Castelul Prinţesei de Caramel (XXIV) - Barul Don Quijote

Într-adevăr, în foişorul fotografului îi simţisem cumva prezenţa imaterială, dar în niciun caz nu mă aşteptam ca ea să strecoare în fotografie. Simt cum îmi bate inima cu putere: e prima fotografie alături de Svetlana şi nu pot să nu recunosc că ne stă bine împreună (în ciuda modului stupid în care sună această frază!).

Şi totuşi, la ce-mi foloseşte constatarea asta? Chiar dacă nu e momentul să fac un bilanţ, mă simt ca un ciclist care urcă un munte ce nu se mai termină. Sunt pe Champs Élysées, ţin în mână o fotografie şi am în faţă un pahar cu bere. În mod normal ar trebui să mă grăbesc să-mi recuperez melcul din ghearele unui bătrân libidinos şi să continui urcuşul, în speranţa că drumul mă va purta către... Către ce? Dintr-o dată simt cum mă părăsesc puterile. Îmi doresc să ajung în castelul meu, de pe strada îngustă, cu trei treceri de pietoni şi mulţi porumbei. Mi-e dor de Virginia şi de şoarecele Tataie, de Pimpi cel morocănos şi de cufărul cu păpuşi. Mi-e dor să beau un pahar de rozé, pe muzica lui Mercury şi să cânt, de nebun şi de afon, alături de el...

În definitiv, ce m-a făcut să vin în Paris? Mă întreb pentru a o mia oară, iar răspunsul cade de această dată, blând, pe neverosimila fotografie în sepia pe care o am în faţă. Dacă cineva mi-ar fi povestit acum câteva luni că a trecut prin întâmplările pe care le-am trăit eu aici, l-aş fi luat în derâdere. Povestirile fantastice nu există decât în cărţile cu povestiri fantastice. Iar dragostea nu încape acolo decât arareori.

Presupunând că în acest moment chelneriţa blondă care mi-a adus berea s-ar apropia de mine şi m-ar întreba dacă sunt fericit, n-aş şti ce răspuns să-i dau. Sau, poate, i-aş spune că mă aflu la jumătatea drumului spre fericire. Sau la începutul lui. Sau, cine ştie, chiar la final. Fericirea e ca un clopot. Uneori bate, însă de cele mai multe ori aşteaptă clopotarul. Cred că m-am lovit de o mulţime de clopotari în Paris până acum. Dacă mă gândesc mai bine, drumul mi-a fost presărat cu clopotari care mi-au tras fericirea de coarne.
- Sunteţi fericit, domnule?

Mă aşteptam la asta, tocmai pentru că am învăţat în ultimele zile să aştept ceea ce nu trebuie aşteptat. Chelneriţa are un surâs cumva trist şi degete lungi, cu unghii frumoase, unul dintre primele criterii de frumuseţe subliminală ale unei femei în faţa bărbaţilor.
- Sunt mai fericit ca niciodată şi mai nefericit decât am fost altădată.
- Aveţi o prietenă frumoasă.

Îi surprind privirea care străpunge fotografia de pe masă.
- Credeţi?
- Da, e frumoasă. Păcat că nu vă bucuraţi de frumuseţea ei.
- Cum adică?
- Uitaţi-vă cu atenţie la poză. Dumneavoastră priviţi în obiectivul celui care vă fotografiază. Ea priveşte într-un punct dincolo de el. Asta înseamnă că nu eraţi pe aceeaşi lungime de undă. Asta înseamnă că frumuseţea ei nu v-a pătruns cu adevărat. Nu sunteţi subjugat, domnule. Iubirea nu vă subjugă suficient. Deocamdată. Ah, încă ceva. Chicoteşte. Peruca aceasta ciudată...

Îmi dau seama că am rămas cu peruca moşului pe ţeastă şi fac o mişcare rapidă şi dezgustată ca să mi-o scot. Câte explicaţii ar trebui să dau şi la ce i-ar folosi? Nu mă subjugă iubirea! La naiba, când am făcut poza eram singur în foişor, subjugat doar de peruca aia cretină şi de fotograful ambalat în trup de copil. De unde era să ştiu că Svetlana are o stafie pe care şi-o trimite la şedinţele foto?
- Domnişoară, e inutil să vă explic...
- Este, într-adevăr, inutil. De fapt, v-am întrebat dacă sunteţi fericit fiindcă aş vrea să vă cer un mic favor.
- Şi ce legătură ar avea fericirea sau nefericirea mea cu favorul pe care se presupune că aş putea să vi-l fac?
- Un moment. O să vă rog să mă urmaţi. Puteţi să plătiţi mai târziu berea.

Nici măcar nu aşteaptă un răspuns, ci se-ntoarce cu spatele (frumos fund!) şi se îndreaptă spre o scară în spirală care coboară... cine ştie unde, prin spatele barului. Realizez dintr-o dată că e foarte târziu şi că Rudolf se află într-un pericol din ce în ce mai mare dacă nu ajung la timp cu peruca în dinţi la Buonaventura. Ceva mă face însă să o urmez pe chelneriţă spre scara în spirală. În treacăt, remarc numele barului, gravat pe un perete plin de butoaie de cele mai diverse mărimi: "Don Quijote". Pare un bar obişnuit - deşi nu foarte potrivit pentru Champs Élysées, ci mai degrabă pentru un cartier londonez - , sunt câţiva clienţi care îşi savurează berile, mulţi dintre ei par turişti, unii cu siguranţă asta sunt: un cuplu de japonezi care servesc bere Asahi şi se sorb din privirile oblice. La bar se află un tip între două vârste, cu perciuni exagerat de lungi, care freacă de zor paharele, mai mult ca să se dea ocupat. Nu-mi acordă nici o atenţie când trec pe lângă el. Cobor încet scările de culoare - straniu! - violet şi mă întreb de ce se numeşte localul Don Quijote, atâta vreme cât nimic din decoraţiunile interioare nu aminteşte de povestea lui Cervantes.

Jos e o imensă harababură. Butoaie peste butoaie, unele cu doagele rupte, altele aproape perfecte, vopsite în cele mai diverse culori. Am senzaţia că am intrat în lumea butoaielor, mai lipseşte ca după un colţ să apară însuşi Diogene, să-mi bage lumânarea în ochi şi să mă întrebe dacă sunt fericit. Apuc să văd cum chelneriţa intră într-o încăpere printr-o uşă pe care, descopăr îndată, e înfipt un pumnal cu prăsele de argint. Waw! Ca într-un film cu piraţi! Blonda mă aşteaptă în prag şi mă introduce în cameră cu acelaşi zâmbet trist pe chip, parcă pictat cândva, în adolescenţa-i nu foarte îndepărtată, de o mână de artist nu prea convingător.

În contrast cu coridoarele înghesuite de butoaie, camera e aproape goală. Are pereţii vopsiţi într-un alb orbitor şi singurul obiect de... mobilier, dacă se poate numi aşa, e o moară. O moară în miniatură, ei da, primul element care se identifică abstract cu numele barului. Culmea e că roata morii se învârteşte încet şi creează o atmosferă relaxantă, ventilând aerul subsolului neluminat de nici o fereastră. Lângă moară, în picioare, un personaj scund şi de-a dreptul caraghios, cu o pălărie negară şi oarecum pătrată, cu o faţă rotundă ca o lună plină şi cu nişte ochişori vioi care aruncă săgeţi mov, îmi face semne largi să mă apropii.

Mă apropii.

Îmi întinde o mână scurtă şi zâmbeşte cu gura deschisă, lăsând la joacă o dantură de iapă haioasă, deloc potrivită cu rotunjimea feţei.
- Senor Alonso! De când vă aştept!

Cred că e o confuzie.
- Nu mă numesc Alonso, domnule. Probabil e o neînţelegere...

Zâmbetul dispare însă bonomia rămâne.
- Nu v-am confundat, cu siguranţă nu v-am confundat. Mai mult, abia v-aşteptam să apăreţi. I-am spus Izabelei că veţi apărea şi chiar dacă nu m-a crezut niciodată - nu-i aşa, draga mea? - măcar a avut bunul simţ să nu mă contrazică. Don Alonso, vă mulţumesc că aţi acceptat rugămintea Izabelei de a-i face un mare favor. Un favor care valorează cât viaţa ei.

M-am obişnuit să dau peste nebuni, însă ăsta pare că-i întrece pe toţi. După ce că sunt stresat de factorul timp, trebuie să răspund şi unui individ grăsun care mă botează fără motiv. Sau poate că are un motiv...
- Mă numesc Alex, domnule. Cu ce vă pot ajuta?
- Alex, desigur, vă place să vă schimbaţi numele ca să nu vă recunoască lumea. Ştiu, lumea din ziua de azi e rea. Să ştiţi că nu mă supăr şi vă susţin. Chiar vă susţin, în amintirea vremurilor viitoare când vom fi vânat împreună războinici fioroşi pe câmpuri îmbâcsite de mori de vânt ca aceasta. Hahaha. Don Alonso, dragul meu hidalgo, ştiu că vă grăbiţi, de aceea voi fi scurt: nu-mi permit să vă ţin din loc la jumătatea drumului spre fericire. Hahaha. Iată despre ce e vorba.

Izabel este fiica mea. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, nu seamănă cu mine, hahaha, maică-sa era frumoasa familiei. Izabel este foarte nefericită. Iubeşte şi, din păcate, nu este iubită fiindcă un blestem a căzut pe romanul ei de dragoste şi l-a sigilat cu plumb topit. Unica persoană care poate rupe acest sigiliu sunteţi dumneavoastră, Don Alonso!
- Eu? Ce treabă am eu cu povestea de amor a fiicei dumneavoastră? Nici nu vă cunosc!
- O, ba da, mă cunoaşteţi şi sunt sigur că nu vreţi să mă dezamăgiţi, don Alonso, măcar în virtutea camaraderiei noastre. Prin urmare: Izabel e îndrăgostită de băiatul lui Raphael Buonaventura. De aici începe nebunia...

Oho! Nebunia a început de mult, Sancho Panza!