|
Partea a şasea, în care se povesteşte cum Căscioarele sunt un fel de Triunghiul Bermudelor |
- Domn primar se află internat într-un sanatoriu.
- Eu am auzit că-i la nebuni.
- Nu e la nebuni, e la odihnă.
- Nu-i la odihnă. Cică i-a dat calmante, să doarmă.
- Şi dormitu' nu e odihnă? Ce e?
- E, ăsta-i al' fel de somn, nu e odihnă.
- Hm! O fi! Păcat de el! Ce primar buuun...
- Da, ţaţă Dumitriţo, primar buuun...
- Cum primar bun? Ce ziceaţi mai ieri-alaltăieri, că-i un hoţ şi-un şmecher? Aţi uitat?
- Eeee... nu mai vorbi aşa... uite ce bolnav e, săracu'! Ce s-o mai alege de noi? Cine-o veni în locu' lui?
- Poate s-o face bine şi s-o-ntoarce.
- Ar fi bine... Că măcar el şi-a făcut suma... Că dacă vine unu' nou şi... flămând...
- Da' nu crez să-şi mai revină domn' Veronel. Nu crez. Am auzit că nu mai judică. Cic-ar fi dat în mintea copiilor.
- Cum aşa? Da' de ce? Ce să-l fi supărat aşa rău?
- Oricum, nebuneala asta nu vine aşa, dintr-odată. Precis era bolnav mai de mult, dar nu şi-a dat nimeni seama. Stresu'...
- Ce-i aia? Io n-am mai auzit de-aşa ceva.
- Aşa se zice-acum, modern, ţaţă Dumitriţo. Când ai o supărare mare, cică eşti stresat.
- Ete, na. Oamenii se supără de când lumea şi pământu'. Mie, dacă mi-a dat Costică-al Anuţii cu furcoiu-n cap, ce era să fac? Să mă duc să mă internez la sanatoriu, că am... de-ăla, cum i-ai zis?
- Stres.
- Aşa, aşa. Stres... Asta-i o invenţie. Nu ştie cum să mai păcălească lumea.
- Să vedem ce-o mai fi. Da' zău că era bun domn Veronel. Că-n alte comune...
- Da' americanii ăia mai sunt pe-aci ori au plecat?
- Matale pe ce lume trăieşti, bre?
- E, ce treabă am eu cu ei? Îmi văd de bătrâneţile mele...
Americanii încă nu au plecat din Căscioarele. La sosire, cu vreo câteva zile în urmă, fuseseră întâmpinaţi de însuşi prefectul judeţului care, pe ultima sută de metri, făcuse în aşa fel încât să fie spoite toate casele, aşa că uliţele aveau mai curând un aer de spital – ziceau, nemulţumiţi, oamenii din sat - decât de sărbătoare şi veselie. Picturile, de care sătenii fuseseră până mai ieri atât de mândri, dispăruseră sub straturile de var lucind în soare, alb imaculat. Mai greu fusese să fie dărâmate literele construite din cărămidă şi tencuite cu ciment, de nea Grigore, pentru că omul se revoltase şi, neştiind ce altceva să facă să oprească nenorocirea, se aruncase în faţa buldozerului când acesta tocmai îşi lua avânt să izbească H-ul. Noroc că un muncitor, cu prezenţă de spirit, îşi dăduse seama de cele ce se întâmplau şi, în ultima clipă, îl împinsese pe nea Grigore din calea uriaşei maşini, salvându-i viaţa. Oamenilor din sat le pierise toată bucuria că vin americanii, deh, erau încă impresionaţi de ce i se întâmplase primarului, de pieirea picturilor, de întâmplarea cu nea Grigore. Trebuia, conform obiceiului, să dezbată pe îndelete aceste probleme atât de proaspete şi avea să mai treacă destul timp până la epuizarea scenariilor. La un moment dat, în timpul vizitei, fusese iar un pic de agitaţie pentru că, în timp ce americanii făceau diverse cercetări – Dumnezeu ştie ce cercetau, dar toată lumea se uita cu respect la ei, că doar erau oameni foarte deştepţi: cum să pricepem noi, nişte oameni aşa de simpli, ce cercitează ei? – una din maşinile lor dispăruse, fără urmă, parcă o înghiţise pământul. Timp de vreo două ceasuri a ţinut forfota. Şoferul, care era român, vrusese să îşi ia pachetul de ţigări din torpedou, dar nu mai găsise maşina. Ia-o de unde nu-i! Întrebase în stânga şi-n dreapta, şeful de post aflase imediat de nemaipomenita şi ruşinoasa întâmplare şi sosise într-un suflet la faţa locului. Norocul şi priceperea poliţistului făcuseră ca acest caz să fie – ca niciodată! - rezolvat cât ai bate din palme. Americanii nici nu aflaseră vreodată despre toată această tărăşenie, deşi totul se petrecuse chiar sub nasul lor. Făptaşii, doi recidivişti din satul învecinat, puseseră la cale furtul, însă fuseseră prinşi de mâna lungă a legii, chiar când s-o cotească pe un drum lateral care ducea spre câmp, unde erau lanuri de porumb mai înalte decât un stat de om.
- Dacă apucau să se-ascundă în porumb şi să aştepte acolo întunericul, nu-i mai găsea niciodată! Ne făceam de ruşinea ruşinii, Doamne Maica Domnului!
- Zău, de când cu americanii ăştia, parcă ne-au năpădit necazurile şi ghinioanele.
- E, las' că trebuie să plece. Cică nu mai stau, că n-au găsit ce le trebuia.
- Dar ce le trebuia? Ce-au căutat? Nu puteau să ne întrebe pe noi? Poate noi ştim mai bine ca ei. Ce ţine-aşa mare secret?
- Lasă, că şi dacă ţi-ar povesti, poate că tot n-ai pricepe. Pe mine una, nu mă interesează. Îmi văd de treaba mea. Să se întoarcă sănătoşi la casele lor!
- Asta cam aşa e. Am auzit că mâine, gata! Valea!
- Aoileu, cred că Rădiţa e distrusă. Iar pleacă Lenuţa. Atâta distanţă, poţi să-ţi dai seama? Cine ştie când are s-o mai vază? Spune şi tu, să ai o singură fată şi să plece aşa departe... nu-i uşor deloc!
- Da' a mâncat-o şi p-asta în... ca pe Zambilica! Cine-a pus-o să plece tocma-n America? Nu ştia că are o mamă şi trebuie să-i mângâie bătrâneţile? Că doar de-aia a crescut-o, păi nu-i aşa?
Linda este foarte mulţumită că, după atâţia ani, a ajuns să o vadă pe maică-sa, care este sănătoasă, şi că, din ce-şi imaginase ea, din toate întâmplările negre pe care le avusese în minte, nu se adeverise nici una. Tanti Rădiţa este rumeioară în obrăjori, sănătoasă tun, are curtea plină de găini, raţe şi gâşte, are coteţele pline de porci, grădina îngrijită şi roditoare, viţa-de-vie săpată.
- Cum să n-aibă? vorbesc femeile. Dacă-i trimte Lenuţa dolari! Înainte avea? N-avea!
Femeia roboteşte din zori şi până în noapte, mai ales acum, cu vizita asta, pentru că fiică-sa şi-a adus colegii la masă, aproape în fiecare zi, deşi fripturile şi sarmalele îi aşteptau pe oaspeţi şi la căminul cultural, unde domn Veronel, înainte să cadă bolnav, apucase să dea ordine ferme privind organizarea meselor musafirilor. Nu îi pare rău femeii că a tăiat o mulţime de orătănii. Bine că a avut de unde! Cum ar fi fost să n-aibă? Nu, e drept, nu s-a mai întâmplat să n-am, de când cu banii de la Lenuţa, mânca-o-ar mama pe ea de fată! Americanii au fost încântaţi de sarmalele înfăşurate în varza acră, de ciorbele cu tăiţei galbeni şi laţi, în care se scaldă bucăţelele de carne de cocoş, de ardeii iuţi-iuţi, roşii şi verzi, care însoţesc de minune zeama acră şi fierbinte, de plăcintele cu brânză şi de gogoşile tăvălite prin zahăr pudră. Iar Sam este de-a dreptul fascinat de cuptorul de pământ, din mijlocul curţii, construit chiar sub un corcoduş rămuros, plin de fructe rotunde, galbene, cu gust mălăios. Se tot retrage singur şi stă la gura cuptorului lipit cu pământ şi, în ciuda căldurii de-afară, se lasă dogorit de flăcările galben-portocalii, pe care le înteţeşte băgând el însuşi ciocanii lungi în burta cuptorului, având grijă să-i împingă atunci când părţile aflate înăuntru se transformă în scrum. Îi place nespus când pe plita negricioasă fierbe ceaunul cu mămăligă. Iar poziţia aceasta – adică să stea pe vine sau pe scăunelul scund, la gura cuptorului - parcă îl ajută să se gândească profund şi limpede la lucruri serioase şi, mai ales, îl ajută să tragă concluziile misiunii lor. Ştie că nu are cum să evite ceea ce este evident: aici, totul pare în regulă şi totuşi nu este. Este, cu certitudine, o altă zonă a planetei – cum sunt şi Triunghiul Bermudelor şi atâtea altele - în care se petrec lucruri paranormale. Simte şi în atmosferă chestia asta. Nu poate spune în cuvinte ce este, dar este ceva. De când a pus piciorul în satul ăsta românesc, simte că locul e ciudat, ciudat, ciudat. Şi liderul de regiune e... se poartă... e amabil, dar parcă ascunde secrete, e binevoitor, dar parcă de-abia aşteaptă să plecăm... Sam ştie că, din nefericire, toţi banii pentru proiectul TIDE-ARP – sume uriaşe, sute şi sute de milioane de dolari – s-au dus pe apa sâmbetei şi toată munca lor a fost în zadar. Datele şi măsurătorile de toate felurile sunt numai bune de aruncat la gunoi. Priveşte fix în galbenul auriu al mămăligii care clocoteşte şi îşi dă seama că proiectul nu poate continua. Terciul începe să sară, iar tanti Rădiţa îl mai domoleşte, rotind în el un făcăleţ lung. Sam se trezeşte că un strop de terci fierbinte îi sare pe mână. Luat prin surprindere, se ridică speriat de pe scăunelul scund. Femeia din faţa lui îi spune cuvinte pe care el nu le înţelege, dar a căror sonoritate e încântătoare. Îşi recunoaşte doar numele.
- Domnule Sam, aveţi grijă!
Zâmbeşte. Apoi gândul îi fuge înapoi, la proiectul TIDE-ARP care, din nefericire, trebuie oprit.
- În locul lui se va deschide un dosar X, se trezeşte el vorbind cu voce tare.
- Ce-aţi spus, domnule Sam? Lenuţaaa, ia vino-ncoace, mamă, că domnu' Sam vrea ceva şi nu ştiu ce.