Ori de câte ori merg la mare, fie vară sau iarnă, văd oameni şi pescăruşi cu degetele de la picioare înmuiate. Vara, mulţi. Iarna, mai puţini, dar tocmai atunci, pe vreme câinoasă, trupurile rare înţepenite pe nisip, la marginea apei cenuşii, ies cu adevărat în evidenţă. Pentru că nu-i politicos să te apropii de un solitar ca să te holbezi la degetele lui de la picioare, de fiecare dată am preferat să-l urmăresc de la distanţă cum îşi priveşte pielea udată ritmic de valurile reci. Într-un sfârşit de iarnă un astfel de însingurat, bine înfofolit într-un palton negru, fular gri şi căciulă albastră, dar desculţ, a stat şi-a tot stat pe mal, cu labele picioarelor la discreţia mării, până când am îngheţat privindu-l. Nu ştiu la ce se gândea. Sper că nu număra valurile, pentru c-ar fi trebuit să încremenească în acelaşi loc până la o dată fixă, fără s-o scoată la capăt. Până în ziua morţii. Iar după trecerea lui în nefiinţă, valurile şi-ar vedea de-ale lor ca de obicei, indiferente, rămânând nenumărate. Aerul jilav mi se lipea de corp, peste haine, ca o a doua piele, epidermă rece, înţepătoare, care nu s-a jupuit decât târziu, plecând de pe faleză.
În fotografii marea apare sub diferite chipuri. Albastră, cenuşie, neagră, verde, umedă, îngheţată, mată, transparentă, furioasă, calmă, ameţitoare, acoperită pe pete de petrol, de epave, ierburi şi de bărci umplute cu peşti pe jumătate vii şi pe jumătate morţi, viitoare trupuri de băgat în tigăi încinse şi conserve uleioase, cu pescari vii ce vor ajunge şi ei să hrănească alte lighioane, marine ori viermii de uscat din cimitire, cu înotători uzi goi sau în costume de baie; sub chip de ilustrată turistică cu Salutări de la Mamaia, Hello from Ibiza şi alte asemenea urări pe verso, veselă atunci, de-un albastru isteric luminat de soare, melancolică şi gri ca o elegie când e fotografiată de ruşi şi polonezi iubitori de vodcă.
