cetăţenii onorabili. Oricît de "pe-nţelesul" acestora ai fi, rămîne loc de (agreabile/ dezagreabile) surprize; nu are noimă să le faci concesii, pentru că nu există nici o garanţie ca, tu făcîndu-te mai prost, ei să se facă mai deştepţi. Artiştii par, adesea, elitişti numai prin contrast cu beoţienii. În rest, avem un "public minunat", căruia "marile doamne ale scenei" şi telestelele mai noi i se adresează, din pur cabotinism, cu formula de "Măria sa"!

C.V.: Cum ar suna un sonet care să conţină cele mai faine versuri din literatura română?
Ş.F.: Un sonet numără 14 versuri. Versul, de regulă, e endecasilab. Primele două strofe sînt catrene, ultimele două sînt terţine. Pentru catrene e nevoie de cîte două rime luate de patru ori. În cazul terţinelor, rimarea nu e atît de strictă, dar, barem, două cîte două versuri tot trebuie să se îngîne. Şi mai dificilă e problema celor "mai faine versuri" româneşti: de la 14 din acelaşi autor la 14 din 14 autori români (ce va să zică homoglosici) diferiţi, care se cade să rimeze în chipul prezentat mai sus, nu numai sonor, ci şi semantic... Vă las pe dumneavoastră să rezolvaţi problema! – Cît despre mine, într-o holorimă, i-am combinat pe cei trei "B" cu Macedonski, obţinînd colajul următor: "Scris, rîul trece-n mai-albastru,/ cu vîntul. (Unde-i, ca un nimb,/ cuvîntul undei?) – Ca un nimb/ scris, rîul trece-n mai alb astru.// Decor de doliu, funerar?/ Sorgintea rîde cristalină./ Sorgintea rîde. Crist alină/ de cor de doliu, funerar."

C.V.: După 15 ani de la Revoluţie, s-a schimbat şi în România regimul diurn/ nocturn al presei?
Ş.F.: Regimul politic nu influenţează, doar el, "dublul regim (diurn/ nocturn) al presei". Depinde, adesea, de psihologia sau, mai curînd, de caracterul fiecărui gazetar în parte ca presa să se instaleze şi subziste în crepuscular, nocturn, lunatic, fantasmagoric sau elucubrant. Provenienţa termenului ultim e verbul latinesc elucubrare, care înseamnă "a lucra tîrziu în noapte" (cînd e lesne să... elucubrezi), la, bineînţeles, lumina lămpii, – fie catonice (cu flamă de opaiţ), fie catodice (ca OTV-ul).

Sînt două hipertexte în Europa sublunară...

C.V.: Literatura se face din link-uri, e un hipertext pe care îl continuă infinit scriitorii? Sau literatura se compune din piese de puzzle?
Ş.F.: Pe cît de generoasă-i întrebarea, tot pe atîta e de dificilă. Din politeţe, mă grăbesc să vă răspund. Ştiţi cum e interviul: unul întreabă, celălalt se află în treabă, dînd răspunsuri! Răspunsul meu ar fi acesta: mai curînd, ştiinţa, inclusiv filosofia (de şcoală oarecum mai veche), constituie un hipertext, constînd din link-uri, din verigi ce se "îmbucă" plauzibil, una cu alta, ba chiar logic (sau, cel puţin, aparent logic), într-un interminabil şarpe (de ordin neisadorian!). Cît despre operele înseşi, de artă sau literatură, fără ca ele să aducă a monade, monade neferestruite, avîndu-şi, fiecare, propria şi stricta Inselhaftigkeit, adică "insularitatea" (sau... "izolaritatea") sa, nu par a fi nici simple piese, (re)asamblabile, de puzzle. Căci acest joc implică existenţa unei secrete, dar, cu timpul, recognoscibile configuraţii, a unei, în sfîrşit, figuri. A cui ar fi figura asta? A marelui mozaicar, sau, dacă vreţi, programator?... Cît despre prima ipoteză, ajungem tot la un Principiu unic şi extratemporal, pe care, ca şi-n primul caz, nu am putea să-l (re)cunoaştem decît într-un tîrziu, – în "tîrziu şi înalt", vorba poetului domniţei Huss, cînd arta şi literatura vor fi şi trecut, ca lumea însăşi! Pînă atunci, sînt două hipertexte (cu link-urile de rigoare) în Europa sublunară, ce ţin fie de vechea greco-latinitate, fie de iudeo-creştinism: poemele homerice şi Biblia. (Să mai adaug, într-o paranteză, că Ulysses se linkuie [sic!] cu Odiseea, în timp ce e de-a binelea "monadic" faţă de À la recherche du Temps perdu sau faţă de romanele lui Kafka, – opere sincrone între ele, nu, însă, şi contemporane!)

C.V.: În 1979 apare Copyright. Pe cînd un Copyleft?
Ş.F.: Să nu facem, domnule, risipă de jocurile de cuvinte, ca să nu ajungem... copylefteri!

C.V.: Vă simţiţi ca un renascentist damnat într-o lume a vitezei? Sau ca un vitezoman într-o lume generalizat renascentistă?
Ş.F.: Nu văd (vă rog să mă scuzaţi!) deosebirea între "viteză" şi "renascentism"... Viteza,-n rest, e o chestiune relativă (şi, in extremis, vană, ca şi timpul). Mult mai definitoriu ar fi, însă, pentru Renaştere, un dinamism indenegabil (şi, uneori, o impacienţă de "oameni noi", uomini nuovi). Iar dacă Leonardo e, îndeobşte, dilatoriu, Michelangelo sau Rafael sînt, dacă vreţi, "vitezomani". Tot în Renaştere, în cea franceză, un sonetist fu gata să citească Iliada "în trei zile"... ş.a.m.d.

C.V.: Există vreo carte pe care n-ar trebui s-o citească nimeni?
Ş.F.: Nu, întrucît e imposibil: unul barem, cel care o scrie, nu are cum să n-o citească.

Plăcerea suverană de-a fi, din vreme-n vreme, mînă spartă

C.V.: O propunere: sînteţi jurnalist la Tabloidul de cultură. Aveţi de scris un articol de 2.000 de semne despre relaţia dintre Emil Brumaru şi Şerban Foarţă.
Ş.F.: Pe la sfîrşitul lui decembrie 1968, am scris, într-o bucătărie (a unor prieteni vechi bucureşteni), încălzindu-mă la flacăra albastră şi toxică de aragaz, despre (dactilografiate pe A4 şi primite de la dl Ţepeneag) versurile unui "mare anonim", pe numele-i autumnal Emil Brumaru, – ne-, încă, publicat într-un volum. Ceea ce am "elucubrat" în noaptea aia, a apărut, apoi, în Orizont, ca recenzie la volumu-i de debut. Rugaţi-l pe Emil Brumaru să-i numere semnele, pe, eventual, abac!

C.V.: Cum aţi reuşit să fiţi în perioada comunistă liber-profesionist? Ce a presupus acest statut?
Ş.F.: A presupus o relativă sărăcie; a presupus plăcerea suverană de-a fi, din vreme-n vreme, mînă spartă, căci nu aveai ce tezauriza; a presupus un ajutor din partea părinţilor (tată şi socru); a presupus un onorariu (modic) din partea unor publicaţii literare (nu-i vorba de Dialog sau Echinox), ca şi a unor edituri; a presupus o marginalizare, mai mult sau mai puţin dorită; a presupus ratarea unei burse, a unei burse Herder, în Austria; a presupus, pe lîngă resemnare, luxul nesemnării vreunei condici; a presupus pretextul refuzului intrării în PCR, în august '68, cînd mulţi confraţi băteau la porţile-i întredeschise; a presupus punerea între paranteze a oricărui voiaj à l'étranger (cu o excepţie, în septembrie '80, într-o Polonie socialistă de după... coarda care face Gdaansk!); a presupus mult mai puţin efort retoric decît acesta, de acum; a presupus încrederea deplină a unei soţii fără egal.


(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, ianuarie 2006)