Sinaia, sâmbătă seară

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio România Internaţional. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a le publica.


Există o categorie de oraşe a căror viaţă depinde în principal de cei străini locului. Oraşe care o duc mai rău sau mai bine, în funcţie de anotimp, pentru că îşi câştigă traiul zilnic dintr-o industrie fără fum: turismul. Locuitorii acestora trăiesc un ritm nebun în "sezon" şi "hibernează", mai puţin confortabil în "extrasezon". Turiştii sunt un soi de rău necesar - aduc bani în comunitate, dar o sufocă, pe de altă parte: aglomerează străzile şi "otrăvesc" aerul cu gazele de eşapament de la maşinile lor. De aceea, extrasezonul este pentru localnici, ce-i drept, o perioadă de scădere economică, dar şi un respiro - între două valuri de străini. Ca să iei pulsul acestor momente este de-ajuns să îi priveşti strânşi la un loc - fără vreo treabă anume, pur şi simplu la o distracţie nevinovata de sâmbătă seară de toamnă. Cel mai potrivit loc: un restaurant de lux. Neavând nici hipodrom, nici teatru, când cazinoul este închis - doar suntem în extrasezon - singurul loc în care stâlpii comunităţii se pot manifesta este restaurantul. Aici se încheie afacerile şi se vând voturile, aici se scot pe furiş amantele - în separeuri luminate discret, aici se consumă deliciile tuturor jocurilor de societate, fără de care oraşele de provincie s-ar sufoca bovarian.

Ca de dincolo de pereţii unui acvariu, îi putem privi pe toţi. Câteva sunt personajele principale, unite de o singură calitate: se cunosc între ei îşi ştiu istoriile, sunt sau nu prieteni - când vine seara au un singur scop: vânează o şansă. Orchestra - formată din orgă şi chitară acustică - interpretează muzică de cafe concert, sperând că vreun client impresionat să-i recomande vreunui mare impresar. Solista - voce stinsă, blondă, strident fardată, trecută de 30 de ani - îmbrăcată în voaluri transparente, mulţumeşte publicului înainte ca orice frântură de aplauze să se facă auzită. Dansatoarea - are tot corpul uns cu sclipici, şi poartă şiraguri de mărgele de plastic - dintre cele cu care vesticii îşi ornamentează pomul de Crăciun. Se unduieşte în ritm de manele printre mese, mângâie afectuos chelia vreunui VIP local, şi zâmbeşte palid când vreun îndrăzneţ o trage pe genunchi şi îi îngrămădeşte o bancnotă de o sută de mii în slipul cu paiete. Creatoarea de modă a oraşului foloseşte culoarele dintre mese ca pe imaginare podiumuri pe care manechinele ei - în majoritate eleve de liceu - defilează preţios, aşa cum au văzut la televizor. Hainele din macrame, dantelele combinate cu catifeluri şi fardurile contrastează strident cu prospeţimea tinerelor. Şi ele visează că într-o zi nu se vor mai împiedica de chelneri între pasul 11 şi 12. Sau că nu vor mai trebui să vândă bilete la loteria din fiecare seară, în urma căreia clientul restaurantului ar putea câştiga o bluză de care nu are nevoie. Un mijloc de desfacere a "creaţiilor de modă" sau un exerciţiu de seducţie? Poate puţin din amândouă.

Dintr-un colţ, de la masa orchestrei, aşteaptă să îi vină rândul în program, Gigi Japonezu’, celebrul lăutar. Nu ştim exact dacă acordeonul l-a făcut faimos, sau disponibilitatea permanentă de a face mici servicii celor interesaţi de un deliciu sau altul. Gigi are însă ultimul cuvânt. Deschide inimile petrecăreţilor, se tânguie, le cântă la ureche orice, şi când i se întinde bancnota mov de cinzeci de mii în loc de cea portocalie de o sută oftează. "Pai, bine, boierule, trăi-ţi-ar franţuzoaica, atâta merit eu?". Pleacă bufnind, în cămăruţa de lângă bucătărie - acolo unde şi solista şi dansatoarea şi manechinele au intrat să-şi numere banii puţini... E noiembrie d-abia, dar vine ea iarna, vin ei turiştii şi poate atunci or duce-o mai bine...