Douăzeci şi cinci - Blestemul unui dublu dotat
- Băiatul lui Buonaventura, acest peruchier ticălos cu istorii pierdute în ceaţă, s-a întâlnit cu fata mea acum un an. Au făcut amândoi parte dintr-un grup care participa la o expediţie organizată de o fundaţie ecologistă, în munţii Anzi. Acolo Izabel s-a îndrăgostit nebuneşte de Sergio. Numai că, în ultimele zile ale expediţiei, băiatul a suferit un accident. A alunecat într-o prăpastie şi chiar dacă a fost salvat la timp, a suferit o pierdere de memorie. O amnezie. Din care nu şi-a revenit niciodată. Izabel i-a fost alături la spital, în fiecare zi, l-a îngrijit cu toată dragostea. Degeaba. Sergio nu a recunoscut-o. Într-o zi a intervenit bătrânul Buonaventura, care a alungat-o definitiv de lângă el. I-a spus că nu are ce căuta acolo: băiatul lui are nevoie de linişte şi ea ar putea să-i ofere doar probleme. Întrebări. Frământări. Nelămuriri. Izabel a făcut un şoc. A suferit imens. S-a întors la mine şi mă ajută să conducem barul ăsta. Dar speranţa ei nu a murit niciodată. Ea crede că cineva l-a blestemat pe Sergio. Şi e aproape sigură că acel cineva e însuşi taică-său.Să vă explic, don Alonso: Sergio e un tip un pic mai... deosebit. Adică, nu ştiu cum să vă spun... are o bărbăţie... dublă. Nu ştiu dacă aţi mai auzit vreodată de aşa ceva. Da, ciudat, dar aşa s-a născut. Se spune chiar că nici măcar n-ar fi copilul bun al lui Buonaventura ci că moşul l-ar fi găsit abandonat, pe un câmp de margarete, şi l-ar fi luat acasă, nu din milă, ci ca să-şi acopere un secret tenebros. Lumea vorbeşte că Buonaventura, care a trăit mulţi ani în altă ţară, a avut o fată pe care a violat-o. Nu, nu pot băga mâna în foc, ştiţi cum e cu bârfele astea... Dar o sămânţă de adevăr tot ar trebui să fie: niciodată nu iese fum fără foc, don Alonso. Aşadar l-a crescut pe micuţul Sergio înconjurându-l cu o grijă suspectă şi în speranţa că atunci când se va face mare, băiatul îi va prelua meseria şi afacerea, care oricum nu mergea. Nu s-a întâmplat asta. Sergio l-a părăsit, probabil dezgustat de viaţa pe care era silit să o trăiască şi, până la accidentul soldat cu amnezie, nu avea să-l reîntâlnească. Atunci când moşul a aflat - nu se ştie prin ce miracol - că băiatul e în spital şi că nu-şi mai aminteşte nimic, a apărut ca din senin pretinzând că-i este tată şi că nimeni nu are dreptul să se atingă de el. Deoarece ştie că Sergio e... dublu dotat, vrea să-i sugereze că înainte de accident era actor de filme deochiate şi că îşi câştiga existenţa din asta. Vrea să-l exploateze, înţelegeţi don Alonso? Vrea să facă din el o sursă de venit, să-i fie impresar. Bătrânul e îngrozitor de avar.
Îmi vine să mă frec la ochi, să mă ciupesc şi, în acelaşi timp, să-mi dau foc la valiză, ca să înţeleg în ce fel de lume am nimerit. Ce fel de personaje sunt astea şi, mai ales, de ce ar trebui să aibă o legătură cu mine? Îndesatul tată al Izabelei nu-mi dă însă prea mult timp de gândire, şi-şi intensifică movul din priviri aruncând cireaşa exact pe vârful tortului.
- Don Alonso, aici intervine rolul dumneavoastră. Izabel trebuie să-l scape pe Sergio de blestemul aşa-zisului său tată. Ea crede că dacă blestemul se va sparge, Sergio îşi va recăpăta memoria şi ei vor putea să-şi trăiască povestea de iubire, departe de influenţa nefastă a bătrânului. Treaba stă în felul următor: fata mea era convinsă că în momentul în care un bărbat care poartă o perucă de-a lui Buonaventura va veni la ea, lucrurile se vor îndrepta. Bărbatul care poartă peruca trebuie să se întoarcă în magherniţa moşului, să i-o înapoieze şi să-i spună un singur cuvânt: "Sergio"! Astfel vraja se va rupe. Iar dumneavoastră, don Alonso, sunteţi primul bărbat care purta o perucă făcută de scârbavnicul individ, şi care a intrat să bea o bere în barul Don Quijote, exact la masa la care serveşte Izabel.
Mai e ceva însă: trebuia ca acel bărbat să îndeplinească o condiţie. Să fie fericit. Sunt absolut convins că sunteţi fericit, don Alonso. Trebuie să fiţi fericit!
Cred că m-am făcut mov. Cu aşa o intensitate mă priveşte Sancho Panza. Parcă vrea să-mi pătrundă în inimă şi, recunosc, ceva-ceva a reuşit să facă. Acum e pe jumătate acolo şi dă din coada rămasă pe-afară. Evaluez rapid: nu cred în blesteme şi, mai mult, aşa-zisul blestem al lui Sergio nu e treaba mea. Dar oricum trebuie să-i înapoiez peruca lui Buonaventura şi să-l recuperez pe Rudolf, aşa că rugămintea cuplului tată-fiică nu-mi cere un efort prea mare. Doar că, dacă nu mă grăbesc, s-ar putea ca totul să fie în van.
- E-n regulă domnule. Voi merge la Buonaventura, voi rosti cuvântul magic şi vă doresc să se rupă vraja şi Izabel să-l recapete definitiv pe Sergio cel dublu-dotat. A, şi încă ceva: i-am spus şi fiicei dumneavoastră. Sunt mai fericit ca niciodată şi mai nefericit decât am fost altădată. Aţi putea să luaţi jumătatea plină a acestei informaţii şi să credeţi în reuşita acţiunii.
Dintr-o dată, moara din încăpere a încetat să se învârtească. Pentru câteva secunde am senzaţia că cei doi au împietrit. Tatăl lui Izabel îşi revine primul şi izbucneşte în lacrimi. Fiică-sa îl urmează, aproape instantaneu. Dacă n-aş fi conştient că oamenii ăştia trăiesc o mini-dramă, aş izbucni în cel mai tare hohot de râs din ultimul an! Scena e mai mult decât caraghioasă. Eu, Alex, ăăă, scuze, don Alonso Quijote, sunt salvatorul familiei. Îngerul păzitor! Eroul!
În două minute sunt în stradă. Cu tot cu perucă, îndreptându-mă vertiginos către cartierul de negri. Mă uit la ceas: mai am doar câteva minute până ce termenul de şapte ore expiră. Acum mă urăsc că în loc să fac ture în jurul parcului prefer să citesc Milan Kundera. Condiţia fizică e un element esenţial în goana după melci, după peruci sau după fete frumoase prin Paris.