# Anul 1937, Monte Carlo. O dansatoare cu coadă înfoiată lipită de fund, creastă moţată pe cap şi aripi strălucitoare. A fost fotografiată de Francois Kollar în culise, făcând echilibristică pe vârfurile pantofilor de balet. Nu i-am numărat penele din coadă.
# Cândva într-un an oarecare, într-o lună şi-o zi pe care nu le cunosc, Patrick Demarchelier a fotografiat o jună brunetă, aspră, cu bretonul rotund până peste jumătatea ochilor, ţinând o găină în braţe, cu o singură mână. Vie şi albă. Suplă şi moale, probabil tânără. Fotomodelul poartă un sacou negru, descheiat, contrastant cu pielea nudă lăsată la vedere. Are un aer straniu.
# Într-o duminică de la începutul lui noiembrie, în Piaţa Sfatului din Braşov, omul care vinde turtă dulce avea şi cocoşi din zahăr ars, din aceia de care n-am mai văzut din copilărie, vânduţi de pirande lângă şcoli şi-n bâlciuri, de care adulţii ne spuneau să nu ne atingem că-s năclăiţi în oale murdare. Aceştia de pe tarabă erau mici şi mari, de-un roşu translucid şi caramelizaţi. Cei mici erau de fapt de două ori şi-un sfert mai babani decât aceia pe care îi ştiam din pruncie, iar cei mari, de patru ori şi-un sfert mai înalţi şi-nfoiaţi. În mâinile unui copil de grădiniţă ar fi părut cocoşi în toată firea, prinşi dimineaţa în ogradă pentru a fi băgaţi în oala de prânz, nu înainte de a li se tăia gâtul cu tot cu chirăială, şi a li se curăţa trupurile de pene. Bănui în pernele imense de la ţară, fulgi smulşi de pe bietele aripi amuţite pe vecie. Cei de lângă turta dulce n-aveau băţ şi nici creastă, în schimb se mândreau cu o coadă înfoiată de toată frumuseţea, precum şi cu o mică cocoaşă cum mai au doar vacile din Madagascar. Cred că e clar că mi-am luat unul mic, roşiatic, ca să-l pozez lucind în soare la fel ca o sticlă preţioasă. Fireşte, avându-l în mână razele s-au ascuns în nori, şi până când au ieşit la iveală era să nu mai am ce coadă să fotografiez, tot gustând-o câte o ţâră. Ca să nu mă vadă lumea, m-am dosit unde nu era nimeni. Începând şedinţa foto, au apărut mai mulţi trecători care s-au holbat cu neruşinare. Ţineam cocoşul în aer, spre lumina orbitoare, aparatul la ochi. După ce soarele s-a băgat din nou după cortina de nori, am început fără remuşcări să-mi ronţăi şi să-mi ling modelul.
# În filmul "Pe aripile vântului", unul dintre personajele secundare este un cocoş slăbuţ, rahitic s-ar putea spune, care preţ de câteva secunde s-a lăsat alergat prin ploaie de un sclav bătrân înarmat cu topor. A sfârşit în farfuria lui Ashley, pe masa împodobită de Crăciun.
# Se cuvine a nu uita mândrele şi ţanţoşele giruete. Cocoşi de fier, ruginiţi poate pe creştet şi la cioc, dar mereu dornici de învârteală în jurul propriei axe, sus, în partea cea mai înaltă a casei. Unul de acest soi este cocoţat pe o bătrână vilă, frumoasă când i-a fost vremea (înainte de al doilea război mondial), însă de ani urâţită de zbârciuri, tencuieli nepotrivite, de adaosurile recente ce i-au sluţit înfăţişarea. Cum n-am intrat niciodată în ea, îmi pot imagina Vila cu Cocoş de Vânt în fel şi chip. În pod văd teancuri groase, prăfoase, de Universul şi România Ilustrată (fotografii tulburi şi reclame caraghioase la şoşoni), o pălărie găurită de damă şi-un guler din vulpe roasă de molii, în pivniţă miroase a umed şi-a pipi de şoarec, a cartofi încolţiţi, parchetul scârţâie la fiece pas, televizorul color e deschis, dar merge fără sonor, în cămară sunt afine negre în borcanele cu dulceaţă, smocuri de mentă şi grămăjoare uscate de tei. Şosete de lână puse la uscat pe calorifer. Ghivece cu multe frunze şi puţine flori pe mobilele desperecheate. Când toată lumea doarme în beznă, şi nimănui nu-i mai pasă de vântul bate din vest ori din est, cocoşul ar putea să coboare de unde-şi are locul, să-şi bage ciocul pe gaura cheii, să pigulească firmiturile de biscuiţi şi afinele, să patruleze ţanţoş din încăpere în încăpere până la damigeana cu vin. Roşu. Auzind prin somn scârţâiturile duşumelei, căci da, şi paşii de giruetă se aud pe parchet, stăpânii casei şi-ar zice că lemnul putrezit geme, şi s-ar întoarce sforăind pe partea cealaltă. Iar dacă uneori, în zori, gospodina ar da nas în nas cu cioburi de ghiveci, cu carpete în neorânduială şi seminţe de mărar răsfirate pe bufetul din bucătărie, atunci vina pe cotoi ar cădea, că de, el e capul răutăţilor. Nu se va bănui că dezastrul s-a produs la miez de noapte, în timpul nefericitei întâlniri dintre motan şi pasărea de vânt ce-au găsit de cuviinţă să facă schimb de sudălmi.
# Doze mari de cocoşeală se găsesc în ofiţerii ruşi, francezi şi polonezi (cu săbii, armăsari, epoleţi, fireturi aurii, strălucinde în soare) în cei ce-şi pocnesc călcâiele salutându-şi superiorii şi se apleacă peste mâinile înmănuşate ale domnişoarelor cu nume diafane. Astfel de soiuri mai trăiesc doar în romanele sfârşitului de veac 19. Aşa cum doamnele contese găsesc cu cale să se plimbe în trăsuri deschise pe lângă regimente de husari, aşa şi domnii militari mereu îşi netezesc mustăţile, îşi sug burta împingându-şi pieptul în afară, căutând din privire pe cineva demn de a fi ucis într-un duel. Prin aceleaşi tatonări savant învăluite, pândesc atât contese cât şi lenjerese, primejduindu-le onoarea. Pesemne ca să le fie pe plac se plimbă netulburaţi, dispreţuitori şi ţanţoşi, răsucindu-şi sabia la şold. Nici tinerii ofiţeri de dragoni nu's mai breji. Desigur, cum am mai spus, astfel de personaje mai trăiesc doar în cărţile scriitorilor decedaţi. Şi-n fotografiile de epocă. În anticariatele din Braşov deseori am dat peste chipuri de militari mustăcioşi, drepţi ca brazii ori relaxaţi c-un picior lejer înaintat în faţa celui rămas în spate.
# În vitrina părinţilor mei vieţuia un cocoş din porţelan chinezesc. Vorbesc la trecut deoarece dânsul s-a prăpădit din cauza unui nefericit accident. Fiind ajutat cu un brânci să sară pe covor, la aterizare trupul i s-a înjumătăţit în zig-zag. Întotdeauna am negat că am avut vreo legătură tragicul incident.
# Anul trecut, în satul Zizin, am fotografiat mai mulţi cocoşi şi mai multe găini pigulind râme şi jumătăţi de gâze pe un câmp scăldat în soare.
# De fotografiat chipul unui copil oarecare în clipa în care înţelege de ce cocoşii aleargă găinile şi de ce dânsele se lasă prinse.
#Am văzut poze cu lupte de cocoşi filipinezi, din aceia mărunţi şi isterici, cu fulgi coloraţi deasupra lor şi pete de sânge împrejur, şi-o fotografie cu un cocoş din Madagascar ce păşea în faţa unei colibe roşcate, pe pământul bătătorit la fel de roşiatic, în spatele unei fetiţe ghemuite deasupra farfuriei.