Nu ninsese încă dar zidurile clădirilor căpătaseră cenuşiul acela special care anunţa venirea zăpezii. Balcoanele nu mai adăposteau rufe, ferestrele erau bine închise, doar uşile blocurilor se mai trânteau la comanda unei pale de vânt rece, tăios. Pe străzi arareori câte un trecător, nicidecum grăbit, ci mai degrabă amorţit de aerul tare al iernii care se insinua evident.
Rudi intră în clădirea gării cu sentimentul că uitase ceva acasă. Se strădui o vreme să-şi amintească ce anume, dar abandonă după o vreme, fără ca neliniştea, aproape insesizabilă dar prezentă, să îl părăsească vreun moment. Plecase oarecum grăbit, nu atât pentru că avea să piardă trenul cât pentru că simţea nevoia să iasă cât mai repede. Şi să nu se mai întoarcă niciodată. Traversase un an nu neapărat greu, cât unul la care meditând chiar şi superficial nu ar fi putut păstra prea multe amintiri. Fusese un an confuz, previzibil şi monoton, cu o iarnă rece, cu o primăvară petrecută mai mult prin spital, cu o vară în care încercase câteva lucruri printre care şi acela de a se sinucide şi o toamnă traversată într-o atitudine de greaţă şi resemnare. Nici o întâmplare importantă, nici o cunoştinţă nouă în viaţa lui, nici una veche... totul părea o piesă desuetă şi proastă pusă în scenă doar pentru a-l plictisi. Faptul că pleca de acasă putea fi considerat o încercare disperată de a mai salva ceva din acel an, de a se convinge că există minime motive pentru a trăi.
Gara era mai plină ca de obicei. A doua zi începea sărbătoarea Crăciunului, întârziaţii erau deja cuprinşi de febra sosirii la cei dragi, acasă. Unii aveau braţele încărcate cu daruri, alţii purtau cu ei doar un bagaj sumar dar vorbeau de zor la câte un telefon public anunţându-şi venirea, iar ceilalţi, cei mai puţini, poate chiar unul singur, se apropiau de casele de bilete, nehotărâţi încă în ce direcţie să o apuce.
Rudi ajunse la casa de bilete dar se opri puţin mai departe. Mişcarea din jur îi făcea bine, încet încet aceasta îl furase şi uitase, preţ de mai multe minute, cine era. Mai târziu se va gândi că ar fi plăcut să poată trăi în gară. Dar acest gând, ca şi altele, vor trece foarte repede prin capul lui Rudi. Apoi se îndepărtă şi se aşeză pe o bancă. În mod cert îşi va pierde câteva minute bune pe aici - pentru această perioadă viaţa sa căpătase dintr-o dată un sens. Va sta pe bancă, va urmări lumea, chipurile transfigurate ale călătorilor, schimbarea subtilă a luminii odată cu trecerea vremii, trenurile care vor veni şi vor pleca... Unul dintre ele va fi al lui. Oricare.
Acasă hotărî să plece undeva la ţară, la casa părinţilor. E drept, aceştia muriseră de multă vreme dar locuinţa rămăsese, iar cu actualul proprietar încheiase o înţelegere în virtutea căreia putea veni oricând - o cameră era doar a lui. Ar fi fost pentru prima oară de când o vânduse. În câteva rânduri era gata gata să se ducă până acolo dar mereu îl reţinuse câte ceva. Sau poate că îşi găsise în mod inconştient motive pentru a nu reuşi să plece - de când ai lui muriseră, acel ceva care îl ţinea legat de casa copilăriei se rupsese şi dispăru fără urmă. Apoi o teamă reală dar de neînţeles îl făcea să ezite. Copia, într-un fel, teama tuturor celor puşi să experimenteze întâlnirea cu propia copilărie, singurul loc în care s-ar putea adăposti fericirea. Senzaţia aceea inexplicabilă pe care o ai doar la zoo, faţă în faţă cu animalele sălbatice şi doar pentru că între tine şi ele se află câteva zeci de zăbrele metalice bine securizate. Satisfacţia că, astfel, eşti stăpânul lumii şi groaza latentă la gândul că ai putea ajunge prin cine ştie ce accident în interiorul cuştilor, împreună cu ele. Dar ce este fericirea dacă nu un exemplar superb de animal sălbatic pe care l-ai vâna o viaţă întreagă dar pe care ţi-e teamă să-l întâlneşti în libertate, mulţumindu-te, astfel, cu exemplare împăiate sau cu prizoniere bine păzite de propriile amintiri, mereu perfectibile în funcţie de cât de dispus eşti să rişti? Deocamdată, sau până astăzi cel puţin, gândul că putea merge acolo oricând, că fericrea sa îl aştepta cuminte, îmblânzită, doar să o privească şi să-i arunce alimente printre gratii, îi era suficient. Iar de banca pe care stătea aproape vânăt de frig se apropie o persoană.
- E liber? întrebă aceasta. Rudi ridică pentru o secundă capul, o privi fără expresie şi reveni în aceeaşi poziţie. El reacţionă, de fapt, la un simplu stimul, fizic, fără ca raţiunea sa să înregistreze vreo anomalie. -- E libe? se auzi din nou întrebarea, de data aceasta mai decis. Raţiunea lui Rudi reveni puţin nemulţumită la îndatoririle sale; de ele se cam săturase. Aşa că acesta ridică din nou capul, iar privirea lui fu chiar vie. În faţa sa se afla o femeie.
- Da, vă rog, se trezi vorbind şi, instinctiv, se strânse deşi banca era suficient de largă pentru a mai adăposti alte două, trei persoane. Femeia se aşeză şi depuse lângă ea o geantă din lână imitând un model hippie. Rudi încercă să se reconecteze la atmosfera iraţională dar plăcută a gării fără a mai reuşi. Oricât s-ar fi străduit să se mintă, acum nu mai era singur, o persoană se afla lângă el prea aproape ca să fie indiferent. Numai faptul că îi putea auzi respiraţia uşor sacadată, semn că mersese pe jos o bună bucată de drum, sau că îi putea mirosi parfumul erau suficiente ca să se trezească din nou sclav al propriei persoane, al obiceiurilor, al ticurilor şi senzaţiilor pe care, la un moment dat, reuşise să le transfere de-a lungul uneia dintre multele linii moarte ale acestei gări. Acum nu era decât un om oarecare, privind fix într-o direcţie neclară numai pentru a nu se holba la persoana care venise să îi tulbure nesimţirea. Gândurile căpătaseră brusc sens şi, ordonat, traversau creierii lui Rudi, toate transportând un personaj nou, un vector, o variabilă nouă în ecuaţie. Oricărui om, stând pe o bancă, i se întâmplă aceleaşi lucruri atunci când un necunoscut se aşează lângă el. Întrebările involuntare, senzaţiile irumpând absolut gratuit din adâncuri aducând cu ele mesaje ancestrale, imposibil de descifrat, fărâma de conversaţie şi sentimentul că într-un mod foarte fin a fost manipulat, că niciodată nu va mai fi la fel şi că acela de lângă el este purtătorul unui enorme vini pentru care trebuie neapărat pedepsit. Şi, desigur, gustul amar de la sfârşit, când celălalt pleacă spre o destinaţie necunoscută una pe care ai dori să o cunoşti şi tu, poate chiar înaintea lui, doar ca să-l domini. La Rudi tot acest amalgam de gânduri, sentimente şi senzaţii era acum amplificat datorită unei rezultante imprevizibile a trei circumstanţe: trăia singur, era ajunul Crăciunului, persoana de lângă el era o femeie. O femeie care, după câteva minute în care stătu aproape nemişcată, cu un gest brusc, deschise geanta din lână şi scoase de acolo un pachet de ţigări. Îl desfăcu cu un gest nervos, aruncând ambalajul de celofan, neglijent, pe jos, extrase o ţigară şi o aprinse. Tot acest ritual - pentru că aducea a ritual, fiecare mişcare trăda un lung şi îndârjit exerciţiu - fu urmărit involuntar de Rudi. Privea mâinile femeii, subţiri şi nesigure, mânecile hainei puţin mai lungi de cât trebuie, picioarele strânse într-o poziţie subtil atractivă şi nu îşi putu stăpâni un zâmbet de asemenea involuntar. Ar fi putut jura că grimasa aceea de pe buzele lui ajunsese acolo fără vreo comandă prealabilă, rebelă, dar lucrul acesta nu reuşi să îi provoace furia. Ca de multă vreme încoace asista străin la spectacolul propriei existenţe - mai erau lucruri care îl umpleau de mirare.
Femeia sesiză interesul acordat de domnul uşor neîngrijit de lângă ea. De fapt, dacă ar fi fost sinceră cu sine, şi-ar fi dat seama că alesese locul de lângă el în mod voit, atrasă tocmai de aerul boem pe care îl degaja. O după amiază de iarnă - şi nu oricare alta ci aceea din ajunul Crăciunului - interiorul unei gări, lume agitată, bagaje, mirosuri şi mult zgomot, iar printre toate, impasibil, un individ lăţit pe bancă lăsându-se în voia întâmplării care, aici în gară, începuse a-şi ridica un mic regat. Bărbatul părea a se adapta perfect la statutul de supus al acesteia. Se aşeză, aşadar, lângă el deşi mai erau bănci goale. Se amuză atunci când acesta, absent, abia catadicsi să o bage în seamă şi să îi răspundă. Şi se amuză şi atunci când îl surprinse furat de jocul ei cu ţigările. Pentru că nu era decât un joc, dar numai ea ştia asta. Era ca şi cum nu ştia nimeni.
- Fumaţi? îl întrebă cu un glas scăzut, care părea complice. Rudi primi întrebarea drept un avertisment elevat la mica lui scăpare şi prima reacţie fu să-şi întoarcă trupul în sensul opus şi să dea de înţeles că nu a auzit. Dar cum uitase să mai comită gesturi puerile, căzu sclavul celei de-a doua reacţii şi îi răspunse.
- Da, uneori... şi zâmbi. Abia atunci, zâmbind din nou, o privi pentru prima oară în ochi. Era o femeie puţin trecută, dar care păstra încă urmele unei frumuseţi răpitoare. Cearcănele de la ochi îi dădeau chipului o tentă obosită, dar putea fi doar o nuanţă de moment, se apropia seara, ziua care trecuse fusese poate una grea, istovitoare. Era, însă, finalmente, o persoană într-o gară; aşa cum apăruse tot aşa avea să şi dispară, nimic deosebit, nimic pentru care să se pună în gardă. Femeia îi întinse pachetul şi Rudi scoase, la rându-i o ţigară. O introduse între buze şi acceptă tăcut flacăra brichetei. După care trase cu putere în piept. Fumul năvăli sălbatic în plămânii lui şi asta îl făcu să tuşească violent. Femeia îl privi amuzată.
- Nu aţi mai fumat de mult nu-i aşa? Lui Rudi îi trebui ceva timp până să îi poate răspunde.
- Am abandonat fumatul pentru o lungă vreme, dar... nu ştiu ce mi-a venit. Poate că nu am vrut să vă refuz. De fapt, spusese chiar adevărul. Orice conversaţie, în faza sa primară, decurge pe liniile unui pozitivism asumat. Partenerii nu se contrazic, îşi amintesc doar lucrurile plăcute şi fac orice posibil ca să pară agreabili. Femeia, însă, rămase o clipă nemişcată. Răspunsul acestuia se scălda lejer între două ape, poate că bărbatul nu era un individ întru-totul inocent. Hotărî să fie ceva mai atentă, deşi raţiunea îi spunea că era deja prea târziu pentru o asemenea decizie. În momentul acela raţiunea nu îi spunea nimic.
- Mă numesc Kati... Katalin, spuse aceasta şi întinse mâna. Rudi o apucă cu o oarecare întârziere şi se prezentă la rându-i:
- Rudi. Un sentiment al ridicolului începu să se strecoare simultan în sufletele celor doi. Este posibil ca uneori doi sau mai mulţi oameni să simtă sau să gândească la fel, în acelaşi timp. Oamenii sunt foarte mulţi, dar gândurile şi sentimentele lor uimitor de puţine. La ce se pot gândi aceştia în marea lor parte din timp dacă nu: la bani, sex, familie, servici, prietenie, propriile persoane, uneori chiar şi la Dumnezeu? Şi ce mai pot simţi în afară de: iubire şi ură, bucurie şi tristeţe, ridicol şi măreţie?
Pentru Rudi lucrurile luaseră deja o întorsătură periculoasă. Plecase de acasă cu gând să-şi petreacă sărbătorile de iarnă undeva, în altă parte, departe de oraş. Ei bine, apăruse această femeie ca să îi spună că, în realitate el nu era decât victima unei imense minciuni. Pleca de acasă ca să scape de singurătate. Crăciunul era de multă vreme sărbătoarea care îi producea cea mai mare durere; pentru că în ziua aceea specială oamenii nu trebuie să fie singuri, aceasta era esenţa sau spiritul Crăciunului; sau cel puţin asta învăţase el acasă, în copilărie. Ori el era singur. Iar locul spre care se îndrepta avea să îl primească tot singur. Singur şi-ar fi umplut paharul cu vin, singur ar fi rupt o bucată de friptură rece cumpărată de la magazin şi tot singur ar fi privit programele speciale la televizorul hotelului unde ar fi poposit, neatent, trist, sătul de propria lui persoană şi de propria lui viaţă. Katalin devenise dintr-o dată o oportunitate sau o alternativă. Fără prea mare efort se putea îndrăgosti de ea. Ar fi cerut-o în căsătorie, ar fi încercat să găsească secretul fericirii în viaţa de cuplu. Pentru prima oară simţi că era în stare de mult mai mult decât se credea în stare. Şi, drept urmare, trase o cantitate mare de aer în piept, după care privi spre un tren care tocmai intra.
La Katalin lucrurile erau ceva mai complicate şi, în acelaşi timp, foarte simple. În urmă doar cu câteva luni, în urma unui banal control medical aflase că era bolnavă de leucemie, iar posibilităţile de vindecare erau inexistente. Urma, aşadar, să se topească încet, încet, fără spasme şi fără dureri, iar dacă cineva ar fi cunoscut-o mai demult ar fi observat acum semnele tot mai evidente ale bolii. I se mai dădu de trăit cel mult un an. Dintr-o dată moartea căpătase materialitate şi plutea aproape vizibil prin preajma ei. Dacă încă nu se obişnuise cu asta, era totuşi suficient de tare ca să-şi mascheze disperarea, ba chiar să-şi petreacă zilele într-un mod cât mai obişnuit cu putinţă. Putea recunoaşte că, a trăi, îi făcea acum o mult mai mare plăcere, motiv pentru care, de atunci, călătorea într-una, fără ţintă, minţindu-se că boala, moartea erau suficient de încete pentru a rămâne mereu în urmă. Încerca, pe cât posibil să se bucure de viaţă. Dar tocmai descoperi că aceasta implica şi alte persoane, că bucuria este întreagă doar împărtăşită altora şi că, lucrul acesta nu era lipsit de pericole. Şi simţea că era gata să primească pe altcineva în intimitatea proprie ca pe o unică soluţie; cineva care să facă ordine, care să adune gunoiul şi să-l arunce, iar din lucrurile încă funcţionabile să încropească un soi de mediu respirabil, un loc cald în care să adoarmă fără frică. Şi să nu se mai trezească niciodată. Respiră şi ea adânc şi privi spre acelaşi tren.
Multă vreme păstrară tăcerea. Ah! Dacă ar fi avut măcar unul dintre ei puterea să se ridice şi să plece. Pur şi simplu să plece, simplificând lucrurile, aducând cursul evenimentelor la matca iniţială. La urma urmei orice drum se înfundă undeva, de ce ar mai fi nevoie de câteva curbe ori complicaţii? Dar nu schiţară nici un gest care să confere materialitate acestei posibilităţi. Fumau în linişte, cu gesturi stricte, economicoase, din când în când scuturau scrumul pe jos, fără să îi urmărească traiectoria. Atunci se apropie de banca lor un bătrânel murdar, prost îmbrăcat dar ai cărui ochi aruncau o lumină ciudată, neconformă cu statutul vizibil al acestuia - parcă îi venea tot timpul să râdă, sau să spună o glumă.
- O mie de lei este o sumă prea mare pentru a vă dispensa de ea? întrebă acesta cu o voce surprinzător de limpede. Întrebarea era adresată în mod evident lui Rudi. Care scoase precum un automat suma cerută de bătrân şi i-o întinse. Mâna aspră a cerşetorului se defăcu precum ghiarele unei pasăre de pradă şi apucă bancnota lacom, grăbindu-se să o ascundă undeva printre hainele sărace.
- Sunteţi o pereche drăguţă, mai adăugă el şi, dintr-o dată, gheaţa care apucase a se întări în intimitatea celor doi, se topi transformându-se în apă. Erau vizibil câţiva vapori. Iar bătrânul dispăru fără urmă.
- Îţi cumpăr o nuga? întrebă Rudi, natural, familiar, aşa cum nu o făcuse niciodată.
- Da, îi răspunse pe acelaşi ton Katalin şi îi zâmbi. Se ridicară amândoi şi se îndreptară spre unicul chioşc deschis la ora aceea în gară. Apoi reveniră pe bancă, râzând amândoi la o glumă oarecum nesărată pe care Rudi şi-o amintise după multă vreme. Ei chiar se simţeau bine.
- Când pleacă trenul tău? întrebă Katalin fără nici un preaviz, iar hohotul îngheţă în gâtul bărbatului. Urî pe loc clipa aceasta în care fu surprins cu garda jos, clipa în care redescoperi că el este Rudi. Am spus ceva nepotrivit? insistă femeia dar un gest al mâinii lui o asigură că nu.
- Toate trenurile care pleacă sunt trenurile mele îi răspunse Rudi, iar tonul vocii era acelaşi cu care el se obişnuise de foarte multă vreme - trist, obosit, chinuit.
- Nu înţeleg, spuse femeia puţin dezamăgită de propria prestaţie. Ce îi venise să îl întrebe? Oricum, la momentul potrivit, acesta s-ar fi ridicat, şi-ar fi luat rămas bun şi ar fi plecat. Conta atât de mult pentru ea persoana lui? Aşa de repede? Cine era el? Şi la ce se putea aştepta ea de la o întâlnire întâmplătoare într-o gară cu un individ al cărui statut era oarecum neclar, într-o zi în care fiecare reacţionează deosebit, mai puţin raţional? Nu cumva era doar dorinţa ei de a se lega de oricine, fără cenzură, fără mofturi, numai pentru a nu rămâne singură? Deşi aceste gânduri îi asigurau un inconfort consistent, nu lăsă să se vadă. Iar Rudi nu avea puterea de a-şi exersa cinismul şi spiritul de observaţie pe această femeie; nici acum nici altădată. Le pierduse pe amândouă sau poate că nu le avusese niciodată. Drept urmare îi răspunse de parcă şi-ar fi răspuns sieşi:
- Când am plecat de acasă eram hotărât să prind trenul de la 11. Ajungând în gară, m-am gândit că ar fi absurd să mă grăbesc, gara îmi oferea o privelişte plăcută, pe care altădată nu aş mai fi întâlnit-o. Dar a trecut şi trenul de 13 şi cel de 14,45, în curând va pleca şi cel de 17,05... Ştii, Katalin, eu sunt un bărbat singur. Cândva lucrul ăsta mă scotea din sărite, apoi m-am obişnuit cu asta. Când se mai umple paharul - iar mie mi se întâmplă aceasta întotdeauna de Crăciun - plec pur şi simplu de acasă. Iau primul tren, cobor într-o staţie la întâmplare, mă cazez la primul hotel cu camere disponibile şi petrec. De unul singur. Apoi revin acasă şi încerc să mă conving că am făcut ceea ce trebuie, că există motive pentru care să trăieşti, că viaţa este un joc aparent dur, dar că ai şi şansa de a sta pe margine urmărindu-i mişcările, strategiile, întreaga ei dialectică, fără să te implici, doar atât cât să păstrezi întreagă convenţia, momentele când trebuie să aplauzi, cele în care trebuie să râzi şi cele în care trebuie să plângi. Şi asta până la următorul Crăciun când, cel puţin formal, pun la îndoială acest eşafodaj, îl reneg, dar o fac suficient de labil pentru ca el să nu se prăbuşească. Pot să-ţi mărturisesc ceva? o mai întrebă, iar ea îi răspunse dând din cap. Pentru prima oară, astăzi, mi-e teamă că se va întâmpla. 24 decembrie 1999, ziua în care drumul lui Rudi capătă o configuraţie periculoasă, ziua când viaţa mea nu va mai semăna cu nimic altceva din trecut. Mă întreb dacă viaţa mea mai poate primi o astfel de întâmplare.
Rudi spuse aceste ultime cuvinte atât de încet încât Katalin făcu adevărate eforturi ca să le audă. Dar aceasta nu era nimic pe lângă ceea ce se întâmpla în sufletul ei. Mărturisirea acestui necunoscut, sinceritatea de netăgăduit a acesteia şi, înainte de toate, tristeţea unui destin care se consuma la o temperatură aproape insesizabilă, o făcu victima unui sentiment pe care îl cunoscuse dar pe care îl uitase - compasiunea. Ar fi vrut să aibă puterea de a găsi lucrul, obiectul sau măcar fraza magică, cea care odată scoasă la suprafaţă să umple de lumină orizontul întunecat al bărbatului. Dar ea nu avea această putere. Ea doar trebuia să moară. Alese, aşadar, tăcerea. Numai că Rudi nu se opri aici, pentru că mai avea un cuvânt de spus unul singur, pe care femeia îl aştepta ca pe o izbăvire - "tu?".
Era un schimb corect şi care, într-un fel anume, simplifica lucrurile. Mărturisire contra mărturisire, apoi gata: presiuni egalizate, interes satisfăcut, un viitor la fel de nesigur dar ceva mai confortabil, o gură de oxigen. Îl privi cald şi îl întâlni puţin mai destins, în convalescenţă, de parcă tocmai scăpase de o tumoare. Se simţi încurajată.
- Eu? Eu mă întorc acasă, spuse şi deschise din nou pachetul de ţigări. Mai vrei una? îl întrebă, dar Rudi nu îi răspunse; el aştepta o confesiune. Katalin aprinse ţigara şi trase un fum. Apoi mai trase unul şi încă unul... Nu mi-au plăcut niciodată iernile. Aduc mult a decor pentru înmormântare. Ţin minte, când eram mică, am văzut un film istoric... o bătălie între două oştiri furioase. Nu m-a impresionat lupta propriu-zisă şi nici sângele care sărea pe întreaga lungime a ecranului. Dar nu am putut uita niciodată o pereche de cai prăbuşiţi într-o râpă, împreună cu sute de oameni ucişi şi întinşi în cele mai nefireşti poziţii. În jurul lor un strat gros de zăpadă amestecat cu noroi şi sânge. Iar de sus cădea altă zăpadă, într-una, nu se mai oprea. Când mama m-a întrebat de ce plâng i-am răpuns că mă durea o măsea. Cum îi puteam spune mamei mele că, în realitate, nu sunt un copil, că şi mie îmi este frică de moarte, că şi pentru mine există lucruri insuportabile? De atunci urăsc iernile; pur şi simplu nu le mai suport.
- Şi Crăciunul? o întrebă Rudi, puţin surprins de contrastul dintre chipul femeii şi micul monolog care tocmai se produsese în faţa lui.
- Crăciunul?... spuse Kati trăgând un ultim fum şi aruncând chiştocul în mijlocul grămăjoarei care începuse să se împlinească la picioarele lor. Nu ştiu... în afară de cadourile obişnuite şi cântecele din faţa pomului de iarnă nimic deosebit. Mi-am dorit întotdeauna ca în seara de Crăciun să se întâmple o minune, ceva deosebit, ceva atât de puternic încât să mă împace cu mine însămi. Tot anul să fiu propriul meu duşman şi să fiu propria mea victimă, tot anul să evoluez periculos pe marginea prăpastiei, să urlu şi să mă pedepsesc, să pierd orice speranţă, dar o singură dată, înţelegi, o singură dată, să reuşesc să trec peste toate acestea. Numai o minune mai poate face aşa ceva. Poate în seara asta... Glasul femeii căpătase dintr-o dată accente patetice şi Rudi simţea că aceasta era gata gata să plângă. Lucrul acesta îl impacientă, pentru că nu ştia ce să facă. Nu ţinuse niciodată în braţe pe cineva aflat într-o astfel de situaţie, nu consolase pe nimeni niciodată decât poate cu câteva vorbe convenţionale, obligatorii, numai ca să scape de un posibil supliciu. Se uita precipitat în jur căutând parcă ajutorul cuiva. Nu-ţi face griji, spuse atunci Katalin, nu voi plânge. sunt o femeie în toată firea, nu-i aşa? Şi apoi, cui îi pasă de o femeie plângând? După care emise un sunet care cu greu putea fi identificat cu un râs nervos.
Se lăsă şi seara. Gara era acum aproape goală, doar câţiva indivizi de calitate îndoielnică traversau peroanele înainte şi înapoi în căutarea unor lucruri de care numai ei aveau ştiinţă. Chioşcul cu nuga se închise şi el. Pe o bancă, sub o lumină palidă Rudi şi Katalin gesticulând obosit, schimbând fraze pe care abia le auzeau. Sau poate numai că se făceau că le aud, în realitate acestea ridicându-se spre plafonul clădirii încă înainte ca ele să mai ajungă la urechile fiecăruia, totul nefiind decât un joc nevinovat pus la cale doar pentru a găsi o motivaţiei orei şi conjuncturii şi...
- Şi acum? întrebă Katalin după ce constată că pachetul ei de ţigări era gol.
- Acum? Va trebui să-ţi cumperi altul, răspunse Rudi neatent.
- Nu despre ţigări vorbeam, spuse ea însoţindu-şi vorbele cu umbra unui reproş. Într-adevăr ce va urma? Venise momentul - e drept amânat de amândoi cu multă stăruinţă, chiar disperat - să se despartă? Asta fusese totul? Surprinzător, cel care îndrăzni fu Rudi. Un reziduu iraţional apărut cine ştie de unde, sau doar obligaţia de a fi curtenitor, aşa cum observase la bărbaţii ceva mai concreţi, ceva îl făcu totuşi să facă primul pas.
- Vrei să petrecem Crăciunul acesta împreună? Imediat ce pronunţă cuvintele simţi nevoia să se ascundă undeva unde să nu îl mai găsească nimeni, niciodată. Şi din locul acela necunoscut, unic, să urle ca un apucat, să urle până avea să-şi piardă vocea şi, odată cu ea, să se piardă şi pe sine. În urechile lui invitaţia sună mai mult decât o înjurătură, sună ca un fals imens, descoperit ziua în amiaza mare în mijlocul pieţei cele mai populate din cel mai mare oraş din lume. Era convins că tocmai comisese un rău ireparabil şi aştepta înfrigurat ca femeia să se ridice şi să plece. Se putea considera un norocos dacă scăpa nepălmuit.
- Dar tu vrei? îi răspunse Katalin calm, aproape imperial. Lui Rudi i se păru această replică smulsă parcă din pana marelui Will special pentru el; se gândi amuzat că n-ar fi comis un gest gratuit dacă s-ar fi aruncat la picioarele acestei femei şi i le-ar fi sărutat în neştire. Dar raţiunea, mereu atentă, îi dezvălui scena în cel mai josnic şi ridicol mod cu putinţă, aşa că nu făcu decât să-şi amintească de faptul că nu o dată se lăsase furat de imaginaţie, lucru obişnuit la oamenii fără experienţe de viaţă majore. Iar întrebarea Katalinei era chiar dubioasă.
- Ce întrebare e asta? protestă el şi se ridică în picioare.
- Îţi pare rău, nu-i aşa? Îţi dai seama că te-a luat gura puţin pe dinainte şi acum regreţi. Îţi doreşti mai mult ca orice să refuz. Am dreptate? Fii sincer... Glasul Katalinei căpătase dintr-o dată accente metalice. Suna de-a dreptul cinic.
- Nu... adică nu ştiu... habar nu am ce se întâmplă... de fapt aşa mi-a venit să-ţi spun dar, ştii... n-am invitat niciodată o femeie, nici măcar la o cafea... nu vreau să mă înţelegi greşit... Rudi turuia fără să se poată stăpâni; tot ce adunase în anul care aproape se consumase, toate îndoielile, tensiunea erotică, timiditatea lui iremediabilă, toate acestea îşi găsiseră debuşeu şi se înghesuiau spre ieşire sub forma unor fraze precipitate, ilogice. I-ar fi trebuit o oră bună ca să scape de balonul din piept, dar fisura fu imediat acoperită de un simplu gest al femeii - Katalin îi apucă mâna dreaptă şi i-o strânse delicat. Rudi tăcu aşa cum începuse, brusc şi lăsă ochii jos. Simţea atingerea ei - aceasta avea mâna aproape îngheţată - şi se gândi că nu exista nimic mai mult care să poată fi pretins.
- Am înţeles foarte bine, îi şopti atunci Katalin. Şi mie mi-e teamă de ridicol, uneori, dar am învăţat să-l înfrunt. De acord, vreau să petrecem Crăciunul împreună. Dacă îţi foloseşte, află că am aşteptat toată ziua invitaţia aceasta; mă temeam că nu o vei mai face niciodată.
Ieşiră din gară exact când ceasul de deasupra ei indica puţin mai mult de ora 21. Aerul străzii îi răzbi pe amândoi în faţă şi instinctiv duseră mâinile la ochi - vântul sufla puternic şi era însoţit de fulgi mari şi deşi de zăpadă care se depuneau nervoşi peste tot. Katalin se piti la pieptul bărbatului. Era un fel de a-i spune că el era un posibil ales. Iar Rudi nu putea decât să se simtă protector, sentiment care îl umplu de mândrie. Ar fi vrut să o mângâie pe cap dar acest lucru presupunea o poziţie incomodă, drept pentru care renunţă. După o oră şi douăzeci de minute intrară în holul hotelului VEGA, singurul cu camere disponibile la ora aceea. La recepţie figura obosită a unei femei trecute îi primi cât se poate de rece, aproape ostil. Mesteca gumă şi privea la cei doi ca la un grup de muşte venit să îi tulbure plictisul.
-Numele şi prenumele, intonă aceasta după cei doi se apropiară, fără să le răspundă la salut. Rudi se prezentă şi scoase dintr-un buzunar al hainei un buletin uşor şifonat. Femeia de la recepţie îl apucă cu două degete şi-l deschise.
- Locuieşti în oraş, aşa? Rudi îi răspunse afirmativ şi excesiv de politicos. Întotdeauna se temuse de interogatoriile la care era supus de fiecare dată când intra într-un hotel. Toate recepţionerele erau curioase să ştie ce e cu el pe acolo. Iar tonul lor era întotdeauna acelaşi, agresiv şi greţos, de parcă el tocmai venise să le ceară ceva ce le aparţinea numai lor, poate chiar să le violeze. Aceasta nu făcea nici o excepţie. Privea când la el când la femeia de lângă el, apoi iar în buletin şi aşa mai departe.
- Este vreo problemă? se interesă Katalin, puţin intrigată de comportamentul angajatei. Spre deosebire de Rudi, ea nu intrase niciodată într-un hotel şi avea încă naivitatea de a pretinde un serviciu decent.
- Nu, îi răspunse într-un târziu recepţionera, după ce o fixă cu o privire dispreţuitoare. Apoi se întoarse cu încetineală apucă un set de chei şi îl întinse bărbatului. Aveţi grijă cum o faceţi, nu am nevoie de scandal, conchise aceasta. Fraza îi surprinse la uşa liftului. Dacă Rudi nu spuse nimic, de fapt nici nu o băgase în seamă, în schimb Katalin vru să se întoarcă şi să răspundă. Nu îi plăcuse tonul femeii care îi confunda cu o pereche de perverşi veniţi să-şi consume tensiunile în anonimatul acestui hotel anost. Dar renunţă.
Camera de hotel. Era una nu foarte încălzită, demodată şi prost îngrijită, dar nici nu puteau spera la ceva mai bun. Exista şi posibilitatea de a merge acasă la Rudi, dar Katalin respinse categoric ideea - era mai bine aşa.
Îşi scoaseră hainele, nu înainte de a le scutura de zăpadă, pe hol, le puseră în cuier şi începură să despacheteze. Luaseră dintr-un magazin deschis încă la ora aceea tot felul de lucruri, obiecte de care oamenii e bucură de obicei în seara de Crăciun. Revărsarea obiectelor făcu imediat uitat incidentul de jos. Katalin se bucura ca un copil de toate acestea, iar Rudi se bucura de Katalin. Acum se aflau în faza în care nimic nu mai conta, faza în care întrebările abia apucă să capete greutate, în care viitorul este o limită ceva mai îndepărtată, distanţa până la el e suficient de mare şi permite desfăşurarea unui întreg evantai de evenimente.
În general, astfel de momente se feresc a fi descrise, iar cei care totuşi se încumetă să o facă nu reuşesc decât să le ucidă misterul, să le lase goale, fără conţinutul şi sensul lor implicit. De aceea vom privi doar, discreţi, la scena în care un bărbat şi o femeie, singuri, într-o cameră de hotel, încearcă să descopere, poate pentru prima dată, farmecul şi magia Crăciunului. Mimarea perfectă a fericirii sau poate chiar fericirea, bradul împodobit, cadourile de sub aripile lui din plastic, noptiera transformată în masă, încărcată cu alimente, două lumânări aprinse şi, după agitaţia preparativă, cei doi, aşezaţi pe jos şi aşteptând ca orologiul bisericii din apropiere să anunţe miezul nopţii. Se privesc nemişcaţi, refuzând orice gând care încearcă să le treacă prin minte, îşi zâmbesc cald, feţele lor par destinse, lumea capătă sens iar viaţa motive pentru a fi trăită. Iar când orologiul, parcă trezit dintr-un somn adânc şi fără vise, îşi drege glasul şi îşi intonează partitura formată din cele 12 părţi identice, cei doi ridică paharele cu vin spumos, le ciocnesc şi se sărută peste masă, de-a dreptul pe gură.
- Crăciun fericit, Kati Katalin, spuse Rudi.
- La mulţi ani, şopti Kati Katalin şi izbucni imediat în plâns. Hohotele femeii erau de nestăpânit şi dezvăluiau o suferinţă adâncă. Rudi încercă de câteva ori să se apropie de ea dar fu respins aproape cu duritate; Katalin se aruncă în pat şi îşi îngropă faţa în pernă. Interveni, din nou, un moment confuz din care Rudi se străduia să extragă o explicaţie. Mai întâi modul penibil în care făcuseră cunoştinţă, apoi solicitarea lui directă de a petrece seara împreună şi, iată, o altă ieşire a femeii căreia el nu ştia cum să îi facă faţă. Nu reuşi decât să se retragă într-un colţ al camerei să se sprijine de perete şi să acţioneze telecomanda televizorului. Pe ecran un desen animat cu o mulţime de pitici confecţionând jucării destinate copiilor. În alte circumstanţe filmuleţul l-ar fi distrat teribil - era unul vechi, îl revedea cu aceeaşi plăcere în fiecare an, indiferent de locul în care l-ar fi găsit Crăciunul - dar de data aceasta imaginile nu trecură mai departe de pupilele ochilor, acolo unde se reflectau preţ de câteva clipe, pentru a dispare în groapa largă a subconştientului. Tot ce raţiunea sa primea în acel moment era scâncetul venit din pat şi gândul tot mai persistent deşi nebunesc că ajunul sărbătorii din acest an nu avea să se deosebească cu mult de celelalte, ba chiar prindea a se identifica cu acestea.
Desenul animat fu urmat de un altul, apoi de o emisiune cu colinde de undeva din Transilvania şi un film artistic în care un Moş Crăciun se îndrăgosteşte de mama unei fetiţe de cinci ani. Între cei doi nu interveni nimic special. Katalin, deşi nu se mai auzea, rămânea în continuare ghemuită în pat cu faţa în pernă, iar Rudi privea cu interes desenele animate. Poate că femeia aştepta să fie alintată. Şi poate că bărbatul aştepta o explicaţie. Dar la programul de colinde adormi. Cu capul în barbă, cu o bucată de cozonac în mână, picior peste picior. Aşa, în această poziţie, îl surprinse Katalin, eliberată din chingile stării de angoasă. Dar ce se întâmplase? Totul era atât de frumos: un bărbat adevărat stătea în faţa ei şi îi zâmbea, un om care se simţea bine în preajmă-i şi în preajma căruia se simţea bine, un loc încălzit şi o zi specială - o combinaţie proastă, cea mai proastă. Kati Katalin se îndrăgostise. În clipa aceea aşa credea.
Îl privea şi nu ştia ce să facă. Gândurile îi zburau prin minte cu o viteză aiuritoare şi niciunul nu îi oferea o soluţie. Ar fi putut să plece. Pur şi simplu să plece. Să se ridice uşor, să se îmbrace în tăcere şi să iasă. Ar fi coborât precipitat şi ar fi ieşit ca vântul, dând satisfacţie recepţionerei care şi-ar fi verificat pentru a nu ştiu câta oară ipotezele. Apoi ar fi ajuns acasă înainte de mijirea zorilor, ar fi strigat-o pe mama care desigur nu dormea, ar fi îmbrăţişat-o şi i-ar fi plâns în braţe, ca atunci, la filmul acela crud care a intrat în copilăria ei cu cizmele de celuloid, strivind-o nemilos. Numai că aceasta nu ar mai fi întrebat-o nimic, ar fi strâns-o la rândul ei şi ar fi plâns împreună. Ce importanţă că şi de această dată diagnosticul ar fi fost eronat? Nu ar fi crezut-o nici acum. Cine crede un muribund îndrăgostit? Cât despre bărbat, ar fi înjurat-o probabil o dată şi şi-ar fi petrecut Crăciunul, singur în camera aceea infectă de hotel.
- Şi nici măcar n-am apucat să facem dragoste, îi spuse atunci Katalin acestuia care torcea încet. Se ridică şi îşi turnă în pahar puţin vin. Sorbi din el şi începu să se plimbe prin cameră. Era neliniştită, un sentiment nou şi ciudat o domina acum. Se simţea din nou străină şi, recapitulând filmul întregii zile care abia trecuse, se pregătea să tragă concluzia că făcuse o greşeală. Scenele aveau acum o cu totul altă conotaţie, culorile nu mai erau atât vii, iar în unele situaţii crezu că fusese chiar ridicolă. Cel mai mult o deranja însă faptul că individul lăţit pe jos, putuse să o încurce într-un asemenea hal. Bărbatul de care numai cu câteva minute în urmă fusese îndrăgostită iremediabil, era acum un străin de care ar fi putut foarte bine să se teamă. La urma urmei ce individ normal îşi pierde zilele prin gări? Ce bestie se putea ascunde în învelişul aparent bonom? Gândindu-se la aceasta şi înfiorându-se simultan, uită pentru o clipă faptul că, în situaţia ei, amănuntul conta foarte puţin. Dar îşi va aminti imediat.
Rudi scoase pe gură câteva cuvinte neinteligibile şi încercă să se întoarcă pe o parte. Poziţia incomodă nu reuşi decât să-l trezească. Deschise ochii tulburi şi privi în jur dezorientat. O cameră de hotel, o masă de sărbătoare improvizată, un brad de Crăciun din plastic, o femeie... se dezmeticii dintr-o dată, Katalin! Aceasta stătea în genunchi, cu spatele la el şi privea distrasă la televizor.
- Kati... vorbi Rudi răguşit, tu eşti? Femeia se întoarse şi îl privi.
- O noapte de Crăciun a dracului de reuşită, nu-i aşa? vorbi şi ea pronunţând cuvintele cu un ton egal, nepăsător.
- E un reproş? vru să ştie Rudi şi se ridică în picioare. Nu aşteptă răspunsul femeii pentru că intră în baie. De fapt unde s-a rupt filmul? continuă după ce reveni de acolo la câteva minute. Katalin îl privea însă mută, iar atitutudinea asta simţea că îl calcă pe nervi. De parcă te-am luat cu forţa şi tocmai te-am violat.
- Vorbeşti prostii, Rudi. Tu nu ai înţeles nimic, hai recunoaşte.
- Ce să înţeleg? se revoltă Rudi ridicând puţin tonul. Eu nu mai înţeleg nimic de când am împlinit 18 ani! Toată viaţa am alergat după un sens, toată viaţa am încercat să pricep ce se întâmplă; crezi că întâlnirea cu tine mi-a relevat brusc mari adevăruri? Vrei să ştii ceva? Acum sunt mai nelămurit ca oricând şi ştii de ce? Ştii de ce? Pentru că trebuie să mă împovărez şi cu angoasele tale. Se simţi dintr-o dată frustrat. Tot ceea ce trebuia să se întâmple între ei - deşi nimic concret, nimic programat, doar ceva abia intuit pierdut într-o mare de posibilităţi - se găsea acum într-un balon de săpun care plutea aiurea. Disoluţia acestuia era doar o problemă de timp. Iar în sufletul lui Rudi ceva începea să se zbată. Şi nu făcea nimic ca să-i reziste.
- Nu te-a obligat nimeni... interveni întrerupându-l Katalin. Eu nu ţi-am pretins nimic, am lăsat doar lucrurile să se întâmple. Nu poţi să mă acuzi doar pentru atâta lucru.
- Acelaşi lucru l-am făcut şi eu...! strigă Rudi, dar realiză imediat gratuitatea ieşirii şi îşi ceru scuze.
- Nu te scuza. Ceea ce se întâmplă acum ne depăşeşte. Nu e vina noastră. Nu e vina nimănui că ne certăm fără să avem un motiv clar. E deja prea mult că am ajuns aici, nu crezi?
- Poate că ar fi trebuit să facem dragoste de la început, emise bărbatul revenit brusc la timiditatea sa consacrată; încă de cum am intrat pe uşa aceea. Spuse aceasta fără să o privească în ochi. Vocea îi tremura vizibil.
- Şi ce ne-a oprit? îl întrebă femeia pentru amândoi.
- Tu, îi răspunse hotărât Rudi. Katalin vru să protesteze dar fu oprită. De la început am început-o prost. Ai stat tot timpul lângă mine, am conversat, am râs dar nu ai cedat nici o clipă. Te-ai păstrat mereu la distanţă şi nu mi-ai lăsat nici o şansă. Femeia lăsă capul în piept, bărbatul avea dreptate. Era un mascul neiniţiat, se vedea de la o poştă, iar ea l-a lăsat pur şi simplu să se consume.
- Este ceva ce nu ţi-am spus, se resemnă femeia şi lăsă iar o lacrimă să-i alunece pe obraz. Încă ezita dacă e bine să-i spună sau nu. Încă mai spera ca seara aceea să se termine cu un happy end; încă mai credea că merita măcar atâta lucru.
-O, nu!... reacţionă însă Rudi, îngrozit de iminenta scenă, dar Katalin îl linişti asigurându-l că aşa ceva nu se va mai întâmpla. Îşi şterse aşadar rapid picătura sărată de pe faţă şi, ţintind un punct inexistent din spaţiu, spuse;
- Sunt bolnavă, am cancer. Vestea căzu precum o bombă. Se putea aştepta la orice dar numai la asta nu. Era ca şi cum primise o palmă, sau ca şi cum devenise subiectul unei ironii. Iar ceea ce, înăuntrul lui, părea mai devreme doar un declic fără urmări fu, până la urmă, semnalul - se ridică în picioare şi o lovi. O lovitura atât de grea încât o proiectă direct în pat. Rudi nu se opri aici - se apropie de ea şi continuă să o lovească haotic, însoţindu-şi mişcările cu un geamăt inuman. Instinctul lui primar, animalul nemernic ascuns prin ţesuturile sale găsi astfel singurul mod posibil de a-şi deversa revolta. Pentru că, imediat ce Kati îi anunţă teribila veste, imaginea obiectelor din jur deveni progresiv tot mai ştearsă, tot mai neobişnuită, locul lor fiind luat de un coridor unic de o culoare mată, excitantă, pe care el se trezi gonind bezmetic. Tot ce-i adusese fiinţa la suprafaţă nu era decât o ură cumplită, o ură datorată neputinţei de a face faţă acestei situaţii, în care nu avea decât două alternative: să se ridice peste condiţia sa de om, sau să şi-o ucidă. Monstrul eliberat, se zvârcolea prin încăpere, furios, cu ochii injectaţi, încercând să rezolve, în locul individului care tocmai îl eliberase, o problemă de conştiinţă. Căci aceasta era doar o problemă de conştiinţă. Şi, ca întotdeauna, astfel de probleme antrenează precum un bulgăre de zăpadă alte probleme, soluţii amestecate de-a valma, posibilităţi şi certitudini, finalmente victorie sau eşec. Rudi eşuase. Dacă în tot acest ocean de ură şi violenţă s-ar fi găsit o insuliţă de luciditate, ar fi avut pentru acea clipă răspunsul la întreaga sa dilemă. Ar fi aflat de ce este întotdeauna singur, de ce este Rudi, de ce îşi petrecea Crăciunul prin hoteluri mizere, chiar şi de ce trăieşte. Dar în ocean nu exista o astfel de insuliţă, iar Rudi nu află răspunsul la marea sa dilemă.
Katalin suportă cu stoicism atacul neaşteptat al bărbatului, deşi surprinsă. Plângea tăcut în timp ce loviturile cădeau fără oprire. Raţiunea i se retrăsese strategic într-un colţ bine ascuns al camerei lăsând doar sistemul nervos periferic să înregistreze atentatul asupra cărnii. Chiar şi după ce Rudi se opri epuizat, alunecând moale pe jos şi lăsându-se pradă unui hohot nervos, trupul femeii rămase nemişcat. Amândoi respirau cu greutate şi se străduiau inconştient să reziste presiunii pereţilor camerei care devenise insuportabil de îngustă.
Cel care vorbi primul, fu Rudi. O făcu precipitat, cu o voce venită parcă dintr-un vechi aparat de radio:
- Iartă-mă... nu ştiu ce mi-a venit... Repeta în neştire aceleaşi cuvinte. Era pe deplin conştient de grozăvia pe care o înfăptuise şi ştiu pe loc că nu mai exista loc de iertare. Vorbele sale erau absolut inutile. Katalin ridică încet capul de pe pernă, îl apropie de marginea patului şi îl privi pe bărbat drept în ochi. Care instinctiv dădu să se retragă - femeia avea faţa tumefiată, un firicel de sânge i se prelingea încă dintr-un colţ al gurii, cămaşa din in era ruptă la un umăr dar, ceea ce îl îngheţă pe Rudi, aceasta purta în ochi o lumină aparte, pe care nu o mai văzuse niciodată la nimeni altcineva; un amestec de ură şi adulaţie, de parcă ar fi conştientizat abia atunci că nu este altceva decât o sclavă. Se pregătea să rupă lanţurile. Privirea lui fu pur şi simplu înghiţită de cea a femeii şi, oricât şi-ar fi dorit-o, nu reuşi să şi-o elibereze. O poveste întreagă, istorisită numai din ochi, se lăsă tradusă direct în creierii lui. Un întreg univers se suprapunea acum peste universul lui şi află că, în acel moment se hotăra, un lucru de cea mai mare importanţă, un lucru unic, dar pe care încă nu ştia dacă trebuie să-l primească sau să-l alunge fără ezitare. Katalin se ridică din pat şi se apropie de el. Văzută de la distanţă poziţia celor doi aducea a grup statuar - Rudi întins pe jos, într-o parte, dar cu linia capului perpendiculară pe linia podelei, iar ea dreaptă, lângă el, cu picioarele uşor depărtate şi cu părul într-o dezordine parcă atent studiată. Încet, aproape imperceptibil, femeia începu să-şi descheie nasturii de la cămaşă, unul câte unul, cu ochii înfipţi dureros în ochii lui Rudi. Multă vreme după aceea cămaşa din in alunecă uşor şi se depuse pe genunchii celui de jos. Aceleaşi mâini fură duse apoi la spate, la fel de încet, la fel de condescendent şi unde, cu un zgomot surd, desfăcură catarama sutienului. Acesta căzu ca şi cămaşa dezvăluind o pereche de sâni frumoşi, foarte puţin lăsaţi, cu sfârcurile mari, roze, împrăştiind prin atmosferă chemări irezistibile. Pe sânul drept o cicatrice care îi conferea un farmec aparte şi senzaţia stranie că nu aparţine unei femei ci unei zâne. Fusta lungă din lână căzu şi ea lângă celelalte, iar Katalin rămase doar în desuuri. O pereche de desuuri albe, imaculate, intangibile.
Rudi o urmărea fără să spună nimic. Uitase complet de întâmplarea de mai devreme şi aştepta înfrigurat ca femeia să-şi termine mica demonstraţie excentrică şi să o ia în braţe. Se gândea că poate aşa trebuia să se întâmple, că amândoi era nişte indivizi deosebiţi care făceau lucrurile comune să pară neobişnuite. Raţionamentul său funcţionă, dar numai până la un punct.
Katalin continua imperturbabilă. Între buze atârna într-o poziţie nesigură o ţigară aprinsă. Fumul se ridica de-a dreptul vertical, semn că în acea încăpere nu mai respira nimeni. Cu mâna stângă îşi apucă unul dintre sâni şi începu să-l maseze delicat. Sfârcul acestuia se pierdea printre degetele fine ale femeii pentru a apare din când în când la lumină, curios şi obraznic în acelaşi timp. Apoi, după un moment de nehotărâre, aceleaşi degete coborâră lent către încheietura picioarelor acolo unde se încurcară între firele dese ale pubisului. Ţigara se consuma în acelaşi ritm cu acela al degetelor electrizate şi orice obiect s-ar fi intersectat în acel moment cu fiinţa aceea şi-ar fi pierdut pe loc identitatea. Şi zâmbetul acela crud şi misterios în acelaşi timp, de parcă s-ar fi pregătit de un sacrificiu. Totul într-o tăcere absolută. Iar Rudi încins cu curelele oţelite ale acesteia. Fermecat. Aşteptând-o pe Kati Katalin.
Căzu şi ultima piesă vestimentară. Femeia rămase goală. Apoi, brusc, se retrase până lângă fereastră şi începu să se mişte într-un dans necunoscut nici măcar de ea. Din ce în ce mai violent, din ce în ce mai haotic. Mâinile erau întinse în cele mai neprevăzute direcţii, parcă cu de la sine putere, corpul se chiricea sub influenţa unor forţe necunoscute, copiind ritmuri imposibil de decodat, iar capul se arunca înainte şi înapoi vrând să se smulgă. Dansul trebuia să exprime tot ceea ce nu reuşise să facă prin viu grai; dansul trebuia să o exprime pe ea. Amalgamul de gesturi fu însoţit imediat de gemete, din ce în ce mai puternice, care se transformară de-a dreptul în urlete. Bărbatul asista fără glas la jocul acesta la a cărui logică accesul îi era interzis. Timpul se comprimase în câteva minute în care el deveni prizonier. Ar fi vrut să spună ceva, să intervină într-un fel sau altul, incapabil să înţeleagă faptul că, în clipele acelea, persoana lui nu mai conta. Animalul din el îşi epuizase furia şi zăcea acum într-un abces disimulat bine prin cotloanele cărnii. Rudi era un obiect ca toate celelalte.
Trebui să treacă ceva timp ca să-şi dea seama că femeia se oprise. Stătea acum cu faţa la fereastră. Ţinea mâinile ridicate şi respira sacadat. Multă vreme după aceea rămase cu impresia puternică că aceasta ar fi dorit să îi comunice ceva anume, ceva care nu mai suferea amânare, dar pur şi simplu nu putea să o facă. Dar în acel moment, cu o mişcare precipitată, Katalin deschise fereastra lăsând să intre o pală puternică de vânt însoţită de un val gros de zăpadă. Ridică decisă un picior pe pervazul acesteia, apoi şi pe celălalt, ocupând imediat întreg cadrul. Părul i se înfioră la contactul cu rafalele de vânt, firele începură să se încalece precum nişte liane furioase, dând naştere la forme ciudate, efemere. Conturul corpului ei în cadrul ferestrei oferea imaginea unică a morţii: nepăsătoare, frumoasă, inumană. În toată încăperea aceea pregătită pentru Crăciun, printre toate obiectele acelea inutile nu se găsi nimic atât de puternic încât să îi saboteze gestul. Destinul ei se lovise cu capul de zid. Iar Kati Katalin dispăru în gol. De parcă n-ar fi existat niciodată.