Oraşul camuflat

De câţiva ani, mari panouri făcând reclamă unor lucruri de care avem sau nu nevoie ocupă faţadele clădirilor din Bucureşti. Oraşul a devenit un templu al consumismului, redus la rolul de suport pentru marile „icoane” intercesoare între buzunarele noastre şi ale celor care ne vând iluzii şi obiecte. Pe faţada magazinului Unirea, obiecte supradimensionate schimbă scara locului. Asociaţiile de proprietari se folosesc de această sursă de venituri spre a-şi achita taxele aberante pentru nişte utilităţi neperformante, ţinute la rândul lor în viaţă de proastele politici etatiste, centralizante. Ascunşi de lumina zilei îndărătul detergenţilor, maşinilor de spalat, călcat, plimbat, a produselor la care, in genere, nu vor avea acces vreodată în chip real, cetăţenii plasaţi cu blocul în poziţii strategice ale oraşului (centru, puncte de fugă ale marilor intersecţii, lângă noile malls ultracentrale) aşteaptă – ce? Spre pildă, aşteaptă ca autorităţile locale, ministerul culturii (pentru clădirile de patrimoniu) să îşi exercite mandatul încredinţat prin vot, acela de a veghea la interesul public.

Colegul meu Dan Marin se bate de ani de zile cu morile de vânt, în numele acestei cauze. Recent, Dan Perjovschi şi Marina Dumitrescu au scris despre această situaţie bizară. Reclama este atârnată de blocuri şi pentru că blocurile din spate, astfel, nu mai sunt vizibile în urâţenia şi delabrarea lor. Or, exact această camuflare ascunde problema, care este aceea a unui oraş în ruină. Prezenţa, pe socluri monumentale, a ultimelor modele de autoturisme, în Piaţa Revoluţiei ocultează faptul tragic că monumentele de for civic nu sunt repuse în drepturile lor (statuia lui Mestrovici, bunăoară) în locurile care le-au aparţinut. Maşinile ţin astfel loc, dar în acelaşi timp anesteziază dorul de monumente reale, semnificative.

Ceea ce începuse modest, ca o formă de cooperare între interesul public (ceasuri urbane, staţii de autobuz) şi cel privat, a devenit o formă violentă de apropriere a teritoriului public de către interesul privat, devreme ce şi trotuarele, câte au mai rămas, sunt ocupate de drugii metalici susţinând, la vârf, imense panouri publicitare. Dispreţul pentru calitatea spaţiului urban este vădită de exact modul în care acesta este lăsat pradă comsumismului celui mai deşănţat. Nu firmele publicitare sunt de vină, ci autoritatea: indolentă, incompetentă. Absentă: când puterea delegată de comunitate nu apără comunitatea, grupurile de putere personală acaparează teritoriul abandonat, ne-administrat de aceasta.

Soluţiile, deci, nu sunt cele pecare comentariul, oricât de vituperant, le poate oferi din paginile revistelor de arhitectură, ambient şi life-style. Ele sunt politice, în chiar sensul originar al acestui termen, legat de administrarea polis-ului. Acolo, în primării, în birourile de umbră şi răcoare din parcul Herăstrău ale ministerului culturii, în fortăreaţa autistă şi dispreţuită a Parlamentului, acolo sunt de căutat reprezentanţii noştri, care nu ne reprezintă, pentru că nu aparţin comunităţilor nici fizic, nici ca agendă publică (dacă vor fi având vreuna, dincolo de interesul căpătuirii proprii, vai, prea evident). Pe scurt, absenţa autorităţii locale şi centrale duce la anomie.

Dar unde sunt, dincolo de această vale a plângerii care este presa românească, dincolo de cultura văicărelii, soluţiile reale? Ce ONG îngrijeşte de monumente? Poate că UAR, sau OAR ar puteada în judecată primăriile sau MCC, sau doresc să îşi păstreze bunele relaţii personale cu liderii vremelnici ale acestora? Pot alte organizaţii civice să se ocupe şi de probleme reale, precum s-a preocupat, lavremea cuvenită, de soarta marginalului mausoleu comunist din Parcul Carol? Sau vizibilitatea scandalului rezultat din astfel de acţiuni ar fi neglijabilă, în vreme ce, spre pildă, o luptă „eroică” cu biserica ortodoxă, oriunde se va fi aşezând aceasta în oraş, dă mai bine la finanţatori? Nu pot să ştiu. Poate că nu aceiaşi trebuie să se batăpentru toate cauzele. Sau poate că greşesc şi este postmodern, deci „bine”, să trăim într-un oraş de simulacre, superficial la modul propriu, adică redus la epiderma care nu e a lui, lepros, redus la fluxuri de reclamă şi falsă „informaţie” nenecesară...