Beatrice Lăpădat: Performance-ul Cancer, Coregrafiat abordează un subiect rar prezent pe scenele de teatru și dans chiar și în culturi care ne par exemplare în materie de progresism. Ce v-a motivat să inițiați și să organizați în România și în SUA un spectacol despre cancerul mamar, dar și ateliere de well-being în țară pentru cei afectați de cancer și pentru apropiații lor?
Cătălina Florescu: Motivația mea principală a constituit-o dorința de a le oferi cititorilor și spectatorilor un context corect pentru a-nțelege implicațiile acestei boli. Am dus muncă de lămurire cu profesioniști din teatru, din sfera medicală sau cu reprezentanți ai unor fundații non-profit ca să pot aduce prima piesă din cadrul trilogiei mele despre cancer (catalog.loc.gov/vwebv/) și în România. Ușile mi-au fost de fiecare dată închise politicos după discuții care păreau să ducă undeva, în timp ce în State am avut deja ocazia să îmi văd piesele pe această temă citite și jucate. Până la urmă, am avut șansa de a-i fi prezentată lui Cosmin Manolescu, un om extraordinar care a-nțeles de ce acest spectacol trebuie făcut în România. Spectacolul-eveniment, cred eu, unic în lume până la această dată, se află la intersecția dintre destinele noastre întrerupte de boală/moarte și a dorinței noastre de a sensibiliza și educa, de a invita foști/actuali pacienți să ni se alăture, de a introduce în programa școlară (pre)universitară subiecte așa-zis tabu, de a fi împreună. Acest cuvânt, "împreună", este esența mesajului nostru. Eu nu vorbesc și nici nu scriu în numele comunității, eu sunt împreună cu cei care au trecut și trec prin boală direct, dar și indirect în calitate de mame, soții, copii, parteneri, bunici, vecine, amici, colegi de muncă ai celor diagnosticați. Tot aici se află și explicația pentru faptul că există o virgulă între cele două cuvinte din titlul Cancer, Coregrafiat.
Conceptul din spatele trilogiei este unul simplu și de impact: din cele trei piese de teatru, una a fost de la bun început concepută ca un dans și avea 11 personaje, un bărbat și un cor alcătuit din zece femei. Ne-am dat seama că un astfel de proiect, deși mult mai aproape de ce aș fi vrut să transmit, ar fi întâmpinat mult mai multe piedici materiale și de organizare. Prin urmare, am redus textul la două personaje și l-am rescris în funcție de noua dinamică, așa cum am observat-o din repetițiile care au început încă din vara lui 2022.
În ceea ce privește atelierul de mișcare, acesta nu este doar o anexă atașată în mod firesc spectacolului, ci exprimă și dorința de a percepe corpul ca având nevoie de mișcare, de idei, de un anumit fel de a ne hrăni, de a (ne) iubi și de a ne dărui ceva prețios nouă și celorlalți. A trata nu înseamnă deloc doar a depinde de doctor / tratament, ci presupune o viziune holistică prin care devenim conștienți de corp nu doar când boala este diagnostică, ci cu mult înainte. Ar trebui să învățăm încă din școală despre prevenție, despre vindecarea fizico-afectivă, integrată, și ar trebui să putem avea dialoguri mature cu noi înșine și cu autoritățile mereu invitate să ni se alăture.
Cosmin Manolescu: A vorbi despre cancer, despre durere, despre moarte și despre lucrurile care ne transformă este uman și esențial pentru sănătatea noastră mentală și fizică, pentru că toate acestea fac parte din experiența vieții. Prin acest proiect, inițiat de Cătălina Florescu și pus în scenă de mine într-o variantă participativă, mă întorc în zona dificilă a reîntâlnirii cu cancerul. Încercăm astfel să aducem o rază de speranță și să contribuim la înțelegerea modului în care putem lupta cu demonii și cu problemele societății contemporane. Nu te poți limita la a face doar spectacole de dans despre iubire și despre frumusețea vieții când oamenii mor lângă tine. În special după pandemie și în contextul războiului actual din Ucraina, cred că e necesar să abordăm și aspectele mai întunecate din noi, inclusiv perspectiva întâlnirii cu moartea. Spectacolul este construit ca un rollercoaster participativ și scopul este de a-i însoți pe oameni în acest traseu, de a oferi companie și empatie, pentru oameni și pentru viață. Pierderea Gabrielei Tudor în 2009 mi-a modificat radical viața, relația cu oamenii dar, cred eu, și cu dansul. Prin Cancer, Coregrafiat și prin cursul WellDance încercăm să creăm un spațiu sigur de întâlnire, în care să vorbim prin dans și mișcare despre durerea acumulată în noi, oferind sprijin și acompaniament celor care au nevoie.
B.L.: În Statele Unite ale Americii, cancerul de sân reprezintă 30% din numărul total al diferitelor forme de cancer. American Cancer Society (cancer.org/how-common-is-breast-cancer.html) estimează că 43.700 de femei riscă decesul din cauza acestei boli în 2023. În România, cancerul mamar este forma cea mai răspândită de cancer la femei și implicit cea care produce numărul cel mai mare de victime. Cum vă explicați faptul că, în ciuda acestor statistici sumbre, cancerul de sân este atât de rar abordat în teatru și dans?
C.M.: Cancerul este în continuare un subiect tabu și dificil pentru România și tocmai de aceea cred că trebuie să discutăm mult mai mult despre asta, în special în mediul artelor performative. Trebuie subliniat faptul că la noi au mai existat proiecte în zona teatrală și fotografică - a se vedea, de exemplu, inițiativa Care dintre noi / Which One of Us, inițiat de regizoarea de teatru Chris Simion și de fotografa Cătălina Flămânzeanu sau, mai recent, expoziția fotografică Curajul de a celebra viața, realizată de Cosmina Grigore și de Asociația Imunis. Acestea rămân, însă, niște inițiative punctuale, rare și izolate în peisajul cultural. De curând, Uniunea Europeană a lansat un studiu excelent, Culture and Health (cultureforhealth.eu/), care, pe baza unor cercetări consistente, subliniază cât de importantă este abordarea unor probleme de sănătate publică prin intermediul artelor. Desigur, în România se înregistrează întârzieri importante la ora actuală în legătură cu felul în care abordăm acest subiect.
C.F.: Când am început să cercetez pe tema corpurilor afectate de acest tip de cancer, accesul la materiale era mai restrâns, însă între timp s-a scris și s-a discutat mult și serios pe această temă. Ce contează nu este doar să fii deschis să afli informații despre o boală care lasă multe urme, ci și cât poți digera emoțional din ce este scris și publicat. Obstacolul nu este legat de cât de multe resurse există - pentru că, repet, astăzi avem la dispoziție enorm de multe resurse vizuale, verbale, de cercetare și interdisciplinare pe tema cancerului la sân, iar cine e interesat mă poate contacta prin e-mail - ci de felul în care boala e abordată prin prisma corpurilor noastre. Dacă în școli elevii nu sunt expuși unor idei legate de sănătate care să fie prezentate transparent și obiectiv, tendința noastră este să credem ca adulți că doar medicul poate să ne îndrume atunci când auzim anumite cuvinte-cheie din terminologia medicală, în timp ce noi rămânem pasivi în relația cu propriile corpuri, ceea ce este greșit. O astfel de percepție face ca disponibilitatea noastră de a citi și de a ne educa să rămână în sertar, undeva pe lângă ascuțitori și creioane nefolosite. Oamenii, indiferent de genul cu care se identifică, au nevoie să își schimbe percepția față de corp. Nu este nimic rușinos în a recunoaște public că ne doare ceva. Va durea mult mai mult lipsa celor pe care îi vom pierde!
B.L.: Puteți să ne împărtășiți mai multe despre întâlnirea voastră și despre procesul de creație care s-a produs în bună parte la distanță? Care sunt principalele dificultăți, dar și satisfacții, ale unui astfel de proces de lucru?
C.M.: Cătălina și cu mine ne-am întâlnit la început pe Zoom, iar după o vreme, în 2022, ne-am întâlnit, în sfârșit, la București, în studioul de dans de la AREAL, unde, împreună cu colega mea Cristina Lilienfeld, am demarat primele repetiții și am început să dezvoltăm conceptul spectacolului. În decembrie 2022, ne-am revăzut la New York și la New Jersey, de data aceasta și împreună cu Michael Stinger (libertatea.ro/barbat-supravietuitor-habar-n-aveam-barbatii-fac-cancer-san-mi-a-fost-rusine), un alt membru al echipei artistice care ni se va alătura în cadrul turneului nostru american. Michael este un bărbăt extrem de curajos, care a trecut cu bine prin experiența cancerului de sân și care acum se implică în SUA în diferite campanii de advocacy. Recent, ni s-a alăturat Alina Comănescu (navigatorpacienti.ro), navigator de pacient - o meserie foarte puțin cunoscută în România - care care va fi invitata noastră specială în acest spectacol. M-au bucurat în egală măsură întâlnirea și discuțiile cu Louise, Cristina, Andi, Toma, prezența în proiect a compozitoarei Sabinei Ulubeanu, a video-designerului Cinty Ionescu și a lui Alexandros Raptis, care va face live DJ și va crea designul de lumini al spectacolului. Desigur, subliniez în mod special prezența în proiect a colegei mele Cristina Lilienfeld (cristinalilienfeld.ro), care a fost un sprijin extrem de important în crearea acestui spectacol. Menționez, de asemenea, că pentru mine, sprijinul instituțional oferit de Dorian Branea alături de echipa Institutului Cultural Român din New York, a făcut posibilă întreaga perioadă de cercetare din luna decembrie 2022, deschizând posibilitatea de a avea premiera pe scena newyorkeză în 26 aprilie 2023 la Jersey City Theatre Center (jctcenter.org/) și pe 28 aprilie 2023 la ICR New York. Ajutorul oferit de Mihaela Păun și de echipa ARCUB, care ne-au pus la dispoziție sala de spectacole și sprijin financiar, a permis să ducem la capăt acest proiect care acum aproape doi ani părea utopic. Foarte important, dacă nu ar fi existat sprijinul financiar oferit de AFCN, acest spectacol și turneu nu ar fi existat. Faptul că nu m-am simțit niciodată singur a contat foarte mult pentru mine. Distanța dintre București și New York poate fi, desigur, un element dificil, care complică într-o anumită măsură ecuația finalizării acestui proiect artistic, însă pandemia ne-a învățat să lucrăm și la distanță. Mă bucur și aștept cu foarte multă emoție premiera de pe 6 și 7 aprilie 2023 și sper ca evenimentul să se bucure de atenția mass-mediei și a publicului spectator.
C.F.: La început, când l-am întâlnit pe Cosmin prin Zoom, am crezut că aceste discuții vor rămâne la nivelul unor schimburi de idei și informații care nu vor duce, însă, nicăieri în planul concret al unei creații artistice - din lipsă de bani, dar și din pudoarea noastră ca sentiment național. Când ne-am întâlnit la București, el o cooptase deja în proiect pe Cristina Lilienfeld care, alături de Cosmin, este sufletul din spatele spectacolului. Am profitat de vacanța mea de vară și am lucrat împreună cu ei în spațiul de la AREAL. Știam atunci că vrem să facem un spectacol și un atelier, dar nu știam în vara lui 2022 dacă urma să avem și finanțarea necesară. Lucrând alături de doi coregrafi experimentați, am putut să văd ce funcționează coregrafic din textul scris de mine și ce e mai potrivit să rămână doar ca text. Într-un cuvânt, am învățat, ceea ce pentru mine echivalează cu a dărui. Iar pentru mine e important să ofer ceva relevant, la zi, nu doar să adaug proiecte în CV.
B.L.: Chiar dacă discuțiile despre cancer se poartă în general la feminin, ați ales ca protagonistul din Cancer, Coregrafiat să fie unul masculin. În ce măsură își propune acest proiect să atragă atenția asupra felului în care rasa, genul, dictatele patriarhatului, condițiile de trai și discriminarea socială se intersectează cu felul în care o astfel de boală se diagnostichează, se tratează și se trăiește în corpul pacientei / pacientului?
C.M.: Puțină lume în România știe că boala cancerului de sân poate apărea și la bărbați, chiar dacă într-un procent mult mai mic decât la femei. Cred că decizia Cătălinei de a alege ca personaj principal un bărbat în Cancer, Coregrafiat nu schimbă radical problema la nivelul bolii, ci la nivelul conștientizării și a prevenției. Cancerul se manifestă la fel indiferent de gen, atât în interiorul corpului, cât și la nivelul emoțiilor, însă, pentru o femeie, cancerul la sân reprezintă o problemă mult mai complexă, atât din perspectiva maternității, cât și a sexualității. Cu toate acestea, bărbații nu trebuie să uite că, după o anumită vârstă, pot și ei să fie afectați de această boală, iar screeningul este extrem de important. O parte a procesului meu de cercetare în vederea spectacolului a constituit-o realizarea unei mamografii la o clinică privată. Cu această ocazie, medicul de gen feminin care mi-a făcut analiza mi-a confirmat faptul că bărbații nu sunt conștienți că și ei pot fi afectați de cancerul mamar. Cred că la nivelul prevenției, piesa Cătălinei și spectacolul la care am lucrat împreună înseamnă un pas important pentru ce încercăm să facem în România. De asemenea, cred că spectacolul nostru invită, în egală măsură, la o reflecție în legătură cu modul în care ne putem apropia și însoți oamenii în drumul de trecere către o altă lume.
C.F.: Cu ocazia unuia dintre cursurile mele despre teatrul în secolul al XXI-lea, am invitat-o pe Rebecca Pine să le vorbească studenților despre experiența ei cu acest tip de cancer. O contactasem după ce îi văzusem poza în The New York Times, alături de un interviu în care vorbea deschis despre mișcarea Going Flat și despre complicațiile pe care le-a suferit post-mastectomie. (nytimes/going-flat-after-breast-cancer) Rebecca pozase nud de la bust în sus și, fără complexe, și-a expus zona mamară de după intervenție. Și a făcut asta în The New York Times, o publicație cu un tiraj impresionant! În timpul cursului, le-a vorbit studenților despre boală, dar și despre faptul că bărbații pot fi diagnosticați cu cancer mamar și chiar muri din cauza aceasta. Rebecca nu era scriitoare, ci fostă pacientă, iar eu am avut inițiativa acestui contact deoarece pentru mine e important ca la masa discuțiilor să nu fie doar profesioniști din câmpul medical și din industria farmaceutică, ci și jurnaliști, terapeuți sau "oameni de rând". La această "masă a netăcerii" e esențial să fie oameni care au trecut sau trec în prezent prin durere și tratament, pentru că boala se manifestă într-un mod unic în fiecare corp. De fiecare dată când ai acces la experiența directă a unui om afectat de boală, îți dorești să știi mai multe, să înțelegi, să cercetezi, să te apropii de boală învingând frica - de necunoscut, de suferință, de neadevăruri. Așadar, cu cât ne expunem mai mult discursurilor celor care vorbesc din propria experiență, cu atât avem mai mult de câștigat.
Personajul creat în dansul Cancer, Coregrafiat nu este primul din trilogie care se confruntă cu acest tip de cancer. În piesa Ghiocei și mult clor, Teo are în jur de 30 de ani, a fost instructor de fitness și a fost diagnosticat cu cancer la sân. În dansul pe care îl oferim în această versiune adaptată publicului român, "Bărbat" nu are un nume specific, este mai în vârstă și, cred, mult mai vulnerabil decât Teo. Am vrut să creez și personaje masculine cu acest tip de cancer nu doar pentru a educa publicul din țară, ci și pentru a face efortul conștient de a nu mai gândi în termeni masculin-feminin când vine vorba despre corpurile și mințile noastre, de a nu mai considera vulnerabilitatea ca pe un semn al lipsei de caracter, ci ca pe o constantă negociere cu multe suișuri și coborâșuri.
B.L.: Spectacolul Cancer, Coregrafiat este dedicat memoriei Rodicăi Dan, Gabrielei Tudor și a lui Marijo Russell O'Grady. În măsura în care este confortabil pentru voi, puteți să ne spuneți în ce fel aceste nume v-au influențat în parcursul vostru în general și în munca de creație pentru Cancer, Coregrafiat în special?
C.F.: În cazul meu, fără moartea mamei în anii imediat de după Revoluție, cuvântul "cancer", cu tot ce implică el, ar fi rămas doar în dicționar! Moartea ei, care a survenit când eu eram adolescentă, a născut în mine dorința de a descoperi ce este cancerul. Am citit mult, m-am deschis pe multe planuri, am experimentat și, când am terminat facultatea, am plecat în SUA, unde am devenit studentă la literatură comparată, iar în cadrul lucrărilor mele de master și doctorat am scris interdisciplinar într-un domeniu care nu există în România, medicina umanistă. Tot ce am făcut de când am pierdut-o pe mama a fost pentru a mă (auto)educa, dar și ca un gest retroactiv în amintirea ei, știind că s-a lovit singură de un sistem medical nepregătit, fără grupuri de suport, și în care i se spunea că e mai bine să tacă, pentru că e rușinos ceea ce i se întâmplă. Rodica Dan este cea care a-nceput să "scrie" trilogia cancerului la sân și ea este cea care mă ajută și azi să nu tac.
Marijo Russell-O'Grady a fost una dintre decanele de la Pace University din New York. Deși nu ne știam personal, în momentul când am vizitat-o în biroul său, pentru a-i vorbi despre un workshop cu invitați pe tema cancerului la sân, după nici zece minute de conversație, și-a ridicat cămașa și mi-a arătat urmele operației de mastectomie. Acest gest spontan, firesc, uman a fost și va fi unul dintre cele mai simple și eficiente moduri de a vorbi deschis despre orice boală. Am pufnit amândouă în râs după ce și-a expus cicatricea și la finalul întâlnirii, cu lacrimi în ochi, i-am mulțumit. Am mai discutat ocazional prin mail, apoi a venit pandemia de Covid-19, care a dat peste cap planurile mele privind trilogia, iar la un moment dat am aflat brusc că a murit. Am înțeles că, oricât ar fi de greu să vorbești deschis despre boală, ceea ce produce răul cel mai mare îl constituie informațiile cenzurate, tăcerea și manipularea. De fiecare dată când plâng gândindu-mă la mama, la bunica maternă care și-a îngropat singurul copil sau la Marijo, îmi aduc aminte de clipele petrecute împreună și de fragilitatea vieților noastre. Dacă scriu, este tocmai pentru a onora suferința și umilința celor care au trecut prin cancer, prin sisteme medicale depășite și prin ideologii și concepții învechite. Cămașa ridicată a decanei a fost o altă indicație clară a nevoii de adevăr și de vindecare holistică.
C.M.: Întâlnirea cu cancerul, în orice formă, direct sau indirect, îți schimbă radical viața. Pierderea Gabrielei - cauzată în egală măsură și de un cancer galopant pentru care a fost responsabil un malpraxis al medicului ei curant, dar și sistemul medical extrem de precar din România - a fost extrem de dificilă la momentul respectiv. N-am fost deloc pregătit în acel moment și, din păcate, nu suntem deloc pregătiți, mai ales aici, în țară, pentru acest tip de confruntare. Una dintre persoanele recent prezente la repetiții ne-a spus la final că are "senzația că noi nu știm cum să stăm lângă moarte sau lângă oamenii care mor" și că, de fapt, "spectacolul este mai mult despre noi decât despre ei." Probabil că, dacă am învăța cum să stăm lângă oameni în momentele lor dificile, lucrurile ar avea un sens mai profund. Însă în ceea ce privește conceperea și pregătirea spectacolului Cancer, Coregrafiat, această experiență personală m-a ajutat foarte mult la nivelul intențiilor dramaturgice și în felul în care mi-am conceput partitura. În plus, datorită acestei creații am avut și ocazia de a sta de vorbă deschis cu oameni care au trecut cu bine prin diferite forme de cancer, discuții documentate într-o muncă de cercetare dezvoltată alături de colega mea, Cristina Lilienfeld, la AREAL, în cadrul unei rezidențe co-finanțate în 2022 de AFCN și ARCUB.
B.L.: Atelierele WellDance își propun să ofere un rol activ publicului principal vizat de performance, invitându-i ca prin dans să își redescopere și reinventeze corpul marcat direct sau indirect de cancerul mamar. De ce ați simțit că un performance alcătuit din text și mișcare nu este suficient pentru a transmite tot ce considerați necesar de transmis despre cancer în SUA și în România anului 2023?
C.M.: Întâlnirea mea cu cancerul a fost dureroasă și foarte emoțională. Deși am pierdut-o pe Gabriela, boala a avut meritul de a mă apropia mai mult de oameni și de a-nțelege cât de importantă este comunitatea. Încă de la început, când Cătălina mi-a propus să lucrăm împreună la acest proiect, i-am spus că pentru mine acesta nu este doar un simplu spectacol, ci un eveniment de conștientizare și de reflecție, ca un spațiu de dialog, sprijin și chiar de întâlnire. Procesul de vindecare nu poate exista doar în izolare. Avem nevoie să ne întâlnim, să discutăm, să putem plânge și, de ce nu, chiar dansa. Pentru mine, mișcarea, conceptul de mindfulness sau practicile yoga reprezintă elemente importante care pot întări corpul și sufletul în această experiență complicată și de lungă durată. Din această perspectivă, spectacolul care va fi prezent la București și la New York, dar și la Brașov sau Timișoara în luna iunie 2022 va fi însoțit de cursuri, discuții și mici prezentări de filme, în timp ce la AREAL vom continua să oferim lunar acest atelier de WellDance în cadrul stagiunii noastre de primăvară (facebook.com/events).
C.F.: Un atelier de tip WellDance presupune participarea activă și ieșirea din pasivitate a celor care au trecut sau trec prin boală, precum și a celor care îi acompaniază sau a persoanelor care vor, pur și simplu, să participe la atelier pentru a se informa. Cu toate că și spectacolul Cancer, Coregrafiat are o componentă imersivă, un atelier este o ocazie de a-ți simți corpul, de a nu te gândi la boală, ci la starea de bine, de a conștientiza că nu trăim afară din corp, deși ne purtăm așa. Un astfel de demers este și o ocazie de a ne juca sau/și conecta cu bucuria și cu plăcerea de a fi în viață. Nu am o rețetă pentru vindecare, eu doar refuz tăcerea prelungită sau impusă de alții! Pe de altă parte, dacă publicul insistă în a cultiva prejudecăți, dacă preferă să nu se educe, este ca o luptă pierdută, iar eu nu pot mișca munții din loc. Schimbarea vine mereu din interiorul nostru.
B.L.: Care sunt principalele prejudecăți și tabuuri legate de cancerul mamar la demolarea cărora sperați să contribuiți prin Cancer, Coregrafiat?
C.M.: În primul rând, mi-aș dori să se știe mai bine că boala poate fi învinsă, în special dacă este descoperită într-o fază incipientă, iar aici screening-ul și testele au un rol decisiv. Eu sunt convins că modul nostru de viață este unul dintre factorii declanșatori ai acestei boli. Dacă încercăm să fim un pic mai zen - știu că este dificil în această lume nebună! - și să ne oferim timp pentru noi și pentru micile plăceri, un pas important e deja făcut. Dansul, mișcarea, yoga, starea de mindfulness și legătura cu natura sunt necesare în lupta cu această bătălie dificilă. În mod paradoxal, întâlnirea cu cancerul poate fi chiar calea către reîntâlnirea cu tine într-un mod mai profund și către o canalizare mai sănătoasă a scopurilor noastre, uneori într-o direcție total diferită de viață trăită până în acel moment. Cancer, Coregrafiat este un spectacol-ritual și un mic gest de dragoste adus tuturor celor care se confruntă acum cu cancerul de sân. Îi omagiem cu această ocazie și pe cei care nu mai sunt printre noi, dar care au contribuit din plin la ceea ce suntem noi acum, și îi sărbătorim, de asemenea, pe cei dragi care sunt alături de noi în prezent.
C.F.: Eu aș vrea să încetăm să mai credem:
Că această boală ar aparține doar femeilor.
Că această boală este diagnosticată mai târziu în viață.
Că acest fel de cancer sugerează carențele intime ale unei persoane sau / și un stil de viață dezechilibrat.
Că acest fel de cancer este neapărat legat de feminitate și că acea persoană trebuie să se asigure că feminitatea nu îi va fi distrusă. Accentul se mută de pe vindecare pe imagine, ceea ce este un alt abuz asumat al celor care refuză schimbarea mentalităților.
Că această boală se vindecă doar făcând ce ne-a zis domnul / doamna doctor.
Că această boală înseamnă tăcere și izolare.
Că a merge la un control anual (preventiv) nu este necesar.
Prin Cancer, Coregrafiat și prin atelierele și discuțiile adiacente, continuăm să ne educăm și să ne vindecăm împreună. Această serie de spectacole însoțite de ateliere va avea continuitate și implicit impact dacă și alții se vor deschide spunându-și povestea, împărtășindu-și experiența și dacă va fi un buget acordat exclusiv abordării paleative a bolilor prin artele spectacolului.
Cancer, Coregrafiat
Spectacol realizat pe baza textului dramatic Cancer, Choreographed, scris de Cătălina Florescu
Concept: Cosmin Manolescu
Coregrafie și interpretare: Cosmin Manolescu, Cristina Lilienfeld
Compoziție muzicală originală: Sabina Ulubeanu
Video design: Cinty Ionescu
Light design și live DJ: Alexandros Raptis
Spectacol co-produs de Fundația Gabriela Tudor (dans.ro), ARCUB - Centrul Cultural al Municipiului București (arcub.ro/cancer-coregrafiat-de-cosmin-manolescu), Institutul Cultural Român New York (rciusa.info) în cadrul proiectului "Copacul vieții", proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.