Manual de fotografie: Istrati, fotograf ambulant la Nisa

Pentru că în pruncie bunica îmi repeta des, văzându-mi pletele burzuluite, că's Ciulinul Bărăganului, sfătuindu-mă să folosesc mai des piaptănul, numele lui Panait Istrati căpătase în urechile mele rezonanţe gâlgâitoare. Multă vreme a fost doar omul care a scris despre ciulinii ciufuliţi ce zburdau vineţi prin câmpie, apoi aflând prin câte locuri a colindat cu traista în băţ, că a bântuit prin Egipt, Siria, Grecia, Franţa şi Rusia, că-şi dăduse ultimii bănuţi pe "Învierea" lui Tolstoi (rămânând noaptea fără odaie, printre străini), c-a dormit pe saltele umplute cu ploşniţe şi s-a strecurat clandestin pe vapoare, sperând să ajungă în India pentru a buchisi sanscrita, atunci a devenit vagabondul meu preferat. Titlu de nobleţe ce în adolescenţă contează înzecit mai mult decât cel de scriitor valoros. Apoi avea şi ochelari rotunzi, o calitate în plus. Pentru toate acestea m-am întristat citind că din disperare şi-a tăiat beregata, bucurându-mă în următoarea clipă că nu i-a izbutit gestul fatal. Aşa. Apoi am aflat c-a fost şi fotograf ambulant, ceea ce l-a săltat şi mai mult în ochii mei, căci ce poate fi mai pasionant decât viaţa unui vagabond din alte vremuri, inimos, şubred, exaltat şi patetic, scriitor de tristeţuri despre ciulini şi totodată meşter în imortalizarea muritorilor.

Şi-a început cariera de fotograf ambulant la Nisa, din cauza sărăciei. Un Bernard oarecare îi împrumutase un aparat, chemându-l pe Promenade des Anglais pentru a-i arăta "cum se trăieşte liber". Cât timp era soare şi nu-l înfăşcau poliţiştii, era bine. Din câte povestea mai târziu, de patru ori a fost arestat din pricina amenzilor neachitate, făcând 12 zile de puşcărie în celule de ciment, fără cărţi de citit la îndemână. De fiecare dată după ce ieşea, îşi recupera aparatul şi se reîntorcea pe promenadă la vânat de plimbăreţi cu dare de mână. Avea şi un panou cu sloganul: "Photo plein air Silhouettes - P. Istrati, 2 rue Massena - Les photos sont livrables, le lendemain de la pose - Priere d'attendre l'operateur", cu accentele franţuzeşti de rigoare. Zâmbind pentru momirea trecătorilor, a avut ocazia să fotografieze pe regele Siamului, duci englezi şi alţi aristocraţi de soi, "a căror nobleţe placa fotografică s-a dovedit incapabilă s-o înregistreze", povestea Istrati. Apoi într-o bună zi, aşa cum li se întâmplă pelerinilor, i s-a făcut din nou dor de ducă: "...am lăsat casă, tihnă, rost, prietenie şi chiar o femeie dragă şi am fugit în munţi, în Alpii Maritimi". Cu aparatul greu în spinare, pe care îl bodogănea considerându-l prost, a colindat din sat în sat fotografiind ţărani la horă, în zilele de sărbătoare. N-am văzut aceste fotografii. Habar nu am dacă s-au păstrat într-un muzeu. Probabil că nu. Le bănui mai degrabă în anticariate franţuzeşti, în albumele de familie ale unui Pierre ori ale unei Janette. La o fermă din Saint-Etienne de Tine şi-a rupt două degete de la mâna dreaptă, ajutând la construirea unei case, ceea ce nu l-a oprit să meargă mai departe, cu aparatul în spinare, prin bâlciuri, sate şi staţiuni obscure. Ziua fotografia, iar noaptea developa.

În iarna anului 1921 a locuit din nou la Nisa, pe strada Massena, nr.2. De data aceasta câştiga zilnic, cu fotografia, între 60-80-150 de franci, ca un an mai târziu să i se isprăvească norocul. "Sunt tare nenorocit, din cauza lipsei de bani. Fotografia a căzut baltă: vânt, ploaie, cer înnorat, nici un client şi prea mulţi fotografi", îi scria prietenului său, Romain Rolland. În vara anului 1923 se afla la Mont Saint-Michel, tot cu aparatul de fotografiat, avea o prietenă alsaciană cu care se drăgostea şi ajuta (Ana Munsch), era voios că terminase de scris "Chira Chiralina". Fotografiau englezi amatori de "foto-suvenir", se răsfăţau cu cidru şi omlete.

Pe plajele din Parame norocul i-a părăsit. Prea puţini clienţi şi prea mulţi fotografi concurenţi. O vreme şi-au odihnit oasele într-o magazie plină de mobile aruncate în dezordine, în care n-aveau voie să intre pe uşă, ci pe fereastra ce dădea în curte. Şi numai seara târziu, dimineaţa trebuind să plece înainte de ora nouă. Tot pe fereastră. Cea care peste un an avea să-i devină soţie îşi plângea de milă. "Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de soare. În seara de 14 august, de multă amărăciune ne-am culcat nemâncaţi, deşi mai aveam vreo zece franci, plata odăii pe încă o noapte. Speram să mai fac a doua zi câţiva clienţi pe malul mării şi să mai lungesc agonia". A se remarca în citat "părul vâlvoi în vânt", de pe capul Anei a lui Istrati. Dacă bunica ar fi văzut-o, i-ar fi zis şi dânsei că este ciulin al Bărăganului. Fără îndoială. De ce avea veşmintele pătate cu acizi am priceput, însă îmi sună straniu "zlătăriţă de şapte hotare". Amărât de tânguielile femeii, a ieşit în oraş să vândă aparatele, când, în vitrina unei librării, îşi vede numele pe coperta revistei. O cumpără şi renunţând la lepădarea de aparate se întoarce la iubita flămândă şi bombănitoare. În ziua în care revista "Europe" anunţa în 12.000 de exemplare un nume nou în literatura franceză - Panait Istrati - acesta se întorcea acasă cu doar 15 franci în buzunar. Bolnav de fericire n-a putut să închidă ochii toată noaptea. Mai târziu, la Paris, încântat de laudele primite, îi scria lui Rolland "Sunt fericit ca o pisică mângâiată pe burtă", deşi era bolnav, lipsit de Ana (plecată în Alsacia), şi-şi câştiga existenţa ca zugrav, vopsind pe ploaie zidurile Liceului Saint Louis. Îşi semna epistola cu: "Neliniştitul dumitale Istrati".

Acest neliniştit Istrati, fotografiat în tinereţe lângă mama sa, Joiţa Istrati, spălătoreasa din mahalalele Brăilei, îmi pare prea ferchezuit, elegant şi nonşalant, prea nu ştiu cum, în orice caz altfel decât mi-l imaginasem citind despre amintirile lui din copilărie şi adolescenţă. Căci acest tânăr corect pieptănat, cu guler tare, înalt, cravată, cu costum în bună stare, şic, ce stă cu o mână în buzunar, sprijinit de scaunul mamei sale, nu pare să aibă nimic de-a face cu nefericitul ce-a vrut să-şi pună ştreangul de gât din cauza sărăciei şi-a orelor prea lungi de muncă grea. În altă fotografie, de data aceasta făcută în aer liber, pe-o stradă din Nisa, se apropie mai mult de chipul lui Istrati-Vagabondul-Vântură lume. Pare cumplit de slab, scheletic, stafidit ori smochinit, îmbrăcat într-un costum care nu-i cade tocmai bine pe oase. Are pălărie pe cap şi-un aparat de fotografiat în mână. Aparat mare, din acela ca o cutie de lemn în care se poate ascunde orice, dar mai ales chipurile trecătorilor. În anul 1925, la Snagov, a fost fotografiat în timp ce-i poza, în grup, pe Pătrăşcanu, Rosenthal, Mihail Sadoveanu şi Gala Galaction. Istrati e în stânga fotografiei, tăiat pe jumătate, cu un picior împins în faţă şi aparatul ridicat până la nivelul gurii. Grupul se întinde de la mijlocul fotografiei până în marginea din dreapta. Sadoveanu e cel mai rotund şi pare bine înfipt pe picioare, Galaction e în sutană, cu barba albă lăsată la iveală ca o podoabă. Nu-mi e simpatică fotografia.