Unii sunt prea glorioși prea importanți prea învingători ca să îți poți permite să fii firesc în preajma lor
să te doară măseaua sau undeva de problemele grave ale lumii
de necitiții din generațiile noi
de bietele păduri care ard și de sărmanii urși polari
Nu te poți întreține cu ei pentru că scot din tine numai fumuri și draci.
N-ai nici un chef să fii solemn, prețios. Motivat. Vizionar.
N-ai nici un chef să scoți din viața proprie spoturi publicitare.
Poate îți vine să faci haz de ce e în puterea nopții motiv de nesomn.
Îmi plac cei care trăiesc în viața lor, în corpul lor, cu sticla lor de bere, cu madonele și târfele din capul lor și, cu puțin noroc chiar și cu adevărate iubite imaginare
Cei care n-au nici o menire, nici o vocație
cărora nu le place munca și se jenează când aud cuvântul realizare
cărora le cade părul dacă aud vorbe mari
îi doare burta când le enumeră alții meritele și le cunosc ei mai bine menirea...
Îmi plac cei despre care ni s-a spus în școli că sunt râia pământului.
Cei care au scăpat teferi din malaxor pentru că nu i-au crezut pe profesori.
Care n-au încercat să devină ceva, cineva.
Care spun doar povești muritoare, cu muritori care n-au nici un merit. Doar dorințe înăbușite, strivite, anesteziate, călcate de tren.
Povești de care nu mai pomenește nimeni, peste ani și ani.
Îmi plac cei care nu vor să salveze planeta.
Care știu că nu pot salva nici măcar o îmbucătură de viață.
Care nu lasă și nu vor să lase urme.
Cei care știu că nu e nimic pe alese, că nu alegem nimic. Nici măcar ciorba preferată.
Că nu-i nici un motiv de mândrie sau de ocară.
Cei fără de rușine.
Foamea ne împinge de pe un peron pe altul.
E plin de săli de așteptare peste tot.
Și nu e nimic de trăit.
Doar de așteptat. De ruminat. De predicat.
Discursurile ar trebui interzise.
În doar câteva clipe știi cu cine ai de-a face, cam ce ar putea ieși dacă faci un pas înainte.
Vezi și prăpastia, prea bine. Foamea decide. Frica decide. Durerea decide.
Cuvintele fac zgomot ca să acopere totul cu pudoare.
Prea multă rușine.
Prea multă grandoare.
M-am dus să îmi iau țigări și cafea
La intrarea în Mega era un porumbel mort. L-a călcat mașina cât ciugulea o bucată de pâine.
I-a fost prea foame ca să zboare la timp.
Poate era bătrân sau bolnav.
Mi-a vorbit un cunoscut de o stradă și de un local minune în care se dansează charleston, de vocea barmanului, de lampioanele în formă de stea
Am fost curioasă să văd și eu minunea, strada exista
dar nu era nici un local și nici țipenie de dansatori
Nu știam ce să îi spun
poate i-ar fi picat rău să afle că localul dispăruse
poate că nici n-a existat vreodată
mi-am zis
și omul încerca doar să facă atmosferă
așa că, la următoarea întâlnire, i-am povestit cum am dansat acolo pe ritmuri nebunești
Nu poți ajunge la sufletul cuiva pe care nu-l poți face fericit
Am dat cărți, multe, aproape pe toate
Am păstrat povestea lui Nathanael, care a plecat în codru
după ce oamenii l-au alungat de pe pământurile lor imaginare
ca să citesc din când în când despre cum îmi e dat să mor.
Nu s-a sinchisit nimeni prea tare de nașterea lui Nathanael. Nici de moartea lui.
Cartea asta îmi place pentru că nu se întâmplă nimic în ea. E "un om obscur".
Iubitul meu mi-a spus că febra mea nu înseamnă pentru el mai mult decât o sticlă de bere.
M-am despărțit de toate, rând pe rând.
Am vândut casa. Uneori visez că sunt acolo, ca încă există, plină cu lucrurile mele așa cum erau așezate cândva.
Unele nu mai sunt deloc.
Mă duc adeseori pe trepte, la Saint Michel, mă îmbăt bine și mă gândesc că au dărâmat-o pe cea în care s-a născut Marguerite Yourcenar.
Când a scris "Un om obscur" era îndrăgostită de un homosexual.
Unora le pasă așa de mult de soarta lumii pentru că nu au o viață.
Încerc să mă conving că eu sunt altfel.
Iubitul meu mi-a zis că sunt un animal.
Așa e. Sunt mai rudă cu vulpile decât cu ctitorii de civilizație.
N-am nimic metafizic în mine. Mă și umflă râsul când pronunț cuvântul.
Nu mă pot atașa de obiecte, de idei, de viziuni.
Mă mai leg de povești și, uneori, sunt confuză, nu mi-e clar cine dintre noi doi e în sinea mea Nathanael.
Cine e copilul care plânge în visul meu, închis într-o seră de sticlă.
Oricum s-a întâmplat totul prea târziu.
Prea multe gări și săli de așteptare, prea multe clopote de sticlă...
Nu mă pot confesa în cuvinte. Mulți s-au ars cu mine crezând că suntem apropiați doar pentru că le vorbeam fără perdea
Nu ajungi niciodată la sufletul cuiva pe care nu-l poți face fericit.
Scrisul și spusele nu mă apropie de nimeni.
Cuvintele nu sunt ale mele.
Sunt doar o încercare ratată de a trezi la viață adormiți.
De la distanță nu se poate nimic.
Mașinăriile de fabricat fantasme ruginesc repede.
Când eram mică visam la ziua în care nu va mai fi nevoie să visez.
Realitatea e infinit mai bună decât ficțiunea, îmi spuneam.
Un copac înflorit face cât toată literatura lumii. Dar e altă specie. Nu poți face copii cu un copac.
Nu îl poți simți în carne.
Nu te poți duce cu haita de lupi.
N-are nimeni de ales, nici când se crede liber ca pasărea. Păsările nu sunt libere.
Liberă am fost să umplu cu hârțoage sălile de așteptare.
Să las poeții cinici să-și ascută armele pe pielea mea.
Uneori mă așezam pe buza prăpastiei să fumez.
Aruncam în ea bănuți și inele și îmi puneam în prostie dorința.
De când eram în școală
Vorbesc în gând cu Hume, cu Freud și Darwin
Ei știu că realitatea e mai bună decât ficțiunea.
Că reveria nu astâmpără foamea.
Că orice credință e o prăpastie.
În fiecare zi îmi spun: "uite, nu ești singură
ei te înțeleg, ei știu adevărul
ei știu că nu-i nimic mai rău decât singurătatea
că nu se face să trăiești cu fantome"
Iar fantomele lor mă încuviințează