Ca la mama acasă

" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..."
Boris Vian


Povestitorul mărturiseşte: ştie să facă sarmale straşnice. Cu amestec savant de cărnuri, cu mărar, cu foi de dafin, cu cimbru şi piper. Şi, în plus, cu - ssssst! - un secret de familie care le face unice! Nu spune care, desigur, ce-i secret, secret rămâne...

N-a gătit întotdeauna, să ştiţi. Nu-i dintre cei cărora le-a plăcut să se dea mari în tinereţe fermecându-şi alesele cu o cină pregătită în casă. Nici mare mâncău nu este, numai că, plecat departe, la un moment dat i s-a făcut dor de savoarea bucatelor materne. Şi şi-a amintit: cum prăjea mama ceapa, cum alegea orezul, cum potrivea mirodeniile şi ierburile... De undeva, din fundul memoriei antrenate de Sanda Marin şi de terapie s-a ivit, într-o zi, ingredientul secret. De atunci, în sfârşit, sarmalele au gustul visat. Ca la mama acasă!

Desigur, mama continuă şi ea să facă sarmale. Mai rar, că e bătrână, singură şi nu prea mai are pentru cine. Dar povestitorul se întoarce într-o zi acasă, cu un prilej anume (un praznic, un parastas, o pomenire...). A trecut multă vreme, locul copilăriei e ciudat de strâmt şi mult mai mic, desigur. Bucătăria care aduna la masă toată familia abia îi mai încape pe ei doi. Dar, pentru prima oară în viaţă, mamă şi fiu gătesc împreună. Ce deliciu!

"Cum să tai ceapa?", întreabă povestitorul, zâmbind în sinea lui de modestia cu care acceptă să rămână mâna a doua. "Ca pentru borş", răspunde mama. "Adică?" insistă prudent naratorul nostru, simţind că ar fi pus la încercare (el ştie multe feluri în care se taie ceapa, şi oricare din ele se potriveşte şi la borş). "Uite-aşa!" îi arată mama, cu o vagă pierdere de blândeţe, ca unui bătrân nepriceput. Zis şi făcut. "Să toc mărarul?" întreabă el mai târziu, gata să facă totul ca la carte. Mama: "Eu nu pun mărar în mâncare". Fiul (se miră, neîncrezător, că iar e pus la încercare): "Nici la sarmale??." Mama: "N-am pus niciodată". Fiul: "Şi cimbru???" Mama: "Niciodată!"
Fiul: "Şi ... (urmează numele ingredientului secret, fala bucătăriei "ca la mama") "Ce-i asta? N-am auzit, la noi nu creşte!", spulberă mama definitiv iluzia succesului terapiei naratorului.

Povestitorul este trist, se vede treaba că nu s-a întors demult. Nimic, acasă, n-a fost ca în amintirea lui. Ar prefera să păstreze gustul copilăriei din imaginaţie, nu cel de aievea. Realitatea a trădat: valorile ei sunt limitate, mitologia - searbădă, meschină. Dacă o acceptă, ar trebui să admită că a fost format într-un sistem în care există poteci înguste şi metode unice (numai aşa se taie ceapa! numai aşa se joacă Hamlet! ca la mama acasă!). El s-a desprins de mult de ele, iar acum a descoperit că are amintiri sfinte dintr-o copilărie pe care n-a trăit-o niciodată. Nu-şi explică în ce fel s-a întâmplat. Când se destinde, preferă să uite experienţa recentă. Se întreabă, doar: cât drum trebuie să baţi până pricepi că lumea e mai mare decât ai fost învăţat să vezi cu ochii?