Douăzeci şi şase - Planeta Ancuţa
Am iubit cândva o fată cu sâni uriaşi. Nu vă mint, avea sânii îngrozitor de mari. Nu purta sutien niciodată - era tânără şi nurii încă nu i se împrăştiau pe trotuar. Mintea îi alerga însă către America. Probabil că maică-sa citise în timpul sarcinii O tragedie americană, a lui Theodore Dreiser sau îşi turna în laptele de la micul dejun imnul Unchiului Sam din borcănelul cu zahăr. Ne plimbam prin parcuri albastre iar majoritatea discuţiilor noastre aveau ca temă America. De la Coca Cola la Rolling Stones. De la Memphis-ul lui Elvis la soarele din Oraşul Îngerilor. De la Luther King la Empire State Building şi cele naiba-mai-ştie câte scări ale lui. Descopeream ţara aia prin poveştile citite de ea habar n-am unde şi, după numai câteva luni de prietenie aş fi putut să-mi dau un periculos doctorat în americanologie. După ore în şir în care îmi înşira lucruri cosmopolite cu ochii pierduţi către Vest, mă lăsa să o sărut cinci minute, al dracului să fiu dacă erau vreodată mai mult de cinci minute!, timp în care frustrarea mea devenea uriaşă fiindcă descopeream că palmele mele erau prea mici pentru pipăirea pe sub tricou a monstruozităţilor de sâni. Nu puteam să mă "pliez", nu găseam puncte de sprijin nicăieri: sfârcurile nu i se întăreau niciodată iar mâinile mele păreau să cutreiere - depinde de poziţie - două planete babane, rotunde şi cam aride din moment ce nu trădau nici o urmă de sensibilitate.Trei ore de America, cinci minute de sâni, apoi pleca ţuguindu-şi buzele, pierdută în spaţiu şi timp, ca o hologramă a unei fete de pe Sunset Boulevard. Culmea e că mă îndrăgostisem de ea - eh, iubire de adolescent năuc - şi mă chinuiam să-i aduc tufe întregi de lilieci albi, floarea despre care mi-a declarat că şi-ar pune-o în sicriu de-ar fi să moară "conştient". I-am promis că-i voi planta un liliac în faţa blocului şi mi-a zâmbit la fel de pierdut, "ce frumos... în America or fi lilieci?", uite că p-asta n-o ştia şi o ardea: în America or fi tufe de lilieci... mă grăbeam să-i spun că sigur că da, uite, California e pe aceleaşi latitudini cu ţara noastră şi atunci printr-o logică simplă acolo există lilieci, mulţi, coloraţi ("nu, doar albi, te rog!"), bine, "albi", California e o mare de liliac alb plină de negri cu bube pe faţă (asta nu-i spuneam, mi-ar fi tras cu geanta ei roz după urechi).
Într-o zi de toamnă târzie, într-un noiembrie dintr-ăla cenuşiu peticit pe o epocă mai întunecată decât găurile negre, pe când ne întorceam ca de obicei de la liceu (ea de la al ei, eu de la al meu), mi-a spus că nu ne vom mai vedea. S-a oprit brusc şi s-a întors către mine privindu-mă în ochi (rareori o făcea, în special atunci când avea nevoie de complimente): "Alex, o să mă ierţi vreodată? De săptămâna viitoare nu ne vom mai vedea!". M-a lovit un pic, fiindcă amorezat fiind (într-un mod misterios un bun procent din iubăreală asta se trăgea şi de la sânii ei gigantici şi deloc amabili) nu mă aşteptam să rămân dintr-o dată fără planetele după care să mă învârt şi fără poezia asta continuă pe nume America. M-a luat de mână şi m-a ameţit cu o poveste haotică despre un individ venit din State pe care l-a întâlnit în casa soră-sii weekend-ul trecut când aceasta organizase o noapte de filme la video - evident cinematografie americană, de la Rocky 4 la Rambo 2. Tipul, care în final se va fi dovedit a nu fi american sadea ci un pârnăiaş de român întors cine ştie cum de peste Ocean, i-a promis că o va duce în State dar pentru asta trebuie să se împrietenească, să se cunoască mai bine, fiindcă el e băiat de preot şi nu ar suporta să investească o asemenea "avere" în cineva care să umble cu cine ştie ce golani. Aşa că a luat hotărârea să fie numai a lui, pentru ca Marele Vis să i se împlinească. Pe măsură ce vorbea se entuziasma şi începea să fabuleze despre vila lui din San Diego, despre grădina lui cu mii de flori ("l-am întrebat despre lilieci şi mi-a spus că are trei tufe de liliac alb plantate chiar sub fereastra de la living, oh, Alex, îţi dai seama, acum ştiu, există liliac în America!"), despre tricourile imprimate şi blugii Levi's cumpăraţi cu trei dolari perechea de la Nadir, turcul de pe 33rd Avenue (să mor că aş fi plecat în secunda aia să verific dacă există vreun Nadir în tot San Diego, nu doar pe 33rd Avenue!) iar eu deja păşeam ca un condamnat la moarte: îmi pleacă sânii în America, iubirea mea se duce cu caiacul pe Mississippi, eu cu cine îmi mai ard timpul prin parcuri, eu cu cine mai număr cele cinci minute de extaz, eu ce Americă mai descopăr dacă mă părăseşte Columbina pentru braţele păroase şi suspect de negricioase ale unui "american" de San Diego care-şi cumpără blugi de 3 dolari de la un turc pe nume Nadir?
I-am zis că îi înţeleg, cum altfel?, pasiunea ei pentru State şi că îi urez tot norocul din lume, să ajungă acolo cât mai repede şi să-mi trimită vederi cu zgârie-nori. Spre seară m-a lăsat să mă strecor şase (ŞASE!) minute sub tricoul ei şi să-i ating pentru ultima oară bombele, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji şi nesimţitele alea de sfârcuri i se întăriseră ca nişte animale de pradă, ca nişte werewolf-i care urlau la lună spre deznădejdea mea. M-a sărutat pe obraji dovedind o afecţiunea mămoasă ("să ai grijă de tine, da?") şi a plecat din viaţa mea lăptoasă, lăsând în urmă o erecţie, doi ochi sticloşi şi o nou-născută filosofie cu privire la femei.
N-am mai văzut-o niciodată pe Ancuţa (aşa o chema) şi nici n-am mai auzit nimic despre ea din seara aceea. În următoarele săptămâni mi-am dezvoltat două teorii: ori a avut noroc cu carul şi a tăiat-o în America ajutată pe bune de băiatul popii, ori a luat o mare ţeapă şi a sfârşit ruşinată şi borţoasă prin cine ştie ce fundătură a vieţii.
De fiecare dată când văd o femeie cu sâni mari îmi amintesc de Ancuţa. Niciodată nu mi-am amintit de ea în alt context. Poate că trebuia să vină şi momentul ăsta fiindcă, alergând de nebun către coşmelia lui Buonaventura, ca un sprinter aflat pe ultimii metri ai cursei, mă lovesc brusc de o chestie albă, pufoasă şi imensă, apărută de după o uşă argintie pe care e desenat în stil graffiti cuvântul ROUGE. Nervos şi dezmăţat ridic privirea şi regăsesc ochii aceia pierduţi, aplicaţi nepotrivit pe o faţă bine tencuită şi vopsită în culorile curcubeului.
- Ancuţa?
- Alex! Ooooh, Aaaaalex!
Ei draci, asta-mi lipsea!