28.04.2023
Irina Artenii este nominalizată la Premiul pentru debut în cadrul premiilor UNITER, 2023, pentru rolul din spectacolul Rafina, Asociația O2G, București. Din echipa artistică fac parte: Bogdan Georgescu (text), Irina Gâdiuță (regie și scenografie), Andreea Grigore (costume), Maria Balabaș (muzică și sound design), Teo Retegan (muzică și înregistrare voce), Carmen Coțofană (mișcare scenică), Patricia Marina Toma (asistență documentare), Ioana Manciu (asistență regie), Cătălin Rulea (grafică) și Răzvan Mihalachi (trailer).
Distribuție: Irina Artenii, Maria Balabaș, Alexa Dragu, Carmen Lopăzan, Cătălina Oance
.



Nora Zamfir: Care e prima ta amintire legată de teatru?
Irina Artenii: Cred că e de fapt și singura mea amintire din copilărie legată de asta. Îmi amintesc că m-au dus părinții mei ori la Țăndărică, ori la Creangă, nu știu să spun precis. Era o adaptare a unui basm și îmi amintesc că eram uimită de cum unul dintre actori căra un buzdugan care părea extrem de greu.

N.Z.: Deci deja locuiai în București atunci, să înțeleg.
I.A.: Da. Toată familia mea, în afară de părinții mei, e în Republica Moldova și și eu m-am născut acolo, deși ai mei deja locuiau în București la vremea aia. Mama și-a dorit să mă nască acasă, în Drochia mai exact. E în nordul Moldovei. Acolo îmi petreceam toate vacanțele în copilărie, adică aproximativ 4-5 luni dintr-un an.

N.Z.: Cum a apărut dorința de a face teatru?
I.A.: Am o verișoară cu care mă înțeleg foarte bine, fiind diferență de doar 3 ani între noi. Ne jucam constant împreună când eram mici, iar unul dintre jocuri presupunea ca ea să mă filmeze și eu jucam diverse personaje. Aveam o mini-serie numită "Prințesa nebună", pe care o filmam pe casete.

N.Z.: Ce început de carieră impresionant, să te regizezi pe tine însăți în fața camerei.
I.A.: Nu, nu, ea era regizoarea, nu eu. Eu eram actriță și dramaturg doar. Și ea e acum regizoare, deci se pare că amândurora ne-a folosit jocul ăla. Ulterior, când am intrat în clasa a 9-a, aveam o mulțime de activități posibile pe care să le fac în afara școlii, am dat peste trupa de teatru de acolo și am mers la audiții. Așa a început. N-am fost tipul ăla de copil care să se viseze actor de mic. Lucrurile s-au întâmplat dintr-una într-alta. Știam ce nu vreau să fac mai degrabă.

N.Z.: Și ce nu voiai să faci?
I.A.: Părinții mei sunt medici și mereu am știut că nu vreau să urmez calea asta, de exemplu. Am avut o perioadă când mă gândeam că aș putea să mă fac veterinar, până când am realizat că ar trebui să văd animale în suferință și mi-a fost clar că nu aș fi putut să fac asta. Cu actoria, dorința mi-a apărut în contextul trupei în care eram, din care 90% din oameni dădeau la facultatea de teatru după ce terminau liceul.

N.Z.: Având în vedere metoda asta eliminatorie pe care spui că ai aplicat-o ca să decizi ce carieră ți s-ar potrivi, știai să spui la vremea aia de ce își dorești să faci actorie? Sau au contribuit doar contextul și faptul că nu îți părea să fii bună la altceva?
I.A.: Mi-a plăcut la teatru libertatea de a avea experiențe foarte diverse, prin rolurile pe care le joci. Sunt locuri și situații în care altcumva nu ai ajunge, pe care ajungi să le explorezi prin research și prin imaginație. Tocmai pentru că nu aveam o direcție clară cred că am ales actoria, ca să pot avea "mai multe vieți posibile", cumva. S-ar putea să fi contribuit și incapacitatea mea de a lua decizii, chiar și mici. Îmi place să mi se dea roluri, să fiu pusă în diverse situații și să văd de acolo cum mă descurc.

N.Z.: Înțeleg ce spui, dar sper că ești conștientă că alegerea unui drum precum actoria, în locul unuia care oferă mai multă siguranță, e tocmai o dovadă de putere de decizie.
I.A.: Asta așa e, dar abia pe parcurs mi-am dat seama de asta, atunci, la început, părea alegerea mai simplă. Cred că aș putea să am genul de meserie care să însemne statul la birou de la 9:00 la 17:00, dar nu vreau. Actoria implică și lucru cu tot corpul - de la fiecare mușchi până la voce și minte - și am intuit că îmi va folosi inclusiv pe plan personal. Un job normal, sedentar, repetitiv, te cam obligă să îți găsești un sport, un hobby care să compenseze lipsurile de mișcare sau de creativitate de la locul de muncă. Așa, cu actoria le am pe toate.

N.Z.: Tu practic ți-ai transformat hobby-ul în carieră. Deșteaptă mișcare.
I.A.: Exact.

N.Z.: Apropo de asta, am observat că mulți oameni care și-au transformat preocupările artistice în muncă, mod de a se întreține, nu prea au un hobby, adică o activitate care să le placă, să îi detensioneze, și care să fie făcută fără nicio miză profesională. Tu ai așa ceva?
I.A.: Da, bună întrebare. Mă ocup din când în când cu fotografia. Prefer să fac pe film, dar în ultima vreme am folosit-o mai mult ca să fac headshoturi colegilor de la master, pentru castinguri sau probe, deci până și fotografia am ajuns s-o trag în zonă profesională.

N.Z.: Eu cred că e normal să se întâmple asta. Când ai o meserie ca a ta, cred că e inevitabil că orice activitate și experiență din afara lucrului să o integrezi la un moment dat în ce faci.
I.A.: Asta așa e. Atunci, nu tai fotografia de pe listă. Și, în rest, îmi mai place să am grijă de animalele prietenilor când e nevoie. Am și eu un motan acasă. Îl cheamă Nikitin. E un nume de familie moldovenesc, dar mi-a plăcut că conține și "kiti" (kitty) în interiorul lui.

N.Z.: Sună a nume de tip dur.
I.A.: Da, păi chiar este. Ah, și tot la hobby-uri se încadrează și că acum două veri am învățat să fac surf și aș vrea să mai fac asta.

N.Z.: Cred că ăsta e printre ultimele lucruri la care mă așteptam din partea ta. Unde ai învățat să faci surf?
I.A.: Am fost în Portugalia împreună cu prietenul meu. El știa deja să facă surf. Mi-am luat un instructor. A fost minunat, m-am ridicat în picioare pe placă din prima zi. Dar, contrar oricărei așteptări, poți face surf și în România, la 2 Mai și la Constanța. Sunt câteva zone unde poți face în anumite perioade. Nu sunt valuri mari, cum vedem noi în filme, dar te poți ridica pe placă pe ele și e și mai puțin periculos. Chiar săptămâna trecută ne gândeam să mergem la mare, erau valuri bune, dar erau 4 grade și ploua, deci am abandonat ideea.

N.Z.: Surfing în aprilie?
I.A.: Ai un costum de neopren care îți menține căldura în corp, dar tot e greu de suportat. Ah, și vreau să învăț să mă dau pe skate.

N.Z.: Asta presupun că e o reminiscență din copilărie. Dar bravo, ai o listă solidă de hobby-uri.
I.A.: Da, pe mine mă ajută mult. Altfel, să mă concentrez constant pe muncă m-ar seca la un moment dat, cred.

N.Z.: Cu facultatea cum a fost?
I.A.: Greu din mai multe puncte de vedere. O să încep cu finalul. Eu am terminat în pandemie, în 2020, deci nu am jucat spectacolul de licență la public. N-am avut vizibilitatea aia pe care ar trebui să o aibă studenții când termină. N-am avut regizori invitați, directori de teatre sau de casting care să ne vadă. A fost o situație mai complicată, nu vreau să intru în detalii. Dar ideea e că eu nu am avut ocazia nici măcar să joc spectacolul în fața colegilor de facultate din alte clase sau secții. A jucat doar colega mea, care era pe rol dublu cu mine. Eu urma să joc prima dată peste exact două zile, fix atunci când s-au închis facultățile. Asta a complicat mult pentru mine procesul de scriere și susținere a licenței, că n-am apucat să joc în regim de spectacol deloc. În rest, am încercat să-mi iau din facultate ce am avut nevoie, ce am crezut că îmi priește. Nu pot să zic că am avut viziuni asemănătoare cu profesorii.

N.Z.: Pe cine ai avut ca profesori la clasă?
I.A.: Pe Liviu Lucaci, Ștefana Samfira și Alexandru Unguru ca asistent. Nu pot să zic că i-am simțit aproape de felul meu de a fi sau de dorințele mele.

N.Z.: Dar măcar înțeleasă te-ai simțit? Că e și asta ceva: să accepți că omul din fața ta pur și simplu are o gândire incompatibilă cu cea pe care o ai tu.
I.A.: Într-o prea mică măsură, cred. Nu am verbalizat chestia asta de prea multe ori, deși o gândeam pe atunci, dar o să o zic acum: înainte de facultate, mă simțeam mai liberă. Aveam mult mai mult curaj în ce privește meseria. Probabil din cauza diferențelor dintre mine și profesorii mei, nu am fost încurajată să merg în direcția asta. Doar mi se "dădea în cap" atunci când nu mă conformam sau când puneam întrebări puțin mai inconfortabile sau ceream mai multe explicații decât ar fi crezut ei că e cazul. Sunt genul de om care spune aproape tot ce îi trece prin minte, cu riscul de a supăra oameni.

N.Z.: Asta e o povară grea.
I.A.: Da, chiar e foarte greu. Ăsta a fost motivul pentru care nu m-am simțit extraordinar în facultate și mă bucur că s-a terminat. Cu colegii nu aveam probleme, mai ales că pe mulți îi cunoșteam de dinainte de admitere. Bine, am cunoscut și profesori minunați, pe care i-am simțit implicați și cu care am comunicat foarte bine.

N.Z.: Dar ai reușit din prima să diferențiezi critica constructivă de cea distructivă din ceea ce auzeai? Sau ai învățat pe parcurs să îți dai seama ce îți folosește, versus ce e "castrator" din punct de vedere creativ?
I.A.: Pe plan emoțional nu încetau să mă afecteze, dar cred că am înțeles repede că unele lucruri care îmi sunt spuse nu sunt despre mine, ci sunt despre celălalt și nu îmi ajută parcursul. S-ar putea să fi avut un plus de maturitate față de alte persoane de vârsta mea. Îmi aduc aminte că odată mi s-a spus că e vina mea că partenerul meu de scenă nu are chef să lucreze, de exemplu, că nu îi place de mine, ceea ce mi se pare nedrept.

N.Z.: Tu ești un caz fericit, totuși. Unii ies din facultate descurajați complet și nu își mai revin niciodată.
I.A.: E și normal. La vârsta la care intri la facultate, ești atât de influențabil. Creierul tău nici măcar nu e format pe deplin. Unii rămân extrem de afectați și nici n-au norocul să aibă persoane care să le ridice vălul ăsta de pe ochi.

N.Z.: Dar tu ai avut pe cineva cu care să poți vorbi deschis despre cum te simțeai? Sau aveai doar conversații lungi cu tine însăți?
I.A.: Nu. Și nici cu mine nu prea vorbeam.

N.Z.: Erați supărate "una" pe "cealaltă"?
I.A.: Da, puțin. Dar , ca să continui să răspund la întrebarea precedentă, nu aveam pe cineva cu care să vorbesc în permanență. Uneori era verișoara mea, alteori unii colegi care îmi împărtășeau opiniile, anumiți profesori.
În rest, ce mi-a mai lipsit a fost mai multă mișcare în facultate și un accent mai mare pe canto. Eu am un blocaj cu cântatul, deși ureche muzicală am - știu să cânt la pian și la chitară, pot să țin un ritm - și mi-ar fi plăcut ca cineva să se fi ocupat un pic mai mult de mine. Dar pe mine doar m-au catalogat foarte repede drept "afoană" și nu și-au mai bătut capul. Bine, fiind și 20 de oameni într-o clasă, e dificil. De multe ori, alegeau să se concentreze doar pe cei care aveau deja niște capacități mai lucrate, era mai ușor să-i faci să ajungă la un anumit nivel.

N.Z.: Păi și cum te-ai simțit după terminarea facultății, având în vedere finalul ei apoteotic de care mi-ai povestit?
I.A.: N-am mai vrut să aud de ea. N-am vrut să dau la master, am vrut un an liber, departe de universitate. Dar după anul ăsta de pauză, m-am întâlnit întâmplător după un spectacol cu Adrian Titieni, care îmi fusesem profesor, care m-a întrebat ce fac. I-am răspuns că nu fac nimic și mi-a zis că el face un master de actorie de film. M-a întrebat dacă nu vreau și eu să vin. Am crezut că face mișto de mine, dar a tot insistat până l-am crezut.

N.Z.: De ce credeai că glumește?
I.A.: Poate pentru că, în universitate, între facultatea de teatru și cea de film e așa, Groapa Marianelor. Nu există deloc comunicare între ele. Noi abia de am avut un opțional de actorie de film, care era de la 9 dimineața vinerea și eu eram singura care mergea constant. Ăsta e primul master de la noi din țară pentru film.

N.Z.: Da, e cel de la Universitatea Ovidius din Constanța, în care e implicat și Emanuel Pârvu.
I.A.: Exact. Eu am făcut parte din prima generație, acum îmi scriu lucrarea de disertație. Deci așa m-am întors în școală, dar cu alte așteptări, știind că era un alt mediu față de UNATC.

N.Z.: Și experiența cu masterul cum e?
I.A.: Cred că, cum se întâmplă de multe ori, s-au dorit mai multe lucruri decât s-au putut realiza. E și greu să ții studenții să vină constant la cursuri, mai ales că unii sunt deja angajați prin teatre, au familii. Dar am avut întâlniri cu câțiva regizori de film, am avut un atelier de două săptămâni cu Adrian Sitaru pe metoda de improvizație pe care o folosește el. Poate mi-aș fi dorit un pic mai multă vizibilitate, să ne deschidă mai multe uși. Mă rog, nu să le deschidă, dar să ne zică cineva "Băi, dacă bați la ușa asta, cineva o să-ți deschidă la un moment dat.". Să ne ușureze un pic munca asta de networking pe care suntem obligați să o facem constant. Eu nu vin dintr-un mediu artistic, nu am crescut prin teatre sau pe platou și asta îmi îngreunează un pic lucrurile. De multe ori, îmi e rușine să merg să abordez pe cineva despre care știu că este regizor, director, sau că are acum nu-știu-ce proiect în care m-aș potrivi. Am senzația că par o profitoare dacă fac asta.

N.Z.: Simți că te înjosește?
I.A.: Poate. Cred că da.

N.Z.: Înțeleg ce spui. Da, există oameni la care e vizibil că încearcă să se bage sub pielea altora dintr-un interes profesional. Dar cred totuși că networking-ul se poate face și decent. Am mai auzit și eu de la unii-alții.
I.A.: Da, da, am auzit și eu. Dar eu stau acasă, deci... (râde) Nu știu, nu vreau să las o impresie greșită. E contrar tuturor principilor mele să profiți de cineva. Sunt conștientă că nu e doar așa, că oamenii au nevoie de alți oameni și că o colaborare se întâmplă și pentru că am vorbit cu tine și simțim că ne înțelegem pe plan uman. Dar eu am utopia asta în cap, mi-aș dori ca totul să fie pe merit și transparent.

N.Z.: Știu ce spui, dar de multe ori, din păcate, cântărește mai mult o simpatie, o potrivire umană, decât o probă reușită sau talentul.
I.A.: Cred că trebuie pur și simplu să învăț să cer ajutorul. Că networking-ul e și o cerere de ajutor din parte altora, până la urmă. "Eu sunt actriță, tu ești regizor, help me out somehow, eu nu pot face nimic fără tine." Mă rog, pot, dar asta înseamnă să îmi iau și rol de regizor.

N.Z.: Ai vrea să regizezi cândva?
I.A.: Nu, Doamne ferește. Mi se pare atât de complicat. Scenografie cred că aș vrea cândva să fac, îmi place zona asta de vizual, îmi plac mult obiectele și ce transmite fiecare. Mi-ar plăcea să am la un moment dat un magazin de mobilă vintage, ca să înțelegi.

N.Z.: Ah, ia uite că a răsărit și hobby-ul de viitor.
I.A.: Da, ăsta e.

N.Z.: Dar uau, ce "Nu" categoric mi-ai dat legat de regie.
I.A.: Să coordonezi atâția oameni și să trebuiască să controlezi tu totul... Tot respectul pentru voi cei care o puteți face, dar eu n-aș fi în stare.[i] Ți-am zis, e greu cu luarea deciziilor pentru mine. Poate când o să am 80 de ani și o să fiu trecută prin viață. Dar un film cu tematică de Crăciun aș regiza. Ar putea fi și animație.

N.Z.: Deci n-ai o idee de fir de narativ.
I.A.: Nu. Atât știu, că e de Crăciun.

N.Z.: Am înțeles, n-ai mers prea departe cu conceptul.
I.A.: Am un "guilty pleasure" cu filmele de Crăciun, nu există unul pe care să nu-l fi văzut. Toate porcăriile pe care ți le poți imagina. Dar nu contează. E mica mea obsesie.

N.Z.: Bănuiesc că ai amintiri bune cu Crăciunul în familie, dacă ai rămas cu filmele astea.
I.A.: Ah, nu. Ăsta e și paradoxul. Probabil așa a și apărut chestia asta cu filmele de Crăciun, ca să compenseze. Bine, nu îți imagina că am avut drame în familie în preajma Crăciunului sau că am avut o copilărie groaznică. Am avut o copilărie foarte normală, dar de multe ori tata era de gardă la spital de Crăciun. Nimic tragic, dar nici nu era nimic festiv. Stăteam cu mama și cu sora mea. Asta cu filmele de Crăciun cred că e singura reminiscență copilăroasă pe care o am. În rest, până și când eram mică, eram destul de pesimistă și de pragmatică. Nu am visat niciodată să ajung pe Lună, știam foarte bine că nu pot. Mereu mi-a fost clar că există limite și că sunt lucruri pe care alții le pot face, dar eu nu.

N.Z.: Și acum care sunt limitele?
I.A.: De exemplu, știu că ar fi stupid să visez că o să ajung actriță la Hollywood în rol principal. Știu că faptul că sunt din Europa de Est va limita mereu tipul de roluri pe care să le pot obține. Nu voi fi niciodată "native American" într-un film, oricât antrenament pentru vorbire aș face. O să îmi vadă actele și acolo se va termina.

N.Z.: Dar vise accesibile ai? Poate că sună un pic a oximoron, dar totuși există și vise "împlinibile".
I.A.: Cred că da. Dar sunt legate de faptul că aș vrea eu să văd toată lumea, ceea ce îmi dau seama că e foarte complicat și necesită resurse și mult timp. Poate nici nu voi avea vreodată la dispoziție timpul să fac asta. Dar îmi pare mai posibil, mai "within reach" decât să ajung un mare star la Hollywood.

N.Z.: Vise legate de carieră nu ai?
I.A.: Nu. Asta nu visez pentru că nu vreau să îmi creez niciun soi de așteptări false și să fiu dezamăgită la final. Legat de carieră, tocmai pentru că știu că nu ține exclusiv de mine, de ce știu și pot să fac, ci de mult mai multe lucruri din jur, nu vreau să visez. Refuz să visez că, nu știu, o să o joc pe Irina din Trei surori la nu-știu-ce teatru mare. Eu voi face tot ce îmi stă în putere ca să ajung acolo, dar sunt și alți factori, deci dacă nu îmi iese risc să mă demoralizez. Mai ales că, oricum, o parte din meserie presupune să treci prin foarte multe refuzuri.

N.Z.: Ok, dar obiective pragmatice ai? Pentru că, altfel, sună de parcă nu ai deloc planuri pe termen lung și gândești exclusiv pas cu pas, doar pentru viitorul apropiat.
I.A.: Depinde. Uite, acum de exemplu, aștept să termin masterul și încerc să nu pun foarte multă presiune pe mine la gândul că nu sunt încă angajată într-un teatru, că nu am un număr semnificativ de lungmetraje până la vârsta asta sau mai știu eu ce. Încerc să nu pun presiunea asta stupidă pe mine - uneori uit că am doar 24 de ani, ceea ce în ochii multora înseamnă foarte puțin. Pentru mine 24 e deja mult, mă gândesc "Dacă n-am făcut nimic până acum, nici că o să fac.". Deci de-asta mă străduiesc s-o iau pas cu pas câteodată. Să-mi termin masterul, să merg la castinguri, la concursuri, peste tot unde pot ajunge, să văd ce se leagă din toate lucrurile astea mai departe. Dar da, îmi gândesc și pe termen lung cariera, care acum e în punctul "minus unu", să zicem. Sunt foarte la început.

N.Z.: Eu aș fi zis "punctul zero", nu chiar "minus unu", dar înțeleg ce spui.
I.A.: Da, mai bine așa. Gândirea mea pe termen lung constă în faptul că îmi calculez deciziile pe care le iau acum. Că dacă mă arunc acum cu capul înainte, s-ar putea ca pe viitor să nu îmi facă bine. În ultima vreme m-am confruntat mult cu întrebarea "Accept orice proiect vine la mine sau nu?" și am ajuns la concluzia că răspunsul e "Nu.". Nu vreau să accept orice doar fiindcă sunt la început de drum, inclusiv proiecte în care nu cred deloc sau despre care sunt sigură că nu îmi vor face nicio plăcere. Doar din dorința de a mai pune ceva la CV sau din cauza disperării că a trecut o lună de când n-am mai lucrat nimic. Nu vreau să îmi fie rușine cu producțiile în care sunt implicată, să simt că n-am nicio serie de valori comune cu oamenii cu care lucrez. Aproape că prefer să mai aștept încă douăzeci de ani ca să am un "breakthrough", dacă prin absurd nu se ivește până atunci nimic care să fie pentru mine. Uite, cred că ăsta este visul meu: îmi doresc ca, peste mulți ani, să mă pot uita în urmă și să pot fi mândră de tot parcursul meu, să nu am proiecte care să mă fi forțat să mă compromit în vreun fel.

N.Z.: Povestește-mi despre un spectacol care a însemnat mult pentru tine.
I.A.: Că tot a venit vorba de Trei surori, am văzut-o montată la FITS în 2018, în regia lui Aleksandr Kulyabin, cu compania teatrului Red Torch din Novosibirsk. Spectacolul era făcut integral în limbajul semnelor. A durat patru ore și jumătate spre cinci. Din start, dacă dai cuiva informațiile astea despre un spectacol, sună rău, sună neatractiv.

N.Z.: Și cum funcționa ca să fie inteligibil și pentru cei care nu știu limbajul semnelor? Avea supratitrare sau...?
I.A.: Da, avea. Singurele sunete din spectacol erau câteva melodii și cele pe care le mai scoteau actorii, având în vedere că și surdo-muții emit niște sunete atunci când comunică în limbajul semnelor. Pentru mine, spectacolul ăla a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. În seara aia, când eram în fața hotelului, a oprit acolo un autocar, din care au ieșit toți actorii din spectacol, care vorbeau între ei. Eh, și în momentul ăla, am simțit că înnebunesc, cred că am și început să plâng. Eu nu citisem foarte multe despre spectacol înainte să îl văd și eu eram convinsă că producția fusese special făcută pentru oameni din comunitatea de surdo-muți din oraș și că și actorii făceau parte din ea. Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că oamenii ăia s-au înhămat la a învăța limbajul semnelor, practic o limbă străină, doar pentru producția asta. O făceau atât de natural pe scenă, încât m-au "păcălit". S-a lucrat doi ani și jumătate la acel spectacol, adică enorm. Am tot stat să mă întreb cum a ajuns regizorul la o asemenea idee și singura posibilitate care mi-a apărut în minte era că a plecat de la o replică a Olgăi din piesă, "Vorbește, că eu oricum nu aud nimic". Mi s-ar părea uimitor să fi luat o replică atât de mică și să o fi transformat în concept de spectacol.

N.Z.: Nu pot să nu remarc că Trei surori se transformă în laitmotivul discuției ăsteia.
I.A.: Da, știu. Visez să o joc pe Irina cândva.

N.Z.: De ce pe ea în particular?
I.A.: Pentru că și pe mine mă cheamă Irina și pentru că sunt din Drochia. Și din Drochia pleca un tren direct până la Moscova, în care mereu visam să mă urc. Sunt niște legături banale, dar pentru mine înseamnă mult. Îmi place Cehov și îi înțeleg universul. S-ar putea să îmi fie mai apropiat decât le e celor din România, pentru că am crescut mult mai aproape de cultura aia.

N.Z.: Cu niște sute de kilometri mai aproape.
I.A.: Da, contează sutele alea. Ca să continui cu povestea, am făcut o pasiune pentru actrița care o juca pe Irina în acel Trei surori. La ceva timp după ediția FITS-ului din anul ăla, am avut norocul să pot ajunge în Siberia și am mers la ei la teatru. Atunci, aveau premieră cu Copiii Soarelui, de Gorki, și am mers la spectacol.

N.Z.: Tu cum împaci apropierea asta a ta față de cultura rusă cu actualul război din Ucraina și, în general, cu mentalitatea asta imperialistă care guvernează acțiunile statului rus?
I.A.: Mi-e foarte greu. Jur că îmi e foarte greu. E o luptă continuă în capul meu.

N.Z.: Există și voci care susțin că ar trebui să "boicotăm" tot ce aparține culturii ruse, pe motiv că ea nu este separată de acțiunile Rusiei, ci este o fațetă complementară a identității lor. De exemplu, e greu acum să separi opera lui Dostoievski, o operă uriașă și valoroasă în mod real, de credințele lui naționaliste.
I.A.: Eu am ajuns la concluzia că nu mă pot dezice de o cultură întreagă. Chiar m-am gândit mult la problema asta și pur și simplu nu pot. Vizavi de Dostoievski, eu nu cred că el ar fi ajuns să scrie acele lucruri dacă nu era influențat și presat de context. Poate sunt eu prea idealistă, dar nu cred că un om cu o anvergură ca a lui Dostoievski ar fi putut pica în capcana asta de unul singur. Sau nu știu, poate e vorba de un echilibru: îi dai unui om un har imens la ceva și echilibrezi balanța cu un defect la fel de mare.
Dar ca să mă întorc la ce se întâmplă acum, când eram în liceu, eu îmi doream să merg la Moscova la facultate. Doar că știam că nu voi putea, până la urmă, să stau într-un spațiu în care violența e acceptată și cultivată. Mă simt ciudat. În ultima vreme, mi-e frică să le spun oamenilor că știu limba rusă, că ascult multă muzică rusească, că mă uit la filmele lor. Mi-e frică să recunosc toate astea, pentru că o parte din lume a luat-o în extrema asta de "cancel culture". Nu cred că poți separa un produs cultural de contextul istoric în care a fost făcut. Nu cred în ideea de "cancel culture" în sensul ăsta.

N.Z.: Vezi cazul filmului Pe aripile vântului, de exemplu.
I.A.: Exact. Încerc să separ lucrurile, dar cultura aia rămâne o parte din mine. În Republica Moldova are o influență mare. Eu când voiam să merg la magazin la mine în Drochia, mergeam ori la ruși, ori la români. Am crescut cu desene animate rusești. Și nu vreau să smulg partea asta din mine pentru că am ajuns să fiu cine sunt și datorită culturii ăsteia. Și nimeni din familia mea nu a fost vreodată pro-rus. Dar, indiferent de asta, tot te ciocnești inevitabil de acea cultură. Ai mei au făcut obligați facultatea în limba rusă, ei fiind vorbitori nativi de română. Știu că sună penibil, dar e o situație complicată și pentru mine. Am prieteni ucraineni și singurul lucru la care mă pot gândi este cât de mult rău poate cauza un singur om, cu o minte bolnavă și cu atât de multă putere.

N.Z.: O ultimă întrebare, căci trebuie să încheiem curând: ce speri să îți aducă nominalizarea asta la premiul UNITER pentru debut?
I.A.: În primul rând, pentru mine a fost o mare surpriză. Când am aflat, mi-a venit să râd, fiindcă, pentru un loc precum Centrul Educațional Replika, adică un spațiu independent axat pe teatrul politic, e neobișnuit că s-a întâmplat asta. Mai ales în contextul nominalizărilor care s-au dat în 2023. Eu doar s-a întâmplat să joc în spectacol și să pot fi nominalizată la debut, dar meritul e al întregii echipe.

N.Z.: Tema spectacolului - felul cum tratează societatea românească persoanele cu handicap grav - nu este una despre care să vorbim des și bănuiesc că ați avut și o etapă de documentare serioasă. Erau lucruri neștiute de tine, și dacă da, cum au căzut ele în tine și cum te-au ajutat să îți "construiești" personajul?
I.A.: Tot proiectul s-a bazat pe o documentare amplă în prealabil, în orașul Zalău din județul Sălaj, încă înainte de scrierea piesei. Cumva noi, actorii, nu am participat activ în procesul ăsta, dar încă de la prima lectură am vorbit mult despre subiect. Abordarea din partea noastră a trebuit să fie una cât mai degajată, pentru că altfel riscam să ne afundăm în stări pe care nu le puteam duce. E un subiect greu despre care, sincer, nu știam foarte multe, aproape nimic, dar pe care am încercat să-l înțeleg în toate felurile. De la seriale tip reality show cu oameni neurodivergenți, până la raportarea directă a unor cunoscuți la persoanele de genul, cazuri reale, abuzuri, tot tacâmul.
Pe lângă lucrul la rol, care a presupus multă introspecție, multă documentare și multe discuții cu Irina Gâdiuță, toată întâlnirea cu subiectul ăsta m-a făcut un om mai atent, mai respectuos. Nu se vorbește aproape deloc despre asta și poate din cauza asta ne e ușor să aruncăm cu unele cuvinte complet jignitoare la adresa lor, a prietenilor și a cunoscuților lor.

N.Z.: Și, în afară de efectul pozitiv pe care l-a avut nominalizarea asupra întregii echipe, pe tine personal simți că te-a ajutat?
I.A.: Mă bucur că poate ai mei vor fi mai liniștiți. Ei n-au fost foarte de acord cu alegerea mea de a fi actriță și, nefiind nici angajată undeva, își fac griji. Și nominalizarea asta ar putea fi pentru ei o confirmare că nu m-am aruncat în ceva care, de fapt, nu e pentru mine.

N.Z.: Dar nu funcționează și pentru tine ca o validare?
I.A.: Încă am momente când mă întreb dacă merit ce mi se întâmplă.

N.Z.: Și ce faci când ai momente de incertitudine față de tine însăți?
I.A.: Trăiesc cu ele.


[i] Nora Zamfir este o tânără regizoare, absolventă a UNATC, secția Regie Teatru, în 2022.

0 comentarii

Publicitate

Sus