Castelul Prinţesei de Caramel (XXVII) - Misiune îndeplinită

Acum câteva luni bune stăteam în camera mea portocalie, ascultam Norah Jones şi ronţăiam alune dintr-o farfurioară cu trei dungi albastre şi una mov, strategic plasată pe măsuţa din lemn de tek. Ascult Norah Jones când îmi sună clopoţelul. După-amiezele leneşe de duminică de vară sunt fundalul perfect pentru sunete de clopoţel. Asta poate însemna orice: de la sex murdar cu japoneze mici până la lectura unei cărţi cu şi despre pinguini imperiali. În acea după-amiază clopoţelul sunase însă dintr-un motiv special: am realizat pentru prima oară că e posibil să mă îndrăgostesc de vecina mea, Svetlana, care abia se mutase în Castel. Am zâmbit sec la gândul ăsta: îmi promisesem în mod stupid că nu mă voi mai îndrăgosti vreodată, de parcă iubirea e un câine de vânătoare pe care-l ţii în laţ când vrei tu.

Privisem tot procesul de mutare al Svetlanei, din turnuleţul Castelului (vă amintiţi, în turnuleţ se ajunge prin camera portocalie, urcând cele cinci trepte nu foarte înalte), rămas în umbră ca un voyeur pervers pregătit să asiste la un spectacol fascinant. O priveam cum îşi flutură pletele negre cărând tot soiul de cutii de carton, unele maronii, altele cu nişte buline ciudate pe ele. O ajutau doi tipi corpolenţi, cu feţe de tirişti versaţi - probabil erau de la firma de transport sau nişte unchi de spiţa a noua la care fata apelase în disperare de cauză. Svetlana purta un tricou alb şi o fustiţă pe care am definit-o din start cam prea scurtă pentru procesul de mutare care implica aplecări, despachetări şi expuneri generatoare de gânduri ascunse pentru posibilii unchi. Era o fustiţă cadrilată şi primul gând a fost să o asemuiesc cu Alice din Ţara Minunilor, deşi habar n-am dacă Alice purta fustiţe indecente sau pantaloni din piele de leopard. De fiecare dată când intra pe uşa Castelului, cărând câte o cutie maronie sau cu buline, aveam impresia că a muşcat din biscuit pentru a se face mică şi a putea intra într-o altă lume.
Lumea lui Pimpi, a Virginiei şi a şoarecelui Tataie.
Lumea mea.

Mă loveşte iar dorul de lumea mea în momentul în care mă trezesc că rămân în dinţi cu câţiva pufi albi din... chestia pe care o poartă Ancuţa, fosta mea iubită. Ce l-aş mai scărpina pe Tataie între urechi şi ce i-aş mai ura o zi fascinantă Virginiei şi zâmbetului ei permanent. Dar Ancuţei nu pare să-i pese de asta, pentru că entuziasmul ei întrece orice oh-la-laaaaa urlat ţopeşte în cel mai de fiţe restaurant din Paris. Mă, şi nu era aşa!
- Aaaaalex, mon Dieu, ce cauţi aici? De când nu te-am mai văzut!

... de parcă ăsta e un lucru de care trebuia să se mire! Nu m-a mai văzut de când a zis că pleacă în America!
- Nu m-ai mai văzut de când ai zis că pleci în America! Ce naiba cauţi la Paris?
- Ah! AH! Îşi dă ochii peste cap. Aaaalex, e o poveste întreagă, hai să bem o cafea, ce bucurie neaşteptată mi-ai făcut!
- Ăăă... Ancuţa, iartă-mă, mă grăbesc foarte tare, trebuie să ajung undeva în cinci minute, nu pot să întârzii nici mort.
"... că-mi moare melcul", era să spun.
- Vai, Aaaalex (nu pricep de ce se alintă ca o iapă care vede munţii Alpi), nu se poate să pleci aşa. E un semn că ne-am reîntâlnit. Ştii că eu cred în semne (nu-mi amintesc!) hai, te rog, merg cu tine unde ai treabă apoi te invit - plătesc eu! - la un capuccino. Dar la unul adevărat, nu cum îl fac americanii ăia tembeli (ups, love is gone!) - ştii că ei îl beau cu cuburi de gheaţă (nu ştiu!).

Sunt grăbit cum nu-mi amintesc să fi fost vreodată în viaţa mea aşa încât pur şi simplu nu am replică. Îi întorc spatele mormăind un "hai!" deloc încurajator, dar la care Ancuţa marşează pe loc, şi o iau la fugă către Buonaventura, cu gândul la Rudolf, la misiunea pe care o am de la Sancho Panza şi Izabel şi, în general, cu gândul că trebuie să mă întâlnesc cu Svetlana şi să o duc în turnuleţul Castelului lumii mele.

Magazinul de peruci şi alte brice al dubiosului Buonaventura are uşa larg deschisă, lucru care îmi dă sentimentul că s-a întâmplat ceva. "Ceva". Bine, în mod normal oricum ar fi trebuit să se întâmple ceva din moment ce l-am lăsat pe bietul Rudolf în mâinile lui (mă va ierta vreodată pentru asta? Mă va ierta, fiindcă legea compensaţiei spune că dacă eu am iertat-o pe Ancuţa că m-a părăsit pentru vulturul Sam voi fi şi eu iertat, la rândul meu, de propriu-mi melc pentru că l-am abandonat vreme de şapte ore în magazinul plin de păr şi perii al unui moş nebun).

Intru ca uraganul Katrina, fără să ştiu dacă Ancuţa a reuşit să ţină pasul sau s-a împiedicat pe drum în propriile-i ţâţe. Magazinul e gol. Dar gol, dacă înţelegeţi ce vreau să spun! Nici urmă de perucă, rafturile - miile de rafturi şi răftuleţe sunt goale, n-a mai rămas nimic, locul arată de parcă proprietarii s-au grăbit să lichideze totul şi să plece într-o vacanţă definitivă. Un vag miros de iasomie aminteşte de magazinul-gheretă în care am intrat acum şapte ore.

Doar într-un colţ, liniştit şi fără urme de violenţă pe trup, Rudolf se odihneşte pe o frunză de salată. Pare un melc fericit, slavă Domnului! Scot peruca şi o aşez pe locul unde astăzi, ceva mai devreme, era o casă de marcat plină de abţibilduri, iau cutia cu Rudolf şi dau să ies din lumea perucilor, sper, pentru totdeauna. În uşă îmi amintesc că mai aveam ceva de făcut şi, după ce mai arunc o privire ca să mă conving că nu sunt chiar nebun şi Buonaventura nu s-a pitit prin cine ştie ce ungher al magazinului, spun clar şi tare cuvântul presupus a fi magic: "Sergio!".

Apoi ies, la timp pentru a o recupera pe Ancuţa, roşie la faţă de prea mult efort şi dintr-o dată foarte foarte grasă în geaca ei cu pufi albi.
- Ancuţo, dacă nu beau cappucino ăla în zece minute, te duc în America!