False amintiri despre Alexandru Antik

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio România Internaţional. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a le publica.


În anii ’80, unul dintre cei mai cunoscuţi acţionişti români, clujeanul Alexandru Antik, obişnuia să stârnească mai întotdeauna reacţii puternice din partea puţinilor "aleşi" spectatori. Pe vremea aceea, orice gest putea fi interpretat ca ostil regimului comunist, aflat la putere. Cu toate acestea, în cercuri restrânse, artiştii români îşi puneau în practică ideile creatoare.

Vara lui 1986 a adunat la Sibiu toată boema momentului, camuflată, ce e drept, sub pretextul zilelor culturale ale Sibiului. Scriitori, actori, acţionişti, pictori, se întâlniseră să respire măcar o vreme în voie, printre vălătucii de fum de ţigări Dacia - de lux în acele vremuri. Urmau să plece într-un soi de pelerinaj la Păltiniş - acolo unde filosoful Constantin Noica îşi scria jurnalele. Înainte de asta, însă, Antik i-a invitat pe toţi cei prezenţi să îi vadă ultima creaţie. Într-o pivniţă sibiană, Antik a "construit" o cămăruţă mică, de un metru pe un metru. Pereţii pivniţei fuseseră mânjiţi cu vopsea roşie, simbolizând dâre de sânge. Băltuţe la fel de roşii acopereau podeaua. Publicul nu putea să îl vadă pe Antik decât printr-o ferestruică zăbrelită, slab luminată de un felinar. Gol complet, s-a aşezat pe un scăunel. În uşa cămăruţei, soţia lui Antik, mărunţică şi cu o înfăţişare foarte cuminte, privea liniştită publicul. Apoi Antik, cu ochii închişi şi cu o voce slabă, a început să-i transmită soţiei ce "vedea": "văd o lume cenuşie, cu oameni ce tremură de frig şi umblă pe străzi cu figuri îndurerate"... Soţia, Pythie de moment, culegea cuvintele şi le transmitea mai departe...
"Văd oameni legaţi fără lanţuri, văd nici o speranţă în ochii lor..."
"Văd un drum ce nu duce nicăieri"... curgeau viziunile lui Antik, viziuni ce puteau fi ale oricărui coşmar - dar semănau prea mult cu utopia incredibilă transpusă în viaţă de comunişti... O uşă s-a deschis brusc - ca în filmele din anii ’50. Un bărbat înalt, cu parpalac cenuşiu şi pălărie cu boruri a spus cu o voce spartă: "Ce faceţi aici, tovărăşeilor? Ce e cu sângele asta pe jos, criminalilor? Sunteţi satanişti?" I s-a explicat ca e vopsea, iar ei jucau o piesă de teatru. Antik a fost scos pe unul dintre ochiurile beciului, de doi prieteni, înfăşurat într-un cearceaf. Ceilalţi au fost închişi în pivniţă până în zori şi puşi să spele pereţii de "sânge". Soţia lui Antik mărturiseşte că nici până în ziua de azi nu ştie cine a chemat în seara aceea Securitatea. Mai spune că i-a fost frică, tuturor le-a fost frică... dar au spălat pereţii pivniţei cu sârg, mulţumindu-se că securistul nu a fost un încuiat şi i-a lăsat să scape doar cu atât. A doua zi lumea li s-a părut tuturor mai puţin gri. Scăpaseră.

Soţia lui Antik mi-a povestit toate astea cu o voce mică - dar a refuzat să îmi dea voie sa o înregistrez... "Eu nu dau interviuri, domnişoară, eu sunt doar un obiect în performanţele soţului meu..."
M-am gândit atunci să vă ofer eu falsele mele amintiri despre Antik; Pythia acelui moment se închisese în tacere. De ce am insistat? Pentru ca iată, nu este vorba doar despre un episod din istoria acţionismului român. Este amintirea unei temeri şi a unei dimineţi de reînviere - nu a boemei anilor 80, ci a minţilor luminate ale unei vremi apuse.