Octavian Neculai: Pentru cei care nu vă cunosc, vă rog să spuneți în câte cinci rânduri o poveste despre cine sunteți și ce ați făcut până acum.
Raluca Pascu: Mărturisesc că a fost întrebarea cea mai grea și deși o veți citi la început a fost ultima la care am răspuns. Cinci rânduri cu ce dimensiune de font? (râde)
Sunt un om al cărui drum sinuos în lumea profesională, și în viață în general, a ajuns la un moment dat în lumea filmului. Astăzi, privind în urmă, pot spune că parcursul a fost firesc, deși nu a fost un drum căutat ci mai degrabă ghidat de circumstanțele vieții. După studii de artă, arhitectură și peisagistică și după ce am profesat în mai multe domenii conexe în diverse locuri din lume, totul a făcut ca lucrurile să conveargă spre film, acasă, unde am putut pune în practică tot ce viața mă învățase înainte.
O.N.: E un documentar neobișnuit și teribil de dificil din multe puncte de vedere, cu documentare întinsă pe o durată îndelungată, fără un scenariu prestabilit, despre o epocă destul de îndepărtată de zilele noastre, dar vizibil, bogată în materiale fotografice. Cu toate aceste greutăți, mi se pare că decorul și costumele sunt pline de detalii care fac autentică atmosfera generală a docudramei (documentarului) și care sunt în acord cu ceea ce se vede în fragmentele de filme și fotografii de arhivă.
Când ați intrat dumneavoastră în proiect și cum a decurs munca de realizare a decorului și respectiv costumelor în contextul în care nu exista un scenariu clar, iar o parte din documentare era deja realizată? A fost o mare provocare?
R.P.: A fost o mare provocare, da. Din multe puncte de vedere. Cuvântul care ar putea defini cel mai bine întreaga experiență de lucru la acest proiect este atipic.
Nu a existat un scenariu propriu zis într-adevăr sau ceea ce putem numi un scenariu în sensul clasic. Dar a existat o intenție, o poveste inițială concepută de Oana Bujgoi-Giurgiu, regizoarea filmului, un fir epic. Apoi am primit de la ea fragmente de scenariu pe bucăți pentru că proiectul a fost realizat în mai multe etape pe parcursul a mai mulți ani, și au mai existat documentele scrise de arhivă, de exemplu scrisori, care ne-au ghidat ca un scenariu. O formulă atipică dar care a funcționat foarte bine pentru că astfel am empatizat puternic cu personajele.
De cele mai multe ori de fapt, nici nu avea cum să funcționeze un scenariu clasic pentru că timpii acțiunii sunt alții, tocmai pentru că povestea este narată, tocmai pentru ca vorbim de evocări prin poze. Acțiunea în fața camerei se derulează foarte diferit.
Am intrat în proiect un pic din mers ce-i drept, dar vreau să cred că m-am adaptat instantaneu.
Mult din ce am realizat în materie de decor a fost în continuu dialog cu Oana, și pe lângă documentare s-a bazat destul de mult și pe intuiție și empatie cu povestea personajelor. Faptul că în proiect au participat mulți oameni dragi, prieteni de suflet, m-a făcut să intru în atmosferă mai mult decât în alte cazuri. Nu m-am putut opri să mă gândesc de multe ori ce am face noi dacă am fi puși în aceste situații.
O.N.: Care este raportul dintre un decor natural, existent: cum ar fi străzi, interioare și exterioare de case de astăzi care arată ca dintr-o anumită epocă (anii '40 în cazul filmului discutat), și decorul construit / populat cu obiecte de epocă (am zărit și un tramvai care arată foarte plauzibil)? În multe scene ale filmului, decorul construit se integrează, se cufundă în cel "existent". Ce ne puteți spune despre această conviețuire?
R.P.: Tramvaiul este autentic. Am filmat la Oradea, folosind un tramvai de epocă și oprind circulația în centrul orașului.
A fost un dans, pot spune, între ce ofereau locațiile, de cele mai multe ori foarte bine alese, și cerințele proiectului. Fluiditatea și continuitatea au fost condiții clare în gândirea decorului. Doar așa o poveste cu atât de multe ramuri, spusă în paralel cu documente de arhivă, putea să capete coerență. Și aici nu pot să nu o menționez pe Letiția Ștefănescu care a făcut o muncă titanică și minunată la montaj.
Misiunea de a lucra la decorurile unui documentar ca acesta este după cum spuneam foarte provocatoare, ele trebuie să fie corecte istoric dar în același timp să și spună o poveste.
O.N.: Acțiunea filmului se petrece în Cairo, Tel Aviv, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia, dar totul a fost filmat în România. Cum ați găsit locul / locurile necesare ca detaliile să fie autentice?
R.P.: Un rol important în găsirea locațiilor l-a avut însăși Oana și Tofan Zsolt (Tofi) care a fost "și" manager de locații și pe alocuri și eu. Cred că atunci când știi ce îți dorești de la o locație lucrurile se aștern. Asta nu înseamnă că nu a fost un proces destul de intens de căutare la care se adaugă tot ce înseamnă ecuația cu multe variabile de filmare într-o locație. A contribuit poate și faptul că au existat pauze între filmări și a fost mai mult timp de căutare, fiind deja în proiect. Fiecare sesiune de fotografiere s-a desfășurat ca o filmare de scurtmetraj să zicem, logistic vorbind. Au fost practic mai multe proiecte în unul singur, derulate printre alte proiecte, pe parcursul a mai multor ani. Am mers în mai multe locuri prin țară - Vidraru, București, de mai multe ori, Oradea, Cluj, Munții Apuseni.
Îmi vine totuși să zic că multe dintre locații parcă ne așteptau, sau așa mi s-a părut mie, poate pentru că au fost bine alese și astfel povestea era deja începută.
Ca anecdotă o să vă povestesc că la Oradea, unde am realizat secvențele din Cairo am căutat la ideea Oanei, pentru că ea știa de mai demult că pot crește acolo, locații cu bananieri. Și am găsit, o grădină cu bananieri mari, numai bună. Disponibilă și pentru închiriere. Dar doar în ziua aceia când ne trebuia nouă. Ce să mai zici, ca-n filme.
O.N.: E mai simplu sau mai dificil să lucrezi la un film în care în loc de filmare cursivă, partea de reconstituire e spusă în fotografii peste care se suprapune un voice over? Poți ascunde prin filmare unele lucruri mai dificil de realizat sau obiectivul aparatului foto arată chiar mai multe detalii decât cel al camerei?
R.P.: N-aș spune că a fost nici simplu nici dificil, ci diferit. La fel cum este și exercițiul pentru lucrul în imagini alb-negru.
Exista o anumită lejeritate, să spunem, în timpul procesului de fotografiere pentru că puteam să intervin mai ușor dacă îmi dădeam seama că trebuie ajustate lucruri pe moment, colaborarea cu fotograful Alex Gâlmeanu, care a realizat cu mare artă și răbdare 48.000 de fotografii pe parcursul întregului proiect, fiind foarte relaxată. Îmi vine să zic, glumind, că s-au tras mult mai multe "duble" decât suntem obișnuiți. Pe de altă parte trebuie într-adevăr să fii extrem de atent la detalii pentru că ochiul spectatorului poposește mai mult pe imagini decât pe cadrele de film în derulare.
Tot așa lucrul în alb-negru poate fi un avantaj la prima vedre pentru că pare că simplifică lucrurile dar de multe ori acest avantaj se transformă în dificultate mai ales atunci când trebuie să asociezi sau să suprapui obiecte cu nuanțe diferite în culori dar asemănătoare când sunt traduse în alb negru.
O.N.: În teatru, decorul nu e numai fundal, prezența lui vie îl face să devină, de multe ori, personaj. Simțiți că acest lucru se întâmplă și aici? S-a contat pe acest "personaj", al decorurilor? Cum intervine acest "personaj" în acțiune, în mod activ?
R.P.: Cu vanitate de scenograf aș spune că decorul este personaj întotdeauna, în fiecare proiect, fie el de teatru sau de film, personaj "mai principal" sau "mai secundar", după caz. Și aș spune că are chiar și replici, doar că trebuie văzute, nu auzite. Poate chiar să aibă roluri multiple. Dar aceasta este viziunea mea.
În cazul de față, decorul e povestitor, narează povestea timpului trecut și ne ajută să fim acolo, lângă personaje.
Într-un film ca acesta, care redă o atmosferă dintr-o epocă trecută costumele în primul rând și decorul la rândul lui, sunt manete ale mașinii timpului care ne transportă în acele vremuri. Aceasta a fost una dintre menirile de bază ale decorului în acest proiect, cred eu. Apoi, prin detalii, începe să aparțină specific personajelor și să le acompanieze.
O.N.: Vă mulțumesc frumos!
R.P.: Și eu vă mulțumesc! Vă mulțumesc pentru ca mi-ați acordat șansa de a vă spune un pic din povestea acestui proiect, prin prisma mea.
Aș vrea să-i mulțumesc și Oanei care a avut încredere în mine și să o felicit că a crezut în acest proiect nebunesc de multe ori, prin complexitatea lui, și că l-a gândit în acest fel.
Aș vrea să mulțumesc și echipei de scenografie, care de multe ori a fost formată și din oameni de la alte departamente, și mai ales lui Tofi.
Și aș mai vrea să mulțumesc și tuturor celor care au apreciat acest proiect și l-au nominalizat. Sincer, pentru mine a fost o surpriză total neașteptată și foarte frumoasă mai ales pentru că s-a întâmplat la acest proiect atât de special în toate sensurile și în care mi-am pus tot sufletul. Un proiect cu un imens buget de suflet în general, la care au participat mulți oameni dragi, prieteni, și care a ajuns să se contopească cu viețile noastre pe parcursul mai multor ani.
Pentru amuzament închei cu două poze (de pe pagina Facebook / Spioni de ocazie, realizate de Vlad Cupșa) pe care le-am făcut împreună cu o parte din marea echipă a filmului la avanpremiera de la Cluj reproducând ceva găsit pe internet cu titlul "Poză de absolvire a școlii de spionaj".
