Carte de pus pe foc

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio România Internaţional. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a le publica.


S-a întâmplat la Festivalul de Artă Medievală Sighişoara, ediţia 2000. Cavaleri, Domniţe, popor, curteni, clowni, hippioţi, înghiţitori de flăcări, rockeri, mimi, vrăjitoare, soldaţi, femei cu fuste lungi şi creţe. Aglomeraţie şi gălăgie. Foială. Cum treceai de Turnul cu Ceas, chiar în stânga, un Poet stătea cocoţat pe un butoi de tablă. Îşi citea poeziile cu glas tare, fără a ţipa - era inutil, în zgomotul infernal ce îl înconjura. Lângă el, un Muzician cânta la lăută sau contrabas, impunând ritmuri ce se asortau versului alb. Poeziile îi erau înmânate Poetului de către Editor. Editorul le scotea una câte una, imprimate manual cu vopsea roşie pe un soi de pergament făcut după reţete numai de el ştiute. Poetul lua pergamentul cu două degete şi citea răspicat:

De la pământ la lună:
îmi va fi dor de tine şi în rai,
când voi fi fericit printre flori mirositoare
şi păsări care cântă,
te voi iubi şi în rai
şi îmi va fi dor de tine
chiar dacă păsările vor cânta neasemuit
şi florile vor mirosi cel mai frumos.
Atunci eu totuşi voi fi singur şi te voi aştepta.

Apoi, poetul scăpăra un chibrit şi dădea foc hârtiei. Nimeni din cei prezenţi nu a întrebat: De ce le dai domnule, foc? Am întrebat eu şi mi-a răspuns senin: E un mod de a arăta că din păcate multe din lucrurile pe care le fac oamenii trec. E un mod de a arăta disperat că multe din lucrurile în care cred oamenii, cultura, cărţile, sentimentele - trec. Să se vadă măcar că trec şi că oricum, clipa este importantă şi că din clipă rămâne bucata de eternitate care aparţine fiecărei clipe.

Când poeziile s-au epuizat, Poetul a trecut la partea a doua. Editorul "tipărea" deja cărticele de mărimea unei cutii de chibrit, un fragment dintr-o coală A4, pliată de câteva ori. "Ioan Buteanu, Carte de Pus pe Foc" scria cu litere nepretenţioase pe prima copertă. Pentru a o citi trebuia să o desfaci ca pe un evantai. O Domnişoară punea cu grijă trei beţe de chibrit în ultimul pliu şi când îţi întindea cartea îţi arăta că pe "spatele cărţii" puteai scăpăra beţele, dacă ai fi ţinut cont de indicaţia din titlu. Cartea de pus pe foc e de fapt o posibilă listă cu bagajul minim de purtat oriunde: Puţină linişte în oraş, câteva haine curate în dulap, puţină muzică şi puţină culoare roşie în obraji, gânduri esenţiale. Şi din nou întrebarea mea obsedantă: Dar de ce să îi dau, domnule, foc?
Ca să poată să ducă fiecare acasă o atitudine, ca să fie oarecum un mod dialogal de a pune poezia. Cu cartea mea poate să facă orice cititor ce doreşte: este un mod de a-i pune puterea în mână şi de a-l lăsa să decidă.

Am plecat de lângă Ioan Boteanu cu un autograf indescifrabil, o carte de pus pe foc şi un vers ce se desprindea din gălăgia infernală: îmi va fi dor de tine şi în Rai.