Teatrul rus ca filmul mut

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio România Internaţional. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a le publica


Mi s-a întâmplat de multe ori, când mergeam la teatru, să mă uit cu mare atenţie la decorul în care jucau personajele. Noi, cei cuminte aşezaţi în scaune facem de obicei o Convenţie tacită cu scenograful... Acceptăm de exemplu că stâlpul maro de care stă lipit un cerc verde este de fapt un copac, ori că pata argintie de dimensiunile unei băltuţe ceva mai mari este un lac. M-a înfuriat sau m-a întristat această convenţie - în funcţie de imaginaţia celui ce semna decorurile. Mi-am dorit ca iarba să fi fost iarbă şi copacii să fi avut frunze de-adevărat. şi mi-ar fi plăcut ca discul palid, spânzurat într-un colţ de scenă să fi fost mai mult decât un reflector obturat de un filtru gălbui.

În cadrul festivalului Altfest, recent încheiat la Bistriţa, am avut surpriza să îmi văd visul cu ochii. Am fost martora unui spectacol-experiment susţinut în limba rusă - total necunoscută mie - ca şi celorlalţi spectatori, bănuiesc. Este vorba despre un colaj al celebrelor piese semnate de Cehov: "Trei surori", "Livada de Vişini" şi evident, "Pescăruşul". Iniţial, spectacolul a fost gândit să fie jucat pe malul unui lac, la răsăritul lunii. Pentru că în Bistriţa, lacuri nu sunt, actorii de la Formalny Theatre din Sankt Petersburg s-au mulţumit cu o uriaşă grădină. Decorurile se încadrau firesc în peisaj de această dată. Câteva lumini ascunse în ierburi, câteva bănci albe şi o masă din fier forjat, un leagăn şi tablouri atârnate de ramurile copacilor şi nu în ultimul rând - un foişor înalt - punct de observaţie. În bătaia lunii - celei de-adevărat - ruşii stau şi beau ceai, în vreme ce destinele lor se împletesc şi se destramă...sub bagheta unui singur personaj ce încearcă din răsputeri să ţină frâele dramei în mână. Treplev este un tânăr scriitor în căutare de noi forme literare. Personajele din cele trei piese îşi desfăşoară propriile vieţi şi Treplev nu este în stare să controleze această "comedie umana". El însuşi devine o marionetă ce a fost prinsă în pânza colorată, ţesută de cele "Trei surori". Inevitabil ajunge la sinucidere. în momentul Marii Pauze dintre viaţă şi moarte, o secundă înainte de sinucidere, ca într-un vis îngrozitor, povestea vieţii lui Treplev trece prin faţa ochilor spectatorilor. Fluxul constant al evenimentelor, imaginilor, amintirilor începe în mintea febrilă a lui Treplev. Totul se mişcă, într-un ritm ameţitor, Iar în final, după un foc de armă, actorii dispar printre copaci, învăluindu-se în întuneric.

Bariera limbii pe care nu o ştiam a făcut cuvintele inutile. Mi-au rămas însă în minte luminile prin ierburi, mişcările actorilor - parcă desprinse dintr-o peliculă veche, ţipătul pescăruşilor - pe bandă ce e drept - dar părând atât de reale... muzica superbă şi artificiile de al căror zbor ne-am bucurat pentru că simţeam că nu avem acoperiş, că limita acestui univers de umbre şi sunete şi culori este doar cerul - evident, mai înstelat ca niciodată. Şi îmi lipseau cartoanele acelea din filmele de dinaintea inventării sonorului - cele cu vignete, care explică în câteva vorbe o succesiune de secvenţe. A fost prima oara în viaţă când am regretat - şi nu am fost singura - că nu înţeleg limba rusă. A fost teatrul rus ca filmul mut: imagine şi expresie...