Manual de fotografie: Îşi rujează buzele casante

O doamnă în etate şi suferindă, din opera lui Proust, insistase să fie fotografiată pentru iubitul ei nepot, înainte ca boala s-o macine de-a întregul. Privită din afară părea o femeie vanitoasă, frivolă ca o tânără debutantă la primul bal. Comentând scena cu pricina, Samuel Beckett observa: "Or, ea ţinuse morţis la o anume poziţie şi o anumită înclinaţie a pălăriei, vrând ca fotografia să reprezinte o bunică, nu o boală". Şi totuşi, delicateţea i-a fost confundată cu cochetăria tristă ce se întâlneşte deseori la doamnele cu pielea ca pergamentul, smochinite la chip şi cu părul alb, ce în prezenţa unui aparat de fotografiat îşi ciupesc obrajii, îşi rujează buzele casante, acoperindu-şi în ultima clipă gâtul ridat cu eşarfe pastel.

Nu ştiu dacă în ultimii ani de viaţă Proust a fost fotografiat în celebra sa cameră cu pereţii din dopuri de plută. L-am văzut în schimb aşezat pe o sofa, monden, aparent neatins de boală, cu mustaţa ţanţoşă şi-o mână la bărbie. Şi pe patul de moarte. Cu ochii închişi, barba neagră şi nasul ţâşnit în aerul încăperii. Fusese fotografiat de Man Ray.

Bolnavii lui Thomas Mann din sanatoriul cocoţat pe Muntele vrăjit, datorită izolării şi-al unui moft de societate se molipsiseră de pasiunea pentru fotografiat, aşa cum perioade diferite colecţionaseră timbre poştale, jucaseră pasienţe cu 11 cărţi şi dansaseră tango pe muzica gramofonului. Cu aparatele proptite de coşul pieptului declanşau spre piscurile îndepărtate, brazi sau tovarăşii de suferinţă. Improvizându-şi camere obscure în dormitoare, amestecau soluţiile chimice primejdioase la adăpost de lumină, acoperind ferestrele mari cu pături groase din păr de cămilă, până când administraţia sanatoriul a interzis această îndeletnicire, din cauza unui bulgar ce fusese gata să se transforme în scrum din nebăgare de seamă.

"Se treceau din mână în mână portrete de persoane care, surprinse de fulgerul magneziului, cu ochii ficşi, cu figurile palide şi convulsionate, păreau cadavrele unor oameni asasinaţi, pe care cineva i-a aşezat în picioare", spunea Thomas Mann. Nici fotografiile în culori meşteşugite "după procedeul Lumiere", nu apăreau într-o lumină mai bună. "Iar Hans Castorp păstra o placă înrămată cu carton care, atunci când era privită în transparenţă, îl înfăţişa între doamna Stohr şi domnişoara Levi cea cu pielea de fildeş, prima într-un tricou albastru ca cerul, cea de-a doua într-unul purpuriu, cu o figură bronzată şi printre flori de păpădie galbene, dintre care una îi era înfiptă la butonieră, totul pe un fond de gazon de un verde de culoarea veninului". Şi cum multe dintre personajele din Muntele vrăjit, precum şi sanatoriul, au existat în realitate, bănui că şi portretele cu figurile convulsionate n-au fost născocite.