De pungi, fie ele albastre, nu prea pot să vorbesc de bine. Nu-mi plac. Nu-mi plac nici sertarele din bucătărie pline cu astfel de foşneli mate, transparente, colorate ori nu, noi sau vechi, cum se găsesc în zeci de mii de apartamente de la noi sau de aiurea. Şi totuşi în Sibiu, în 2004 am văzut una frumoasă, albastru-închis, mată, atârnată de mâna unui bătrân cu pălărie moale ce trecea pe lângă un zid din cărămidă roşcată. Cu mult înainte de American Beauty (în care m-a impresionat punga subţire, oarecare, dansatoare în vânt cu frunzele, scenă filmată de adolescentul bizar), văzusem într-o zi pe-o stradă lăturalnică din Braşov o pungă subţire, oarecare, dansatoare în vânt cu frunze mai mici ori mai mari, nu ştiu, oricum, erau la fel de uscate. N-o filma nimeni, şi nici că-i păsa, zic eu.
Când am văzut filmul la televizor, mi-am zis: uite o pungă zburătoare ce seamănă leit cu cea văzută de mine. Această mare scofală m-a bucurat până peste poate. Şi de atunci ori de câte ori văd o pungă împinsă de vânt în sus şi-n jos pe stradă, îmi amintesc de American Beauty, iar dacă lângă mine e cineva mă uit pe furiş, la el sau la ea, să văd dacă a băgat de seamă, de obicei da, ridică din sprâncene a încântare, o arată cu degetul şi-mi vorbeşte de plutitoare.
De curând eram în curtea unui liceu braşovean, pozând o fată albă cu un strugure negru în mână, lângă un zid albastru, când mi-a ajuns la picioare o pungă verzulie, aproape transparentă, din aceea ieftină şi subţire care poate căra fără să se rupă doar nasturi (şi nu foarte mulţi), covrigi, o pungă de lapte, stafide, două mere, o călimară, trei prune şi-o papiotă. M-am gândit din nou la marea scofală, şi pentru că vântul încetase, am ridicat-o c-un bobârnac, pozând-o între cer şi zidul cu pricina.
Peste o săptămână, duminica, aruncam ocheade lungi unei Dacii albastre, neatrăgătoare, cugetând că numai de la depărtare arată cât de cât misterioasă, privită pe furiş de după zid. Apoi mi-am dorit ceva bleu. Orice mi-ar fi fost de folos să umplu cadrul cât mai mult, eliminând alte culori deranjatoare. Dorinţa mi s-a îndeplinit, vântul aducându-mi din nou la îndemână o pungă subţire, de data aceasta de-un albastru deschis, lăptos.
Acum stau să mă întreb de ce-am pozat maşina (că doar nu mă pasionează), de ce-am folosit punga (nu-mi place decât atunci când zboară de capul ei). Nu mă omor nici după albastru, deşi îmi place cum sună alabastru. Oare ar fi trebuit să aştept o foşnitoare de altă nuanţă? Însă astfel de întrebări sunt nătânge. S-a întâmplat şi gata. Din acea zi am avut grijă să port mereu la mine o plutitoare, s-o pozez în diferite locuri, zile, ore, ca şi cum ar zbura pe lângă copaci, oameni, case şi magazine.
Într-o zi de sărbătoare Mary Poppins a coborât din cer într-o haină albastră (am spus Albastră-băgaţi de seamă), aşa, cu nasturi de argint, pălărie neagră de pai, o valiză într-o mână, şi-n cealaltă cu o umbrelă cu cap de papagal. S-a întâmplat în parcul londonez de lângă strada Cireşilor. În Braşov zboară numai vrăbiile visătoare de mălai şi pungile. Mă mulţumesc şi cu ele. Totuşi, trebuie să recunosc că dacă aş avea-o la îndemână pe Mary Poppins aş poza-o toată ziua şi noaptea în somn, până s-ar sătura de mine şi s-ar întoarce în Anglia. Şi pe umbrela cu cap de papagal aş poza-o, fără să-i cer încuvinţarea. Oricât de obosită aş fi, pentru nimic în lume n-aş lăsa pe altcineva s-o pozeze pe Marry Poppins fără să declanşez şi eu de câteva ori.
Până acum punga a zburat (împinsă de mine pe la spate): pe lângă copaci firavi, deasupra unui coş gol de cumpărături (nu-mi plac nici supermarketurile), pe lângă două zebre colorate ce se pupau bot în bot, pe lângă frunze roşii, trecători, case albastre cu umbre şi o maşină ce-a alunecat pe-un zid verde, gata gata sa cadă în nas. Şi prin alte locuri. Nu spun care.
