Manual de fotografie: Portrete: Balzac, George Sand, Baudelaire, Beckett

# Balzac ura aparatul de fotografiat din toţi rărunchii. Nu se putea lepăda de o nelămurită teamă faţă de acea maşinărie care i-ar fi putut fura sufletul întocmai ca un hoţoman iscusit şi dichisit, ce cu mutră nevinovată îţi bagă mâna în buzunar, ziua în amiaza mare, pe promenadă, fără ca cineva să bage de seamă, decât stăpânul paltonului, tardiv de tot. În apartamentul său cochet tapisat în violet, aflat la împreunarea străzii Richelieu cu bulevardul Haussmann, i-a ţinut prelegeri fotografului Nadar despre compunerea din spectre a corpurilor vii şi despre operaţiunea dagheriană care ar fi desprins aceste sensibile straturi de pe trup. Fiindu-i groază să nu fie deposedat de materia protectoare, refuza să fie imortalizat, atitudine ce i-a stârnit fotografului comentarii pertinente despre rotunjimile burţii scriitorului - ce "i-ar fi îngăduit să-şi risipească spectrele fără a le ţine socoteală". După cum se poate presupune, Nadar detesta discuţiile despre spectre. Mi-l imaginez aprinzându-se la obraji în atelierul său purpuriu, ori de câte ori cineva îndrăznea să facă aluzii impertinente despre trupurile jupuite de aparat. Şi totuşi Balzac s-a lăsat fotografiat pentru contesa Hanska, nu mai ştiu când şi de către cine. Iubind-o pe femeia căreia îi spunea că este îngerul lui pământesc, pisicuţă adorată, şi alte asemenea năzdrăvănii galante, a dat uitării spectrele şi teama de ridicol, pozând într-o cămaşă albă, descheiată, cu mâna durdulie apăsată pe piept. Probabil că să-i arate contesei cu câtă pasiune o îndrăgeşte. De la Geneva, în ianuarie 1834, îi scria "Te iubesc, îngerul meu pământesc, cum se iubea în Evul Mediu, cu o fidelitate absolută, şi această dragoste se va face tot mai mare, mai pură".

George Sand, Gustave Flaubert, Baudelaire, Victor Hugo, Alexandre Dumas au îngăduit să fie fotografiaţi. Într-o zi a anului 1865, George Sand era îmbrăcată într-o pelerină moale şi scurtă ce-i acoperea bustul şi braţele, şi-o fustă largă, din acelaşi material cuminte. Părul îi era prins la spate în aşa fel încât de deasupra frunţii, din mijloc spre lateral, îi curgea ca două cortine umflate de vânt ce-i încadrau în mod plăcut chipul. În acea zi şi acea clipă arăta ca o doamnă respectabilă, cumsecade şi coaptă, trecută bine de anii tinereţii, ce aştepta ceva sau pe cineva cu o răbdare cuviincioasă. Lipsită aproape de podoabe, cu excepţia unui mic cercel atârnat de urechea dreaptă, părea potrivită pentru un décor idilic de câmpie, într-o trăsură deschisă, pe-un drumeag străjuit de ierburi arse, înalte. Într-o zi a anului 2006, George Sand era îmbrăcată într-o pelerină moale şi scurtă ce-i acoperea bustul şi braţele, şi-o fustă largă, din acelaşi material cuminte. Coafura şi cercelul erau întocmai ca în 1865, ceea ce nu e de mirare din moment ce atunci a imortalizat-o Nadar. Văzând fotografia nu mi-o pot închipui pe doamna respectabilă sub chip de tânără exuberantă, divorţată, îmbrăcată în pantaloni, fumătoare de trabucuri, dar mai ales ca pe o femeie ce iubea şi era iubită de Chopin. Acea George Sand fotografiată de Nadar, mai degrabă plecând din faţa aparatului, coborând în stradă după politeţurile de rigoare, s-ar fi urcat în trăsură, de data aceasta acoperită, ar fi ajuns în faţa unei vile cu gardenii, ca apoi sprijinită de vizitiu să atingă pământul cu botinele, să intre din hol până în camera unde s-ar fi împrospătat înainte de ceaiul băut cu înghiţituri mici, dintr-o ceaşcă de porţelan aşezată pe o masă rotundă.

# Unul din concurenţii lui Nadar, Etienne Carjat, timp de 20 de ani a fost proprietarul unui studio fotografic. Mai puţin monden, discret, nu şi-a atras o la fel de mare popularitate. Plecând în moarte a lăsat în urma lui portretele unor personalităţi, printre care se află şi cel al poetului Charles Baudelaire. Dacă am ignora că acesta a scris "Florile răului", văzând fotografia ne-am convinge că în ea este un om care măcar a citit poeziile, dacă nu cumva le-a simţit prin toţi porii, prin gene şi sprâncene, prin buricele celor 20 de degete. Cercetându-i chiar şi-n grabă privirea morocănoasă, linia aspră a gurii şi cele două cute adânci ce-i străbat obrajii, oricine îl poate bănui pe fotograf că înainte de a declanşa i-a recitat bietului bărbat din "Florile răului", însă cum cel din faţa aparatului era chiar poetul, e mai de crezare că le-avea oricum în sânge. Portretul a fost făcut în anul 1878. Chiar şi reprodus în albume are o asemenea consistenţă încât pare tridimensional. Îţi lasă senzaţia că dacă ai băga degetul arătător în fotografie, acesta ar putea atinge nasul cald al lui Baudelaire (care de bună seamă că s-ar acri şi mai tare). La fel s-ar putea îndrepta şi şuviţa de păr ce plecase de la locul ei în timp ce fusese fotografiat. Totuşi nu îndrăznesc să comit asemenea impertinenţe, şi asta pentru că ochii şi-au păstrat luminiţele vii. Portretul îmi place, fără îndoială că e fascinant. Omul din fotografie îmi provoacă teamă, o stare asemănătoare cu cea pe care ai putea să o ai noaptea, sub un felinar, dând nas în nas cu un coleric faţă de care te simţi vinovat din oareşce pricini. La gât, Baudelaire are o fundă mare, întunecată, podoabă care nu-i îndulceşte aerul morocănos, aprig. În locul ei foarte bine ar putea atârna o furculiţă, un somon, un fluture, bocanc sau nicovală, un spărgător de nuci ori o pereche de cuci, întregul nu s-ar schimba deloc, şi nici vorbă să-i ştirbească din demnitate. A nu se uita că Baudelaire a scris cuvinte urâcioase cu privire la arta fotografică.

Baudelaire-ul lui Nadar e cu totul diferit. Pare un păsăroi abulic, năuc, tocmai trezit din beţie sau de ce nu, din somnanbulie. N-ar fi în stare să sperie nici măcar o râmă. Cu mulţi ani înainte, în 1857, fusese judecat pentru "Florile răului", fiind acuzat de acelaşi procuror care se ocupase şi de hărţuirea lui Flaubert pentru a sa "Madame Bovary". Poetul a fost condamnat. Văzând cele două portrete, aş paria că Baudelaire-ul lui Carjat l-ar fi înspăimântat pe procuror, pe când Baudelaire-ul lui Nadar i-ar fi provocat doar un zâmbet dispreţuitor şi rece. În fotografia acestuia din urmă se apropie cel mai mult de portretul unui fumător de opium.

# În "Exerciţii de admiraţie", Cioran povesteşte că s-a întâlnit prima dată cu opera lui Beckett nimerind din întâmplare, la bibliotecă, "cărticica lui despre Proust". Eu pot să spun că datorită aceleiaşi cărţi am început să prind savoarea din "În căutarea timpului pierdut", care până atunci mă exasperase la culme din cauza nenumăratelor despicări ale firului în patru, excesiv de minuţioase şi adormitoare. Citind vorbele lui Beckett despre Proust mi-am învins aversiunea, afundându-mă pe nesimţite, cu plăcere, în lunga istorisire pornită de la madlena înmuiată în ceaiul de tei. E posibil să fi văzut mai multe portrete ale lui Beckett, însă doar unul mi s-a întipărit bine în memorie. E vorba de o fotografie clasică făcută de turcul Lutfi Ozkok în anul 1966. Alb negru, cu o uşoară tentă maronie, mai întunecată pe partea stângă. Se văd bine şanţurile de pe frunte şi ochelarii aproape rotunzi. Ozkok detesta fotografiile în culori, considerând-le a fi "caramelizate", de altfel nu văd ce fel de cromatică ar fi putut să-l pună în valoare pe Beckett, mai abitir decât absenţa ei. La acest portret cel mai mult îmi atrag atenţia lentilele ochelarilor, urechea stângă, complet întunecată, şi părul cărunt ridicat în pantă, de la frunte spre creştetul capului. "Cât despre Beckett, ni-l putem lesne imagina, cu câteva secole în urmă, într-o chilie absolut goală, fără un crucifix măcar. Bat oare câmpii? Să ne-amintim atunci privirea pierdută în zare, enigmatică, «inumană», pe care o are în anumite fotografii". În portretul de care vorbeam mai sus, privirea îi este cât se poate de directă, sobră, lucidă. Arată ca un om care ştie multe, şi mai ales ca unul obişnuit să tacă.