Douăzeci şi trei - Developarea
Îi surprind privirea şi pentru o fracţiune de secundă mi se pare că ciudatului fotograf îi apare o umbră de lacrimă în ochiul stâng, în totală discordanţă cu look-ul său de infant. Îşi revine însă rapid şi zâmbeşte satisfăcut. Se întinde către aparatul de fotografiat, cotrobăie undeva în spatele lui şi-mi întinde o cutiuţă neagră.- Poftiţi, domnule. Aici este fotografia dumneavoastră. Pentru developare va trebui să ajungeţi la Arcul de Triumf. Da, chiar acolo. Domnul Eugene preia comenzile între orele 11 şi 11.05 şi le onorează între 17 şi 17.05. Îl găsiţi la piciorul din dreapta al Arcului, venind dinspre Champs. Vă mulţumesc pentru poveste, trebuie să recunosc că a fost una dintre cele mai fascinante pe care le-am auzit în ultima vreme. Iar acum vă rog să mă scuzaţi, timpul mă presează şi alţi clienţi doresc să se fotografieze.
Mă uit în jur. Nimeni n-a intrat în foişor. Probabil însă că în lumea asta ce nu pare a fi neapărat normală, lucrurile funcţionează altfel. Probabil că odată ce voi pleca din foişorul lui, fotograful va fi asaltat de persoane cu peruci caraghioase care vor dori să se pozeze sepia în schimbul unei poveşti. Dar ce-mi pasă mie de asta? Eu trebuie să mă grăbesc să ajung la Arcul de Triumf la monsieur Eugene. Numai că... staţi aşa... a spus ceva de ora 17... eu trebuie să fiu la timp înapoi la babalâcul de Buonaventura pentru a-i da peruca şi a-mi lua melcul. Sigur, aş putea să mă duc mai întâi acolo, însă am sentimentul că fără perucă nu l-aş întâlni pe Eugene sau acesta nu m-ar recunoaşte sau naiba mai ştie ce s-ar putea întâmpla.
Nici nu realizez că alerg prin mulţimea de la Disneyland încercând să găsesc cu disperare ieşirea din parc. Aproape că dărâm un Mickey Mouse gigantic, care se clatină pe lăboanţele-i de pluş în cel mai periculos chip cu putinţă pentru copilaşii cu care tocmai se trăgea în poză. Fără să vreau dau peste acadeaua violet a unui ţânc care începe să urle de mama focului. Aud tropăituri în spate, întorc capul şi văd cum o armată de mame a pornit în urmărirea mea, agitându-şi genţile cu priviri de kamikaze. A înnebunit lumea? Atâta violenţă pentru o acadea violet? Ies din parc în ritm de rock'n'roll şi nu mă las până ce nu ajung - în timp record - pe Champs Elysee. E 11 fără cinci, afară stă să plouă, iar Arcul de Triumf se pregăteşte să-mi facă o primire ostilă: un lanţ de poliţai îl înconjoară, aparent fără niciun motiv. Pentru a ajunge la piciorul din dreapta va trebui să trec de ei. Cum? Aceasta-i întrebarea!
Tipii nu par oameni rezonabili. Mă prefac un turist curios şi căzut în extaz, care vrea să atingă zidurile pentru a simţi tactil istoria oraşului. Am ghinionul să nimeresc în faţa unui sticlete care aduce cu Hannibal Lecter într-un moment pre-criză.
- Nu vedeţi că nu se poate trece?
Văd. Dar nu vreau să înţeleg.
- Domnule, trebuie să ajung lângă Arc. Este visul copilăriei mele. Când eram mic, bunicul îmi spunea poveşti despre Paris - ştiţi, el a crescut la Paris, era mai parizian ca parizienii - el mi-a inoculat cultul pentru capitala Franţei. Am crescut având în minte gândul ca într-o zi să pot ajunge aici, să ating Arcul a cărei istorie de senzaţie o ştiu de la Buni, trebuie să mă lăsaţi să trec. Avionul meu pleacă în două ore şi nu ştiu când mă voi mai putea întoarce în Franţa; familia mea e foarte săracă, a fost un sacrificiu să ajung până aici... ţara mea e departe şi avionul e scump...
Încerc să întrevăd puţină bunăvoinţă. Muşchii feţei îi rămân intacţi.
- Nu se poate. A fost o ameninţare cu bombă. Nu vă daţi seama? Cineva încearcă să arunce Arcul în aer! Cineva încearcă să sfărâme istoria Franţei!!!
- Dar acest lucru nu este cu putinţă! Cine ar face asta ar putrezi în Iad. Arcul de Triumf pur şi simplu nu poate fi aruncat în aer!
- Nu poate? Nu poateee? Vă spun eu, domnule: poate! Acest lucru e la fel de posibil ca... orice alt lucru normal care s-ar putea întâmpla pe lumea asta. Nu uitaţi, domnule: trăim într-o lume rea, om lume în care nici măcar galbenul nu mai e la locul lui. O lume în care oamenii urăsc lalelele şi peştii au uitat cum e să se înamoreze de păsări. O lume murdară, domnule, în care dacă la fiecare colţ de stradă poţi primi un paloş peste ochi, iar paloşul să fie "made in China". Oooo, domnule, poate că dumneavoastră nu trăiţi acest coşmar acolo de unde veniţi, dar oooo, vremurile în care prindeam fluturi pe Champs de Mars au apus, acum ne culcăm cu flăcările în suflet şi ne trezim cu ele în pantaloni.
E nebun. Clar. Dar nu e misiunea mea să-l internez. Misiunea mea e să ajung lângă piciorul Arcului, acolo unde văd că se fofilează - Dumnezeu ştie cum! - o siluetă. Mă uit la ceas: e 11. Iar Eugene nu are decât cinci minute de program. Strâng în palmă cutiuţa neagră din buzunar şi dau atacul final, construindu-mi o mină de care Svetlana, cu tot talentul ei actoricesc, ar fi cu siguranţă invidioasă.
- Domnule poliţist, dacă nu mă lăsaţi să trec, pentru numai două minute, mă sinucid. Aici, lângă dumneavoastră îmi voi tăia beregata cu briceagul meu multifuncţional pe care îl port în buzunarul interior al rucsacului dar pe care acum îl am în ciorap. Ziarele vor scrie despre nenorocirea care s-a întâmplat la Arcul de Triumf. Veţi apărea pe prima pagină cu declaraţii, iar reporterii nu vă vor lăsa până ce nu veţi mărturisi că turistul acela respectabil a fost forţat să-şi pună capăt zilelor din pricina unui poliţist mult prea zelos. Va urma un proces. Avocatul dumneavoastră se va dovedi incapabil iar dumneavoastră veţi sfârşi în spatele gratiilor, mâncând în fiecare zi supă de resturi şi varză cu carne de vierme. Gardienii vă vor trata ca pe un infractor de rând, iar clemenţa de care credeţi că veţi beneficia pentru bună purtare va fi sublimă, dar va lipsi cu desăvârşire fiindcă vă veţi îmbolnăvi de nervi - da, mai mult decât sunteţi acum! - şi veţi ataca orice fiinţă vie care va dori să intre în celula dumneavoastră. Aşa că, vă rog: nu vă cer decât două minute!
Recunosc: n-am văzut în viaţa mea o privire mai speriată. Hannibal s-a transformat uluitor de rapid în cel mai prăpăstios iepure de câmp. Fără să spună o vorbă se dă la o parte şi-mi face un semn imperceptibil cu capul. Îi mulţumesc cu un rânjet larg şi mă reped către piciorul din dreapta al Arcului. Îl reperez îndată pe Eugene. Să fiu al naibii dacă ăsta nu e fratele geamăn al fotografului din Disneyland! E de vârsta lui, e îmbrăcat la fel de sobru şi unica diferenţă, care mă împiedică să-i spun de la obraz că-şi bate joc de mine, e faptul că puştiul de aici e mult mai agitat ca cel din parc. Pare că tremură din toate încheieturile. Cum mă vede, îmi face semne disperate să mă apropii. Şi semnele continuă, din ce în ce mai largi şi mai explicite, până când înţeleg: e surdo-mut.
Îi întind cutiuţa neagră însă am o problemă. Cum să-i spun că am nevoie de fotografie pe loc, fiindcă la ora 17.00 s-ar putea să fie prea târziu? Îi arăt ceasul, joc un pic de mimă... degeaba. Eugene ridică din umeri privind în toate părţile şi-mi face semn cu mâna de parcă ar vrea să spună că programul i s-a terminat. Stai aşa, măi tipule, de data asta facem cum vreau eu - îţi acord revanşa într-o viaţă viitoare.
Scot rapid un pix, o foaie de hârtie, scriu pe ea 17.00, apoi tai cu două linii, scriu alături 12.05 şi desenez o fotografie. După care pun trei semne de exclamare şi - ca pe vremuri în oracolele din şcoala generală - o inimă străpunsă de o săgeată, din care se scurg două picături de sânge.
Sunt un artist! Domnul Eugene îşi demonstrează clasa. Tremurând în continuare îmi face semn cu mâna să aştept un pic, după care dispare în spatele Arcului. Revine exact în 60 de secunde, adică exact la ora doisprezece, patru minute şi 59 de secunde, îmi dă un plic apoi dispare ca un scamator care se autodizolvă, fără măcar să-şi ia la revedere. Iată un profesionist adevărat! Iată cum se pot rezolva problemele atunci când există înţelegere, bunăvoinţă, respect între semeni. Nu am timp să mai filosofez. Poliţaiul care mi-a înghiţit găluşca pare să fi revenit la sentimentele canibalice de mai devreme şi se îndreaptă vertiginos către mine. O rup la fugă pe lângă el şi nu mă opresc decât la o terasă de pe Champs Elysee, oarecum epuizat şi cu un zâmbet tâmp pe figură. Misiune îndeplinită.
Oare?
Comand o bere după care deschid plicul, scot fotografia şi simt cum încep să-mi cadă plombele, una câte una. În fotografia sepia - altfel, calitate impecabilă - nu e un singur personaj, aşa cum v-aţi fi aşteptat. Lângă mine, zâmbitoare, sclipitoare, ravisantă şi mai frumoasă ca niciodată... e chiar Svetlana.