Manual de fotografie: Marlene, Ginger, Garbo şi tartele cu frişcă

# "Nici o nouă venită nu poate să ducă o viaţă intimă liniştită. Întotdeauna trebuie să fie disponibilă pentru fotografiile publicitare. A trebuit să pozez cu de toate sub razele soarelui, inclusiv cu baloane şi pene de struţ. Uneori îmi pierdeam cunoştinţa, leşinam. Alteori, pozam atât de mult încât nu mai ştiam ce-i cu mine, mergeam ca o năucă în neştire. Tocmai când ziceam şi eu că e o zi splendidă pentru plajă, studioul mă chema şi-mi spunea: «Trebuie să te duci să faci câteva poze cu nişte lei la grădina zoologică.»", povestea Ginger Rogers. E vorba de tânăra elegantă cu picioare nesfârşit de lungi, partenera cu care ţopăia atât de frumos Fred Astaire. Confesiunea făcută reporterului de la Hollywood m-a înduioşat. Citind-o mă şi imaginam pozându-i trupul prelins pe iarba arsă, cu penele de struţ în cap, baloanele prinse de mâini şi de picioare, şi leii adulmecându-i gingaş tălpile. Exagerez, desigur. Aş fi renunţat la baloane şi la pene, pentru ca imaginea să nu fie inutil încărcată cu prea multe elemente.

Cele mai multe portrete pe care le-am văzut cu Ginger Rogers au iz de sirop de zahăr caramel ori par înmuiate în frişcă lichidă. Îngrozitor de dulcege prin urmare.

# Marlene Dietrich, 1938, pozată de George Hurrell. Dintr-un fotoliu uriaş de piele, blondă, albă, strălucitoare şi inaccesibilă îşi priveşte privitorii din afara fotografiei. Calmă şi încremenită. Fotografiile cu Marlene Dietrich au gheaţă pisată, dar şi piper, ardei iute şi alte mirodenii aţâţătoare, cum se cuvine pentru cocota din Îngerul albastru. Unul dintre amanţii şi partenerii ei de platou, Jean Gabin, a jucat în filmul La Grande Illusion regizat de Jean Renoir - fiul celebrului pictor Auguste Renoir. Regizorul era considerat de Goebbels "inamicul public numărul 1 în cinematografie", ordonând ca pelicula să fie primul lucru capturat de armata germană, după intrarea trupelor naziste în Franţa. Mult timp s-a crezut că filmul a fost distrus, în 1942, în timpul unui raid aerian asupra Parisului, dar printr-o îmbârligătură a sorţii s-a descoperit că fusese furat şi trimis la Berlin, de către un ofiţer german cinefil, iar de aici, în '45, a fost dus de către soldaţii ruşi la Moscova.

Pe tărâm californian, Jean Renoir a fost fotografiat împreună cu actriţa Joan Bennett, eroina din Femeia de pe plajă. Sunt într-un studio friguros (el şi-a păstrat pălăria şi fularul, ea are o haină peste umeri). Actriţa gesticulează explicându-i ceva ce necesită vânturarea braţelor prin aer, fiind urmărită de două persoane din spatele lor, un bărbat cu batista albă ieşită parţial din buzunarul de la piept şi-o doamnă ce nu pare tocmai fericită.

Într-o fotografie foarte veche, părinţii lui Jean Renoir mai privesc încă cu ochii larg deschişi, deşi nu mai sunt vii demult, la fel cum nici fiul lor nu mai trăieşte. Pictorul e bătrân în poză. Barba albă îi ascunde gura aşa cum basca din stofă întunecată nu-i lasă la vedere pletele cărunte. Stă oarecum băţos pe scaun, sprijinit cu o mână de baston, palma soţiei odihnindu-i-se pe umăr. Doamna Renoir pare o gospodină destoinică care tocmai îşi părăsise murăturile pe masa din bucătărie, în grija servitoarei, pentru a nu-l lăsa pe fotograf să aştepte.

# Greta Garbo, 1951, imortalizată de George Hoyningen-Huene, fotograf bine cunoscut de Jean Renoir. Diva are sprâncenele ca două paranteze arcuite a mirare şi îmbufnare, buzele rujate sunt incredibil de lungi şi par amare, o mână îi este ascunsă în păr, pe când cealaltă îi susţine bărbia.

# Numitul Mack Sennett se pare că este primul cineast care s-a gândit că actorii trebuie să se bată cu tarte pline de frişcă în faţa aparatului de filmat, pentru înveselirea spectatorilor. Bun gând a avut. Mă întreb câţi oare, după ieşirea din sălile de cinema, or fi visat că aruncă în stânga şi-n dreapta cu prăjituri rotunde, taman în capetele poliţailor şi trecătorilor, şi aşa, la întâmplare, unde s-ar fi nimerit. În copilărie, pe vremea când nu ştiam că se născuse, trăise şi murise domnul Mack Sennett, dar apucasem să-i văd pe Chaplin, Stan, Bran şi pe mulţi alţi muţi alergând şi împiedicându-se în televizorul alb-negru, pe muzici repezite scoase de pian, pe atunci, şi numai atunci, bătăile cu tarte de frişcă căpătau semnificaţii sacre.

În faţa blocului părerile erau împărţite. Existau din aceia slabi de îngeri care ar fi preferat ca la o adică - în cazul improbabil că s-ar stârni o asemenea bătaie la şcoală - să stea nemişcaţi cu gurile larg căscate, cât să le nimerească proiectilele savuroase pe limbă. Rebelii din născare alegeau calea răzbunării! Întotdeauna se imaginau cocoţaţi pe catedră, aruncând tartele în cine trebuia, însă în zone mai greu accesibile cu limba, cum ar fi urechile, ceafa, fundul.

Acum, la maturitate, nu-mi mai trec astfel de absurde necuviinţe prin cap. Fiind bine educată, nici măcar în vis nu-mi mai vine să azvârl cu tarte. Deloc. Aş pune pe altcineva. Un alergător de performanţă care să fie în stare să se pună la adăpost după aruncarea proiectilelor. Evident că eu aş sta cu aparatul pregătit, după un copac (sau cocoţată pe ramuri), imortalizând pe vecie impactul, grimasele de uluire şi apoi furie, gesturile mânioase îndreptate ameninţător spre curajosul meu asistent.

# Mă întreb care a fost primul film (mut, fără îndoială) în care a apărut o coajă de banană căzută strategic pe caldarâm.