Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Derapaj


Ion Manolescu

20.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ion Manolescu
Derapaj
Editura Polirom, 2006


Citiţi două cronici ale acestei cărţi.

*****

Intro

Ion Manolescu (n. 15.04.1968, Bucureşti), lector doctor la Catedra de Literatură Română a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, bursier New Europe College (NEC), 1996-1997, Netherlands Institute for Advanced Study (NIAS), 1998, New Europe College-LINK (NEC-LINK), 2005-2006. Dintre volumele publicate, amintim: Alexandru (roman, Editura Univers, 1998), Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale (Editura Ars Docendi, 2002), Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale (Editura Polirom, 2003), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, Editura Polirom, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, vol. I-II, Editura Polirom, 2004-2005).

*****

Lui Marie Jeane şi părinţilor mei
Romanul Derapaj este în întregime o operă de ficţiune. Numele, personajele, întîmplările şi locurile sînt fie produsul imaginaţiei autorului, fie rezultatul unei utilizări ficţionale. Orice asemănare cu realitatea (trecută sau prezentă) este pur întîmplătoare şi nu implică vreo intenţie din partea autorului sau a editurii.




I. România. 2005
Ieşeam din comunism cu sentimentul că fusesem un erou, un mic opozant al regimului, de care nimeni nu aflase niciodată, dar ale cărui merite tocmai de-aia erau mai demne de laudă şi respect. În fond, protestasem în gînd ani de zile împotriva frigului şi-a foametei, ascultasem cu un amestec de mîndrie şi satisfacţie sute de bancuri cu nea Nicu şi Leana şi mă lăsasem purtat cu inconştienţa vîrstei de vise dintre cele mai îndrăzneţe, bine ascunse în cotloanele unei memorii pe care mi-aş fi dorit s-o descarc, dăruind-o posterităţii: să trec Dunărea la sîrbi pe la Calafat (deşi habar n-aveam să înot, şi nici oraşul nu-l prea găseam pe hartă), să devalizez noaptea "Alimentara" de la colţ (de unde să plec cu un rucsac de şampanie "Zarea" şi creveţi vietnamezi) şi, mai ales, să-i cer lui Ceauşescu aprobare pentru un abonament pe viaţă la revista Pif.

Dacă stau să mă gîndesc bine, viaţa mea de locatar al comunismului părea stupidă, dar îmi dădea un sens, o direcţie în care să apuc. Închis în carapacea mea de elev antipatic şi apoi de student încăpăţînat, mă simţeam util şi important: colegii turnători mă amuzau, iar la profesorii activişti mă uitam cu scîrbă şi ironie; "aveam valoare", pluteam deasupra lor, şi asta conta. Şi unii, şi alţii îmi întăreau dorinţa de-a merge la bibliotecă şi de a citi cărţile lui Monciu-Sudinski, atîtea cîte se mai găseau după ce fuseseră arse sau confiscate. Parcă era altfel decît în poeziile cu mistreţi şi căprioare din manualele cu poza rumenă a lui Ceaşcă.

Ştiam şi ce mă aşteaptă. Nu pupasem în fund şi nu mi-era ruşine să mă uit în oglindă; carnetul UTC venise pe bandă rulantă (îl primisem gata semnat), iar cel de partid nu mai însemna nimic pentru nimeni (ajunseserăm deja vreo patru milioane în situaţia asta). Încurajat de apatia şi delaţiunea generală, mă pregăteam să-mi mut eroismul din creier în stradă şi din spaţiul urban în cel rural, devenind profesor de română în satul de munte care urma să-mi fie repartizat. Acolo, în schimbul alfabetizării mulţimii de puradei în izmene şi opinci, aş fi primit respectul ce mi se cuvenea şi la care, ca un adevărat dascăl în devenire, aveam tot dreptul să aspir: sticle de ţuică şi rachiu, o căsuţă albă, cu-acoperiş de lemn şi uşa deschisă, şi pe fata primarului dincolo de uşă.

Aş fi împlinit cu cinste visul eroilor de teatru TV de marţi seara: fericiţi, abrutizaţi, aşezaţi la casa lor lîngă hidrocentrala proaspăt săpată de vreo zece detaşamente de muncitori cu căştile octogonale crăcănate pe cap, de-ţi venea să le faci o clismă. Lichefiat de aerul tare cu miros de brazi şi motorină, m-aş fi îndrăgostit de şantier, de du-te-vino-ul basculantelor, de trepidaţia drujbelor mînuite dement prin pădure, sub privirea caldă şi întrebătoare a inginerului-şef:
"Ia zi, măi Robe, care-i baiul?".
"Fii-mea, tovarăşe Andrei. Nu ştiu ce să mă mai fac cu ea... Vrea să dea la facultate..."
"Trimite-o la mine, aici, pe şantier; vorbesc eu cu ea."

Eram Colea Răutu, brigadier fruntaş pe şantierul oligofrenilor, venit să-şi spună păsul lui Gheorghe Cozorici, activistul înţelegător, care una-două îţi punea o mînă paternă pe umăr şi te pilduia cu aerul de superioritate blîndă al celui pentru care viaţa, după decenii îndelungate de înţelepciune politică (uneori şi de muncă), nu mai prezintă secrete. Mă uitam prin tăietura mongolă a ochilor pungiţi de-alcool, vesel, mincinos, sincer preocupat de soarta fiică-mii. Doar că eu n-aveam nici o fată.

Păcăleam în permanenţă sistemul. Odată cu el, mă păcăleam şi pe mine, cu o îndemînare şi-un succes demne de invidiat. Protestam prin cultură. Îmi croisem din paginile romanelor interbelice o armură de cavaler medieval, pe care o purtam triumfător la demonstraţiile de "1 Mai" şi "23 August", unde eram scoşi cu facultatea. Îmbrăcam rochiile cubiste ale doamnei T. sau împrumutam vesta de sportsman a lui Fred Vasilescu şi parcă greutatea carului alegoric cu "RSR - Scumpa noastră patrie!" nu se mai simţea. Mă înfăşuram, alături de Sandu şi Ioana, în acordurile simfoniilor de la patefon şi nu mai auzeam uralele cu "Ceauşescu-PCR!". Întîrziam la o bîrfă cu Mini, Nory şi Mika-Lé şi, printre aburii ceaiului din salon, uitam de putoarea muncitorească de transpiraţie şi de mutrele congestionate ale securiştilor de pe margine. Cît despre amicul Paul, care defila voios alături de mine (cu mingiuţa de polistiren într-o mînă şi baticul tricolor în cealaltă), el găsise o soluţie încă mai îndrăzneaţă: se prăbuşise într-o tristeţe gravă, de care pomenea întotdeauna cînd îl întrebai cum îi merge, dar pe care n-o arăta cu-adevărat nimănui.
"Ce faci, Paul?"
"Sînt trist!", zîmbea el, "aplic rezistenţa prin depresie". După care apuca tricolorul prudent, cu tartinele degetelor înmuiate de soare şi plictiseală, şi începea să-l fîlfîie energic.

În clipele alea, mă vedeam mărşăluind pînă la capătul lumii alături de el şi de cîteva milioane de compatrioţi cinstiţi şi tăcuţi, cu nervii la pămînt, bucuroşi de complicitatea secretă care ne unea împotriva sistemului şi ne dădea tăria de-a merge mai departe: pierdut în mulţime, un om între oameni.

Nu trebuia să ies în evidenţă; nimeni nu mi-o cerea şi, drept să spun, nici eu nu deranjam pe nimeni. Cuibărit în nişa mea alcătuită din cărţi, calorifere reci şi cîteva zeci de planuri măreţe de viitor, puteam călători spre comunism (sau spre oricare altă orînduire) în zbor. Fără compromisuri, fără măgării şi, desigur, fără imprudenţe. Nu încălecam nici motocicleta cu ataş, din care să arunc noaptea manifeste printre blocuri, şi nici nu desfăşuram cearşafurile, pe care să scriu "Greva foamei!" înainte să le-agăţ de balcon. Îmi ajungea să ştiu că, în lumea liberă şi complicată a minţii mele, nici un securist, oricît de priceput, nici un informator, oricît de apropiat, nici un metodist, oricît de zelos, n-aveau acces. Eroul, dacă exista, trăia înăuntru, ascuns printre gînduri şi imagini, zburdînd fără griji sub cupola de os a craniului.

În sinea mea, aflasem repede cine sînt şi cît de mult trebuie să mă preţuiesc pentru a supravieţui. Nu găseam nimic în comun cu muncitorii care tropăiau entuziast la demonstraţii pentru o bere şi-un cîrnat şi nici cu actoraşii care-şi revărsau generos laringele seara, între două "Telejurnale", recitînd poezii bărbăteşti despre ţară şi Partid. Nu-mi plăcea să stau la cozi şi, cu-atît mai puţin, să urmăresc sacii de cartofi cînd se descarcă după tejghea. Eram croit din alt aluat decît ţăranii de la piaţă (unghiile lor negre şi boante mă înspăimîntau) şi nu împărţeam nici vocabularul, nici aceleaşi gusturi vestimentare cu vînzătorul din colţ de la "Aprozar", al cărui halat imens şi soios, din care săreau şoareci, mi-a bîntuit toată copilăria şi-o parte din adolescenţă, pînă cînd posesorul lui (şi-al unei ciroze galopante) s-a hotărît într-o bună zi să dispară simultan din cartier, din creierul meu şi de pe lumea asta. Împreună cu nea Gicu, s-ar fi evaporat şi gestiunea lunară a magazinului, topită pe două navete de rachiu de drojdie.

Încă de mic, mi-am dat seama că lumea din jurul meu scîrţîie, oamenii păreau obosiţi şi resemnaţi, uneori chiar murdari. Pluteam cu toţii într-un ocean de ulei, vaselină şi versuri omagiale. Ţara se scufunda ca un "Titanic" de proporţii continentale, cu 23 de milioane de pasageri agăţaţi silenţios de punte, aşteptînd să vină "maşina de carne" sau, cine ştie, să defileze la un ultim spectacol. Aproape nimic nu se potrivea cu poveştile senile şi optimiste din manuale, în care moşnegi impecabili, însoţiţi de cîte un pionier parcă dat cu ruj pe buze, sorbeau din priviri steagul Partidului de pe catargul Fabricii de textile. Bătrînii mei arătau încruntaţi, cu dopurile de vată atîrnîndu-le din urechile păroase şi pe care le scoteau ca să te-audă mai bine: "Ai?". Îi urmăream de dimineaţa pînă seara, clămpănind din papuci spre cîte un magazin, mereu pregătiţi să se bage în faţă. Ştiau să împingă şi să-şi facă loc, la o adică te-ar fi călcat în picioare fără să clipească. Îşi luau raţia de orez sau ulei şi ieşeau prin mulţimea de braţe. După care plecau acasă zdrobiţi, cu ochii în lacrimi şi nepoţii ţinîndu-se de sacoşe.

La şcoală, aflam fel de fel de lucruri interesante despre patrie, strămoşi şi preferinţele lor etnice şi estetice. Mă trăgeam dintr-un popor de trubaduri paşnici, înzestrat cu vocaţia lirismului şi darul vocalizei şi înarmat pentru orice eventualitate cu pîinea şi sarea într-o mînă şi matraca forestieră în cealaltă. Toleranţi, dar uşor suspicioşi, străbunii îmbinau simţul ospitalităţii cu cel al nervozităţii locale, în numele căreia îşi pilduiau generos vecinii de graniţă sau de epocă. Uneori, învăţăturile luau forma unor ample demonstraţii istorice, în care bolovanii, cazanele cu smoală şi ţepele înlocuiau rapid şi eficient sarmalele şi vorbele de duh.

În general, oamenii mă iritau. Nu suportam să mă atingă (mă feream întotdeauna de înghesuiala din troleibuze sau de trotuarele prea aglomerate), erau ca o eczemă caldă. Îmi scuturam hainele cînd vreun muncitor grăbit se lovea de mine, stăteam minute în şir, ostentativ, cu batista în mînă, frecînd de zor locul contaminat. Intram în panică dacă vînzătoarea de pîine de la colţ voia să-mi dea restul în palmă, în loc să-l lase pe tejghea. Iar cînd mă pomeneam exilat cu familia în cîte-o vizită, inventam fel de fel de pretexte ca să scap de strîngerile în braţe şi de groaznicele pupături: ba mă simţeam rău, ba aveam nevoie la toaletă, ba îmi uitasem o carte fictivă prin curte. Simulam bunul-simţ strîngînd din dinţi, gîndindu-mă că o să vină şi vremea mea.

În jur, ţara întreagă se înghesuia, devenise neîncăpătoare, oamenii curgeau de peste tot, revărsîndu-se ca apa gălbuie dintr-o pungă spartă. Bărbaţi sleiţi, îndesaţi în autobuzele cu burduf, ca nişte muzicieni înghiţiţi de-un acordeon uriaş; femei colosale, irigate pe gambe de cerneala varicelui; copii fericiţi, pătaţi pe fălci de dungile de cacao ţîşnind din "Eugeniile" expirate - totul semăna cu o grădină zoo suprapopulată cu fiinţe dintr-o altă epocă.

Era prea mult. Mă răzbunam punînd mîna pe cartea de telefon şi urmărind pagină cu pagină povestea mizeriei umane. Acolo se-aflau micile specimene ale comunismului, imprimate de mintea unui autor dement. Toate chipurile care mă chinuiau pe stradă primeau un nume, corpurilor slute li se ataşa o identitate, un act oficial, cu adresă şi număr de telefon, aşa cum i-ai face o carte de vizită unui urangutan într-un tufiş. Consultam cu voluptate lista nesfîrşită a ratării congenitale şi alegeam exemplarele rare, crema defecţiunii umane. Apoi sunam:
"Doamna Muscă?".
"Da."
"Aici domnul Plici!"

De fiecare dată cînd mă închideam în cabină şi ridicam receptorul, aveam sentimentul că intru într-un univers populat cu organisme stranii, în forme microbiene şi stadiu larvar, pe care le zgîndăream cu vocea mea hotărîtă. Intram decis să le curm suferinţa, smulgînd una cîte una celulele lor parazite şi azvîrlindu-le în neant, departe de lumea vie în care voiam să trăiesc şi unde nu-şi găseau locul. Înarmat cu un pumn de fise de 25 de bani, începeam curăţenia. Aveam de unde alege. Nume discrete, temperate de-un diminutiv bine ales: Curuţ, Coinac, Muică, Sulică. Sau nume grele, cu sonorităţi cinstite şi bărbăteşti: Pulătan, Cacoveanu, Crăcea, Lăbău.
"Alo, sărut mîinile, doamna Pulătan?"
Sau:
"Insist să vorbesc cu domnul Lăbău".

Făceam parte dintr-o specie pe cît de pitorească, pe-atît de rudimentară, în botezarea căreia cine ştie ce arhitecţi onomastici, răpuşi de-alcool şi plictiseală, se întrecuseră în glume pe vremuri imemoriale. Tovarăşul Beţivu, conu' Tîrnăcop şi duduia Pulpea alcătuiau marea familie a degeneraţilor veseli, pregătită să debarce dintr-o epocă într-alta. Răsfoiam paginile gălbejite, încercînd să pricep ce accident istoric mă făcuse coleg de existenţă cu Urecheatu, Ţugui, Mătreaţă sau Mucileanu. Nume crîncene, scoase din negura timpurilor ca dintr-un cazan cu păcură, mă însoţeau în drumul luminos spre comunism: Mîzdran, Dîrdîiac, Tîrţopan, Brăcăcilă, Frecăuţeanu erau tovarăşii mei, alături de Huţuţui, Găgăluţă, Hălălău, Buţuţoiu şi Scuipan. Se adunaseră atît de mulţi, că pierdeai şirul. Ieşeau din toate părţile, se revărsau de pe foaia de hîrtie cu dezinvoltura muncitorilor zămisliţi dintr-o eroare a naturii şi-apoi scuipaţi din mlaştinile istoriei tocmai în "epoca de aur", unde aveau să trăiască ani buni, fericiţi. Îi priveam cu groază şi simpatie, aproape că-mi venea să-i adun şi să-i căsătoresc între ei: doamna Pîrţac cu domnul Căcană, tovarăşa Poponete şi tovarăşul Flocea, tanti Fufă şi nenea Găureanu. O nuntă uriaşă, prostească, superbă, cu milioane de invitaţi doborîţi de solemnitatea momentului.

Singurii cu care mă înţelegeam rămăseseră prietenii, nişte zevzeci parcă scoşi din romanele de aventuri interbelice: Mihnea, matematicianul ratat, care putea să-şi schimbe culoarea ochilor; Cezar, desenatorul politehnist, bîlbîit şi nebun (în timpul meciurilor de fotbal, îşi părăsea poarta din senin şi fugea pe stradă strigînd: "Băi, băi, mi-a venit o-o idee!"); Anatol, rockerul blajin de doi metri, care colecţiona maşinuţe; Cătălin, spaima cartierului (umbla cu-o şurubelniţă în mîini, recitînd versuri din Nichita Stănescu); Gino, care cădea din picioare la comandă, umplîndu-se de sînge şi vînătăi, şi pe care Mihnea îl aducea la petreceri pentru a cuceri fetele (nu-mi amintesc ca trucul să fi dat vreodată rezultatul scontat). Ne întîlneam seara în staţia lui 31 de la Lupoaică şi luam birturile la rînd, supăraţi pe viaţă şi pe sistem. Făceam Turul Franţei la cîrciumi: începeam cu "Doina", cu scările de la budă în pantă, pe care te prăbuşeai ca un avion în picaj. Ne mutam apoi pe Dorobanţi, la "Varşovia" (unde te întîmpinau cele mai soioase feţe de masă) şi "Primăvara" (nu găseai niciodată bere acolo, doar votcă "Săniuţa"). Apoi, pînă la Hotel Dorobanţi, pedalai doi kilometri de pomană, spre Dacia şi Eminescu. Acolo, la intersecţia Marilor Clasici, te pomeneai iar cu tentaţia sub nas: "La Ciupercuţe" (unde halbele duhneau a "Dero"), "Turist" (cu berea cea mai diluată din Bucureşti, pe care o întăream cu sare), "Butoiul cu vin" (ăsta chiar nu mai avea nevoie de recomandare). Abia după ce coteai de pe Magheru pe Calea Victoriei, veneau numele mari, piesele de rezistenţă, frecventate doar de profesioniştii drojdiei şi-ai etilului: "Cina" (mese rotunde de tablă, pe care ne îngheţau mîinile iarna); "Lido" (de unde ieşeam cu sticlele ascunse în hanorace) şi "Trocadero" (cu ospătarii mereu beţi). Într-o iarnă, am rămas lefteri la "Trocadero" şi, după ce ne-am scremut minţile cum să facem rost de bani, Gino a trebuit să cadă de vreo cinci ori pe gheaţă în faţa ospătarilor, ca să putem pleca.

Am zis "prieteni"? De fapt, n-aş fi mişcat un deget pentru vreunul. "Noi" eram eu şi ei, despărţiţi de-un brici de luciditate. Mă foloseam de băieţi ca de nişte insecte debile, pe care le mişcam de colo-colo pe uriaşele planşe botanice ale oraşului. Manipulam grupul cu calm şi îndrăzneală, creînd simpatii şi-antipatii după bunul meu plac, într-un antrenament care ştiam că-mi va folosi. Cincisprezece, poate douăzeci de ani mai tîrziu, eu aveam să ajung celebru, iar ei, împotmoliţi în cîte-o familie de bloc socialist sau fugiţi prin Europa capitalismului murdar (ale cărei podele sau geamuri de metrou urmau să le spele), nişte rataţi. Diferenţa dintre noi creştea cu fiecare secundă, conversaţie sau litru de bere, şi-mi făcea plăcere s-o văd şi s-o apăs în cotloanele minţii, unde viaţa mi-era organizată pentru următoarele trei cincinale. Desigur, zîmbeam alături de Cătălin, cînd înfigea liric şurubelniţa în fundul cîte unei domnişoare la "Perla" sau la Romană; îl ajutam şi pe Mihnea să iasă noaptea prin geamul din pod la fotbalul pe zăpadă de la "Antipa", înainte de examenul la algebră; beam cot la cot verile pe bordură cu Cezar şi Anatol, pînă cînd începeam să plîngem de nervi, praf şi plictiseală; dar o făceam cu detaşarea şi cinismul marilor derbedei culturali. Acasă, mă aşteptau poveştile reconfortante ale literaturii. Deschideam cărţile înghesuite în biblioteca tatălui meu, dosare fictive ale inteligenţei izolate şi prostiei universale, pe care le parcurgeam atent şi devotat. Găinării ieftine sau ticăloşii de anvergură; realizări mărunte şi anonime sau fapte măreţe de glorie, răsplătite cu onoare şi bani grei - nimic nu trecea neatins de curiozitatea mea dereglată. Asta mă aştepta pe mine; pe ei, inevitabilul dezastru.

Sîmbăta, fugeam la cinematografe, înnebuniţi de filmele cu ilegalişti şi gangsteri interbelici. La "Melodia", unde trebuia să-ţi ţii genunchii sus şi iubita în braţe, să nu te răstoarne şobolanii care duduiau printre rînduri, sau la "Luceafărul", unde n-auzeai sonorul din cauza sutelor de fălci ce zdrobeau pufarine, seminţe şi floricele crocante de porumb. La "Festival", cu scaunele desfundate şi eternul miros de şosete fierbinţi, sau la "Floreasca", unde se rupea rola după un sfert de oră şi lumea răcnea: "Filmuu'!!!". La "Mioriţa", printre ţiganii care te pîndeau la coadă să te buzunărească, sau la "Capitol", ferindu-te de cotoarele de măr aruncate de la balcon. În toate îl admirai pe Sergiu Nicolaescu în mărime naturală şi, pe deasupra, policolor. Comuniştii păreau băieţi buni (deşi cam tîmpiţi, după cum zicea Mihnea), se vedea că-şi iubesc ţara, familia şi meseria; ceilalţi, burghezii şi legionarii, nu ştiau cum să le facă zile mai fripte: ba le răpeau copiii, ba le snopeau măicuţele, ba intrau cu maşinile în cimitir, să le dezgroape rudele proaspăt lichidate. Mai bîntuia şi-un comisar pe-acolo, pe care îl chema cînd Moldovan, cînd Miclovan şi care alerga mereu după Gheorghe Dinică prin tripouri şi abatoare. Cezar îl ura, dintr-un motiv doar de el ştiut. Era suficient să-i vadă pălăria şi parpalacul fîlfîind pe acoperişuri, că se-apuca să ţipe şi să arunce cu seminţe spre ecran: "Băi, băi, du-te bă dracu'!". Inevitabil, seminţele aterizau în capul ţiganilor aflaţi cu un rînd mai în faţă şi, printr-o logică pe cît de simplă, pe-atît de previzibilă, începea bătaia, cu flegme, pumni în gură şi picioare sau şurubelniţe cărăbănite pe sub scaune. Ne potoleam doar cînd năvăleau portarii cu lanternele, înjurînd de mama focului, sau dacă se declanşa o urmărire de maşini pe ecran.

Dar unde erau fetele? Nicăieri şi peste tot. Maşinăriile astea de distrus prieteníi, numai zîmbet în sarafanele lor descusute pe coapse, te pîndeau în curtea liceului, puse pe fapte mari. Cele mai curajoase apăreau dimineaţa cu cîte-o pereche de dresuri transparente luată pe sub mînă de la "Adesgo" şi, cînd treceau pe lîngă noi, apropiau picioarele şi-şi frecau pulpele din mers, să auzim foşnetul stins şi îmbietor al mătăsii. Pe Cezar îl luau transpiraţiile, iar lui Mihnea începeau să-i joace ochii în cap, albastru-verde-căprui.

Altele, cu lecţia la fel de bine învăţată de-acasă, făceau pe nevinovatele pe holuri. Se strîngeau în grupuri de două-trei, puneau privirea în pămînt şi doar se-atingeau uşor cu vîrful pantofilor, aşa, ca din întîmplare. O întîmplare de-asta (cu codiţe, bentiţă şi matricola tremurînd de jenă şi nerăbdare pe sînul aproape rotund) l-a terminat pe Anatol printr-a unşpea, făcîndu-l să schimbe, vreme de-un trimestru, berea pe Fru-Cola şi chitara lui Garry Moore pe mandolina lui Tudor Gheorghe.

În fine, mai erau unele, parcă mai hoaţe decît toate, care-ţi întorceau spatele cu bună ştiinţă. Le observai numai de la distanţă, cocoţate pe cîte-un calorifer lîngă cancelarie sau ascunse prin clasă de-un vraf de cărţi şi caiete, jucîndu-se de-a tocilarele frumoase şi inabordabile. Scria pe ele, mare şi strălucitor, "belea" şi, naiba ştie de ce, ardeai de nerăbdare să intri-n belele. Sarafanele lor, croite puţin deasupra genunchilor, păreau în acelaşi timp obraznic de scurte şi insuportabil de lungi, dezvelind nişte picioare pe care-ţi venea să le lingi. Ochii mari şi intenşi se uitau aiurea, mereu pe vreo problemă de trigonometrie sau o caracteristică socială, pregătiţi să-şi petreacă timpul fără noi. Cînd te gîndeai la buzele întredeschise care, dincolo de uşa clasei, rosteau orice, de la definiţia metaforei la structura scheletului uman, nu puteai decît să-ţi imaginezi cele mai delicioase porcării.

De fapt, ca orice puşti timid, nu credeam în dragoste şi mă aşteptam la ce putea fi mai rău. Fusesem învăţat că singura brumă de erotism pe care aş fi putut s-o încerc (sau, cine ştie, să-mi înflorească pe parcurs, ca o erupţie primăvăratică de coşuri) trebuia dedicată Partidului, cu abnegaţie şi fidelitate. Dacă aveam de gînd să ating fuste şi chiloţei, ele se cuvenea să fie din materialul roşu al steagului conducător; dacă îmi trecea prin cap să mîngîi pulpe şi coapse, le-aş fi găsit tatuate cu secera şi ciocanul; dacă tînjeam după un sărut umed şi sexual, el nu putea veni decît de pe buzele Elenei Ceauşescu. Din împreunarea noastră fierbinte s-ar fi născut armate de pici revoluţionari, copii de aur ai socialismului, firesc şi echitabil înzestraţi cu frumuseţea Ei şi inteligenţa mea.

În toată povestea asta, exista o singură problemă: Nicolae Ceauşescu. "Întîiul Bărbat al Ţării" (faţă de care, ca nouă români din zece, dezvoltasem un complex de inferioritate) obişnuia să-şi termine plenarele la ore sucite şi imprevizibile. În consecinţă, însoţit de nelipsiţii săi labradori negri şi de-un revolver (TT, model 1982, îmbunătăţit), ajungea acasă mai devreme sau mai tîrziu decît ora pe care o anunţase. Trebuia să fii prost ca să nu înţelegi; el nu era. Doar Maurer, protectorul său politic, crezuse contrariul; imprudenţa asta îl costase şoldul, o jumătate de bazin şi scaunul pluşat de la prezidiul CC-ului. Mă pomeneam luînd startul prin grădină şi sărind în izmene gardul vilei din "Primăverii", fluierat de securişti şi fugărit de Aro-urile Miliţiei, arestat, bumbăcit şi dus la anchetă şi, finalmente, confruntat cu însuşi "Gigantul Carpaţilor" şi vocea sa tremurînd de astm şi gelozie: "Tovarăşe... Ce mi-ai făcut, nenorocitule?".

În realitate, corpul meu nu ajungea pe mîinile nimănui, cu atît mai puţin pe-ale unei femei. Închis ca într-un sicriu în sacul de tergal bleumarin al uniformei, mortificat de privirile acre şi zîmbetele mustăcioase ale profesoarelor, el rămînea bunul meu cel mai de preţ, proprietatea privată şi inviolabilă pe care trebuia s-o feresc cu grijă de ochii Partidului şi tentaţiile vîrstei. Fără îndoială, suflam şi eu, laolaltă cu golanii de-a opta, în prezervativele chinezeşti cu talc, pînă le transformam în dirijabile transparente, plutind prin curtea şcolii către explozia pufoasă şi indecentă. Mergeam cu gaşca după ore în closetul fetelor, la o "pipăială" şi-un "mamelit". Mă căţăram şi pe gardul Sălii Floreasca, să le prind seara pe voleibalistele de la "Penicilina" sau "Flacăra Roşie" cum se dezechipează după meci şi intră două cîte două în aburii duşului. Dar asta nu însemna nimic, corpul rămînea rece şi indiferent, era ca şi cum mintea ar fi smuls toate cablurile simţurilor şi le-ar fi aruncat undeva departe, într-un timp şi-o vîrstă diferite de-ale colegilor mei. Mihnea ofta, cu privirea lui tricoloră aţintită spre vestiar, lui Cătălin îi cădeau şurubelniţele din pantalon, iar Cezar, agăţat în vîrful gardului, încerca să lege o conversaţie: "Nu-număru£' 9, ma-mamă ce bună eşti!".

Coboram împroşcaţi de apă şi-o ploaie de înjurături, şi-o luam la fugă printre blocuri, apoi prin părculeţul de pe Aviator Mărăşoiu, pînă cînd rîsetele, întunericul şi greutatea ghiozdanelor ne obligau să ne-oprim. În părculeţ, după o bancă, băieţii îşi scoteau sexele mici şi dureroase şi începeau să le compare, căutînd vesel defectele şi lăudînd generos calităţile: "A mea e mai mare!"; "Ba a mea e de două ori mai mare!"; "Ba a mea, de-un infinit de ori mai mare!"; "Ba a mea, de-un infinit de infinite, boule!" şi tot aşa, într-o competiţie fără sfîrşit şi fără cîştigător la care, dintr-un amestec de silă şi demnitate, nu participam. Eu n-aveam nimic de "prezentat", eram luat la mişto şi înainte, şi după ce concursul se încheia ("Sulache!", "Arată-ne smîrcul!", "Vezi să nu ţi-o pierzi printre floci!", "Lasă-l, bă, nu vezi că-i impotent!"), dar nefericiţii nici nu bănuiau ce gîndeam şi cu-atît mai puţin ce urma să li se întîmple.

Era plăcut să ştii că lucrurile merg prost. Îţi dădea un sentiment reconfortant că te pierzi în mulţime, că nimeni nu-ţi bagă în seamă greşelile (cu-atît mai puţin reuşitele), că propria ta existenţă, lucidă, corectă şi detaşată, devine un act de curaj suficient pentru a te trezi dimineaţa şi a-i arăta oglinzii o mutră zîmbitoare. Fără lama "Wilkinson", rămasă de la bunici din anii '70, care ar fi secţionat venele cu eficacitatea unui bisturiu, şi fără tubul de fenobarbital, care, bine dizolvat într-un pahar cu apă, ar fi ajutat pînă şi-o turmă de elefanţi să scape de insomnii. Doar cu radioul "Gloria" pe masă, cu antena telescopică şi plasa din aluminiu tăios la îndemînă; îl deschideam dimineaţa şi intram în lumea de vis a serenadelor şi-a madrigalelor patriotice. În trecerea asta tîmpă şi relaxată dinspre noapte spre zi şi dinspre uitare spre amnezie, mă însoţeau deopotrivă răcnetele Mirabelei Dauer şi calmul etilic al lui Dan Spătaru, pletele lui Mihai Constantinescu şi obrajii bucălaţi ai lui Marius Ţeicu, soarele gîngav al Angelei Similea şi cel isteric al Didei Drăgan, cocul Stelei Enache şi ochelarii-fluture ai Evei Kiss, chiţăielile inocente ale Angelei Ciochină şi mormăitul languros al lui Marian Nistor. Mă trezeam bine dispus, cu creierul anesteziat de trompetele lui Sile Dinicu, gata să încep, vesel şi laş, o zi nouă.

Zilele astea, mai noi sau mai vechi, se prăbuşeau toate în spaţiile libere ale copilăriei, de care, deşi n-aş fi vrut, mă foloseam ca să alung uneori tristeţea, alteori monotonia, întotdeauna imbecilitatea clipelor prezente. Memoria le reţinea lejer, panoramic. Era ca şi cum înlocuiam o scuză cu alta, un paravan de imagini pentru o minciună în carne şi oase, o coproducţie a minţii mele şi-a "Studiourilor Buftea" ce trebuia păstrată şi îngrijită. Mergeam cu băieţii la fotbal pe maidanul depoului "Ilie Pintilie" şi nimeream peste golanii cartierului, care ne luau la pumni şi la flegme: "Băi, chiştoc, tu ai faţă să joci cu mine?! Păi, io sînt ca Bonhof, am ştampilă pe picioru' drept că n-am voie să trag cu el, că trage aşa tare că poa' să te-omoare! Io trag doar cu stîngu'!". Cînd voiam să văd ştampila, mă alegeam cu un şut în fund şi-o palmă după ceafă: "Băi, cîrnat, tu vrei să-mi umbli la şort?! Te sparg!". Veneam acasă murdar şi vînăt (fusesem băgat în poartă în ultimul meci), cu coatele julite şi sîngele închegat pe genunchi, pregătit să încasez binemeritata papară. Pîndeam dimineţile cînd bunica Aneta pleca la piaţă şi cotrobăiam prin dulapul din bucătărie, în căutarea borcanelor mici şi parfumate, legate cu ţipla aia tăioasă pe care orice copil al comunismului şi-a dorit, măcar o dată, s-o spargă. Acolo, dedesubt, clipoceau formele şi culorile după care tînjeam: negru-vişiniul cireşelor amare; mieriul strugurilor albi; rozul unduit dintre petalele de trandafiri; maroul înghesuit şi siropos al nucilor verzi; portocaliul cojilor de lămîie şi grep. Închis în recipienţii ermetici ai amintirilor, ameţit de-aromele dulceţurilor şi-ale jeleurilor topite după reţete străvechi şi infailibile, trăiam în secret nişte voluptăţi imposibil de descris.

Abia atunci mă apuca furia. Uram dulcegăriile şi, spre deosebire de colegele mele de şcoală, angajate într-o perpetuă declaraţie de-amor faţă de patrie şi Partid, nu mă născusem cu moleculele lirismului în vene. Detestam cuvintele meşteşugite, care se-aşezau în memorie ca nişte buze subţiri şi lipicioase. Săream cît colo cînd auzeam de Goga, Blaga sau Labiş, iar numele lui Eminescu îmi provoca alergie (deşi, pe-ascuns, îl admiram). Toate gîndurile bune, cu ţara noastră mare şi minunată, condusă prin veacuri de bătăuşi cronici şi ciobani luminaţi şi populată cu fete sfioase, flăcăi harnici şi băbuţe demne şi milostive, mă năuceau. Poate - cine ştie? - chiar erau adevărate, dar, auzite de-atîtea ori şi-n atîtea feluri, dădeau pe-afară, ca mîncarea de bame a bunicii Aneta. Le găseam în manuale (mîzgălite şi ele, alături de mutrele domnitorilor şi-ale scriitorilor), le ascultam la televizor (în cele două ore de program alb-negru), le citeam în ziare (sub pozele zîmbitoare, dar întotdeauna severe, ale Tovarăşilor).

Într-o dimineaţă, m-am hotărît să trec la fapte. Am pus mîna pe cravaşa bunicului Vitalian şi-am luat la rînd borcanele din bucătărie. Loveam repede, ordonat, cu furie. Dulceţurile zburau în toate părţile (cojile de lămîie se lipeau cel mai bine de pereţi) şi, odată cu ele, şi iluziile mele într-o memorie blîndă şi intactă. Spre deosebire de tipul ăla cu ceaiul şi prăjitura, de care îmi povestea taică-meu, îmi zdruncinam momentele cele mai vii şi senzaţiile cele mai dragi, nu ca să am ce să păstrez, ci ca să nu am ce să-mi amintesc. Trebuia să-mi duc viaţa pînă la capăt, egală cu mine şi cu micile contradicţii care o defineau: să nu îmbrac niciodată în public costumul comod şi elegant al memoriei, croit din imagini, senzaţii şi impresii care ar fi putut fi interpretate sau, mai rău, să încapă pe mîna unui securist. Să inventez, da; să mint, încă mai bine. Şi, mai presus de toate, să intru în pielea celor care, vii sau morţi, reali sau fictivi, m-ar fi putut ajuta să mi se piardă urma.

Minţeam senin, cu dezinvoltură. Chiar şi-atunci cînd tăceam, între mine şi lumea din jur se interpuneau straturi subţiri de gînduri, o reţea sîngerie de neuroni şi sinapse punea în mişcare mecanismele de protecţie şi nimeni (uneori, nici măcar eu) nu mai avea acces la ce se întîmpla înăuntru. Îmi priveam prietenii, zîmbeam, nu-şi imaginau că nu dădeam doi bani pe ei. Vremea onoarei şi-a fidelităţii trecuse, ne împrumutam bani şi mergeam împreună la bere, împărţeam zilnic bucuriile şi necazurile, dar i-aş fi lovit pe la spate cu prima ocazie. Mă strecuram între ei ca Iago între Othello şi batista lui. Îi ascultam atent cum îşi deapănă micile filosofii de viaţă, încărcate de platitudini şi naivităţi. Le încurajam planurile grandioase, ratate din start (pe Mihnea îl îndemnam să devină un al doilea Ottescu, iar lui Cezar îi sugeram să picteze fresce pe pereţii din sufrageria părinţilor). Îi bibileam cu vorbe alese, stîrnind pasiuni efemere şi măgulind orgolii ridicole. Ne îmbrăţişam, ochii ne străluceau de fericire şi recunoştinţă. Dincolo de pupilă, rînjeam de la adăpostul marilor mele teritorii cerebrale.

Pe stradă, îmi găseam plăceri extatice, ascunse după un gest infim. Ieşeam după-amiezele pe Calea Victoriei, în căutarea femeilor de rasă; mă atrăgea răceala lor de-abia ţinută în frîu, dresată să-ţi capteze privirea şi să te înrobească, făcîndu-te să te simţi jalnic, nesemnificativ. Nu le priveam. În loc să întorc capul, înnebunit de tăietura unei fuste sau de forma solemnă a călcîiului, treceam mai departe. Schimbam însă brusc direcţia, în aşa fel încît să le inspir parfumul. În felul ăsta, nu numai că mă intersectam cu partea cea mai intimă a feminităţii lor, cu urma delicată şi volatilă a cărnii, dar le furam şi proprietatea mîndriei, sentimentul că domină lumea prin atracţia unică pe care o exercitau. Le respingeam, confiscîndu-le totul: pulpe, rochii, farduri, zîmbete se comprimau în nările mele, aspirate în cîteva molecule de aer, recompuse apoi în faldurile creierului şi împrăştiate sub reflectoarele simţurilor, departe de ochii mulţimii. Eram fericit, le înghiţeam frumuseţea oricînd îmi doream, nimeni nu bănuia nimic.

Acasă, lucrurile curgeau mai complicat. Locuiam cu iubita mea într-un bloc interbelic, de patru etaje. Corabia noastră de marmură şi granit trecuse prin două cutremure (în '40 şi-n '77), fusese ciuruită de gloanţele legionarilor baricadaţi pe aleea Vulpache în '41 şi de cîteva proiectile de TAB trase de-un soldat beat noaptea la "Revoluţie" şi, ceea ce părea de necrezut, scăpase aproape nevătămată. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că războiul, de fapt, se purta din interior.

Dintr-un motiv doar de ei ştiut, locatarii se întreceau în a-şi sabota propriul habitat. Madam Dorofte, bătrîna de la 3 deşerta mîncarea direct în closet, transformînd băile etajelor inferioare în săli de prezentare a vinetelor, conopidei şi verzei dulci. Flori, nepoata ei de la demisol, bombarda holul cu seminţe şi chiştoace; o ajuta fratele ei, Monel. Cît despre chiriaşii de la scara B (familia Yussef), ei îşi trimiteau periodic chiloţii şi cîrpele murdare ca flote de submarine pornite în recunoaştere (şi, inevitabil, eşuate) în ţevile de canalizare. Tot de la scara B veneau şi proiectilele aeriene, dar de la garsoniera ultimului etaj, unde locuia un cuplu de ţigani cu ochi verzi: Ricu şi Gina. Cei doi nu se mai oboseau să-şi coboare gunoiul: somnoroşi şi calmi, deschideau geamul şi-l paraşutau în saci pe trotuar.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Adevăratele probleme mocneau în spate, peste gard, unde Ceauşescu ridicase o policlinică pentru bătrînii slujitori ai Partidului. Cu timpul, în ciuda tratamentelor cu creme, nămol şi bulbuci de sare, posesorii vîrstei a treia îşi dăduseră obştescul sfîrşit, fiind înlocuiţi de-o garnitură proaspătă de pensionari în tranziţie. Toţi, candidaţi entuziaşti la un masaj sau o împachetare finală cu nămol: foşti militari, avocaţi, personal din vechea televiziune. Unii debarcau tocmai din Argeş cu salvarea şi tuburile de dializă înfipte în venă. Doctorii se schimbaseră şi ei, asistentele la fel. O vreme, băile au mers ca la început, corpurile pergamentoase şi-au ocupat locul programat cu-o zi înainte în căzile neîncăpătoare, furtunurile şi pompiţele au continuat să fie manevrate de mîini pricepute. Azi o clismă, mîine o spălătură, vineri din nou o clismă.

Apoi, într-o bună zi, ceva s-a întîmplat cu programările sau cineva a descoperit remediul reumatismului sau poate pur şi simplu nu s-au mai găsit amatori de scufundări zilnice la policlinică. Doctorii au plecat şi ei, aşa încît au rămas doar asistentele: multe, simpatice şi pline de energie. Le urmăream seara, pe-ascuns, cu lumina stinsă în bucătărie; etajul unu era un excelent observator. Le studiam cum îşi aranjează halatele şi trag de fustiţele nesigure, obligatoriu albe şi croite deasupra genunchilor. Cred că ştiau că mă uit sau aveau o bănuială, pentru că îşi puneau mereu pe dedesubt dresuri negre. Uneori, urcau două-trei într-un pat şi, înghesuite, ridicau cîte un picior pe peretele alb şi el. Mişcarea conţinea ceva lasciv şi gratuit, un soi de perversitate inocentă pe care doar eu o înţelegeam, dîndu-i valoarea pe care o merita. Se plictiseau îngrozitor, nu exista nici un bărbat care să le privească, soţii sau amanţii lor lipseau, ocupaţi cu cine ştie ce alte amante ori soţii sau doar uitaţi acasă ori la serviciu, iar carnea ardea, obosită şi nerăbdătoare să fie dorită după o zi de muncă.

Seara, asistentele se-aliniau spre staţia de metrou sau deschideau Matiz-uri împodobite cu sacoşe de la "Cora" şi pomişori parfumaţi. Arbuştii din carton presat atîrnau de-oglinda retrovizoare: brăduţi galbeni, roz, albaştri sau verzi, spînzuraţi cîte trei şi împrăştiind snopi de-arome chimice. Pe bord, în dreapta şoferului, tremurau cutiuţele cu şerveţele, cu limba albă de celuloză atîrnînd pe parbriz: micul instrument igienic de-abia aştepta să fie fluturat în trafic. Dacă te-apropiai, de sub geamuri răsăreau muţunei, săculeţe cu boabe de grîu, pernuţe, iconiţe, vederi cu 2 Mai şi Antalya: un adevărat colţ de grădină Yi-Jing.

În spatele pleoapei, dincolo de canalele irisului, acolo unde imaginile prind contur şi lumina se revarsă ca mişcarea potolită a valurilor sub podurile Amsterdamului (sau doar în cloaca Dîmboviţei), mă simţeam stăpînul absolut al corpurilor şi-obiectelor. Nimeni nu mă putea controla. Decupam detaliile chirurgical, pompam fragmente întregi din vieţile altora, nepăsător la sensul şi menirea lor. Pe vremea lui Ceauşescu, aş fi fost un bun informator, gata oricînd să alcătuiască milioane de fişe mentale despre tot ce se întîmpla în jur. Astăzi, într-o lume din care dictatorul dispăruse, dar frica rămăsese la locul ei, înnodată prin intestinele amintirilor, abia dacă îmi găseam locul. Îmi contemplam vecinii cu tandreţe şi indiferenţă, depozitîndu-le gesturile în alveolele memoriei, fără să ştiu prea bine ce să fac cu ele.

Chiar şi-aşa, trebuia să mă ascund mai bine. Maria era una dintre puţinele femei superbe şi răzvrătite pe care Mama-Natură sau cine ştie ce altă mamă isteaţă şi prevăzătoare le înzestrase genetic cu-o suspiciune permanentă şi instinctivă. Nu te jucai cu ea, avea o inteligenţă de animal sălbatic, pe care nu-l poţi anticipa, darămite stăpîni. În privirea iubitei mele, frumuseţea şi gelozia se-amestecau în părţi egale, de-o demnitate care mă scotea din sărite. O mişcare suplimentară a buzelor sau o dilatare imperceptibilă a pupilei, şi mă dădeam de gol. Îmi pierdeam refugiul cel mai de preţ, mă simţeam invadat, dezbrăcat, pus la colţ ca un şcolar prins cu temele copiate. Drept răspuns, învăţasem să-mi compun în doar cîteva fracţiuni de secundă un zîmbet, o spaimă sau o cută de îngrijorare, în spatele cărora să-mi pot păstra proaspete şi neatinse imaginile culese de dincolo de geam. Era ca şi cum înlocuiam o viaţă cu alta, realitatea cu un set de proiecţii optice.

Îmi iubeam senzaţiile şi percepţiile aşa cum alţii îşi iubesc copiii sau amantele. Trebuie să fii un mare estet sau un mic egoist ca să vezi lumea învelită într-o peliculă transparentă de forme şi mişcări; eu mă consideram şi una, şi alta. Nu împărtăşeam gusturile simple şi rudimentare ale foştilor mei colegi de facultate, care mă invitau sîmbătă seara cînd în Buzeşti, cînd pe Ştefan Furtună: "Hai, băi Alecule, să dăm şi noi o bucă cinstită!". Îi ghiceam trîntiţi prin paturi rîncede, prinşi în apăsarea unor corpuri aproape nevăzute, transpirînd ca pachetele de carne macră în geamul măcelăriei. Păreau că se distrează, în ei pulsau toată viaţa şi moartea vremurilor de altădată, ţîşnind prin vîrful sexului direct între pulpele ude ale ţigăncilor. Pulsa acolo o plăcere brută, virilă, pe care o înţelegeam perfect, dar care nu mă atrăgea. Lumea din jur funcţiona economic, doar cît să-mi extrag zilnic doza de imagini necesară supravieţuirii: fără atingeri, fără implicaţii, fără obligaţii. Nimeni nu trebuia să ştie că posedam totul, fără să mişc un deget.

Bineînţeles că, pe-ascuns, trăiam cu totul altfel. Dincolo de narcisismele mele de intelectual subţire, rînjeau bucuriile desfrînării. Aveam acasă exact ce-mi trebuia ca să pun în practică tot ceea ce nu trebuia să se afle despre mine. La facultate vorbeam frumos, roşeam cînd mi se făceau complimente, zîmbeam stîngaci în timpul conversaţiilor savante, ca un mic imbecil potolit. Iubeam rolul ăsta de băiat bun, de premiant cuminte pe care-l crezi idiot şi liniştit. Aş fi mers cu el pînă la capătul pămîntului, tîrînd după mine imaginea asexuată a profesorului de literatură, închis în lumea lui de cărţi şi neuroni. O păcăleală de zile mari, inimaginabil de eficientă. În dormitor, mă aştepta o femeie de nestăpînit, devotată plăcerilor pe care, cine ştie de ce, hotărîse că doar eu i le pot oferi. O călăream ori de cîte ori aveam chef, cu-o vulgaritate cinstită şi sănătoasă care se revărsa în valuri de spermă, nu de cerneală. Clipele astea simple, pe care scriitorii se pricep cel mai bine să le piardă, tocmai din dorinţa de-a le păstra pe-o foaie de hîrtie, îmi aparţineau în totalitate şi nu le-aş fi dat pentru nimic în lume.

Într-o dimineaţă, în timp ce tocmai ieşeam de sub plapumă, am observat că degetul mare de la piciorul stîng al Mariei are o dimensiune apreciabilă. Nu crescuse într-o noapte cît alţii într-un an, dar parcă era mai amplu şi mai rotund decît oricare dintre degetele pe care le întîlnisem pînă atunci. Zglobiu, spătos, cu-o aluniţă fluturînd victorioasă pe buric, îmi dădea cu tifla, convins că nu i se poate întîmpla nimic. L-am botezat Bismarck, după numele celui mai grozav vas de luptă din toate timpurile, şi, din acel moment, am devenit de nedespărţit. Formam un cuplu colosal, mai reuşit ca pe micul ecran: Pat şi Patachon, Stan şi Bran, Popeye şi Bluto. Îl pupam de dimineaţă pînă seara (stîrnind gelozia Mariei, care îmi reproşa că mă ocup prea mult de el), îl mîngîiam şi-l strîngeam, îi spuneam poveşti. Azi îl vedeam echipat în uniformă de poliţist, dirijînd circulaţia prin pat; a doua zi, mi-l imaginam pe role, patinînd voios pe gresia din baie; duminica, îl puneam să se îmbrace în lenjerie intimă şi să danseze din fund pe muzică orientală. Uneori, poveştile se terminau prost şi-atunci bietul Bismarck ajungea cînd pe mîna hitleriştilor (care-l strîngeau cu menghina, ca să spună adevărul despre soldatul Ryan), cînd la circ, dansînd stingher pe sîrmă ori sărind prin inele de foc, cînd la secţia 1, pe Ana Ipătescu, închis pentru tulburarea ordinii publice. Îi confecţionasem chiar şi-o pereche de cătuşe în miniatură, din cauciuc şi-oţel inox, cu care să-l pot aresta după pofta inimii.

Sigur că Bismarck părea mai mult o proiecţie decît un simplu deget (indiferent cît de impresionant), un soi de imagine obsesivă în mic a iubirii mele faţă de Maria; adorîndu-l, îmi exprimam constant satisfacţia şi recunoştinţa faţă de femeia de lîngă mine. Aşa cum unii iubesc parfumuri, iar alţii colecţionează chiloţi sau sutiene, eu urmăream degetele de la picioare - semnul precis şi descifrabil al perfecţiunii sau imperfecţiunii feminine. Pînă şi încălţămintea fusese concepută pentru a-l scoate în evidenţă: papucii bleu pluşaţi, aduşi din State, îl despărţeau comod prin bareta verticală de restul echipei; pantofii-balerini îl protejau de soare, dezvăluind în schimb mişcarea discretă a falangelor sub pielea bronzată, iar sandalele aurii, cu toc şi barete cu trei fundiţe, îi dădeau un aer de rege defilînd pe Calea Victoriei cu suita.

Dar nu toată lumea poartă sandale cu toc, şi nici Dumnezeu nu ne-a înzestrat echitabil cu degete delicate. Vara, autobuzele, tramvaiele şi metroul sînt pline de perechi de picioare trimise imprudent să-şi expună terminaţiile în cupa saboţilor sau sub limba de cauciuc a şlapilor. Excrescenţe teribile zac prin şosete sau se-odihnesc ca familiile de muncitori duminica la un grătar la iarbă verde. Sute şi mii de bucăţele de carne cu os îşi fîlfîie vîrfurile prea mici sau prea groase, neaşteptat de boante sau spectaculos de lungi, etalate pe tarabele de plastic, lemn sau muşama. La capăt, acolo unde privirea caută instinctiv nervura fină a metatarsienelor, înfloreşte un buchet de unghii murdare, tocite sau pur şi simplu lăsate să crească în plata Domnului, ca o grădină în paragină. Doar în metroul parizian mi-a fost dat să mai întîlnesc o asemenea junglă de plante cornoase: triunghiulare, octogonale, zimţate - într-un cuvînt, imposibil de privit.

Nimeni nu poate spune cu exactitate prin ce accident al istoriei sau al evoluţiei darwiniene mutanţii compuşi din carne, fire de păr şi granule străvechi de pămînt au ţîşnit din bezna ciorapilor afară, la lumina zilei. Poate că momentul a coincis cu dispariţia dinozaurilor sau cu ieşirea din glaciaţiune: proaspăt ieşite din hibernare, noile creaturi ale epocii de piatră s-ar fi adunat în grupuri de cîte zece, gata să cucerească planeta. Sau poate că, dimpotrivă, clipa eliberării e de căutat mult mai aproape, după 23 august, cînd comuniştii au adus, odată cu dr. Petru Groza, mulţimi de degete străine, grele şi sănătoase, înghesuite prin bocanci în tancurile sovietice. O divizie întreagă de mercenari roşii, botezată după numele unui haiduc autohton, a luat cu-asalt capitala, invadînd Podul Mogoşoaiei şi Piaţa Palatului, Filaretul şi dealul Arsenalului, bulevardele Carol şi Elisabeta: "Tudor Vladimirescu".

Din fericire, scăpasem de curgerea pocitaniilor. Acasă, răsfăţat în aşternuturi de mătase, Bismarck îmi delecta dimineţile. Îl priveam cu încredere şi entuziasm, convins că formele lui robuste, dar delicate merită toată atenţia. Mă întîmpina ca un domn îngrijit, mereu pomădat, un gentleman al lumii sale miniaturale, la braţul căruia ai fi ieşit oriunde, în parc sau la o cafea. Îl însoţeam pe micile bulevarde ale cearşafurilor, evitînd cu grijă mulţimea de acarieni ce traversa spre noptieră, pentru a opri în cele din urmă în faţa apartamentului său. Mă invita să urc şi, ca doi bărbaţi adevăraţi, mirosind a lavandă şi trabuc, ne sărutam pe gură, ruseşte sau englezeşte sau Dumnezeu mai ştie cum, înainte de a ne împreuna corpurile.

Atunci intervenea Maria, strecurîndu-se pur şi simplu între noi. Un amestec straniu de gelozie şi invidie făcea ca prietena mea să nu suporte ideea că aş fi iubit o parte din corpul ei mai mult decît întregul. Mă întreba mereu: "Îţi place fundul meu?"; "Da!", ziceam eu; "Aaa, deci nu-ţi plac sînii mei!"; "Ba da, îi ador!"; "Mai mult decît picioarele?" Şi tot aşa. Era, desigur, frumoasă cînd se enerva (ca şi în restul timpului, de altfel), cu ochii ei mari şi negri de ţigăncuşă, din ce în ce mai mari şi mai negri, zvîrlind focurile de care tot auzim în poveşti şi romane. Dar frumuseţea ei nervoasă şi iute îmi răpea obiectul adoraţiei şi, despărţindu-mă de Bismarck printr-o mişcare de voal a cearşafului, mă deposeda de fetişul cel mai de preţ.

Decepţia, în astfel de momente, nu are egal. Scriitorii, pe care, prin natura profesiei mele, îi cunosc prea bine, nu se pricep să redea pierderea tristă a voluptăţilor. Ne pierdem vremea cu zeci de pagini despre umerii doamnei T., tunsoarea Daniei, încheieturile Adelei; ne sînt descrise inele, mănuşi, medalioane cu lănţişoare; ni se povestesc gesturi, sînt contabilizate zîmbete, ni se laudă chipuri, buze, ochi; totul, ca să reţinem femeia, să-i învăţăm pe de rost frumuseţea, ca o poezie repetitivă şi plictisitoare. Eu căutam altceva, urma fragilă şi perisabilă a propriei mele nebunii sufleteşti, proiectată acolo unde nimeni nu se gîndise s-o răscolească. O întîlnisem la capătul cel mai îndepărtat al corpului Mariei, anonimă şi totuşi grandioasă, şi mă irita s-o văd pierdută îndărătul unui cearşaf sau al unui ciorap de mătase. Atingerea lor se substituia atingerii mele, textura delicată a pînzei înlocuia materialul fin al privirii, înlănţuindu-l pe Bismarck departe de mine şi de pasiunea pe care i-o dedicasem. Eram gelos? Da, poate la fel de mult ca iubita mea; din jocul chinuitor al despărţirilor noastre imaginare sau reale, desfăşurate pe nesfîrşitele cîmpuri electrice ale creierului sau în perimetrul exact al aşternutului, se năştea o nouă dorinţă, o altă căutare, o voluptate proaspătă.

Numai că, oriunde încercam să descopăr ceva curat, neatins şi, găsindu-l, să mă separ definitiv de minciunile care îmi compuneau viaţa, ele se înlănţuiau cu şi mai multă forţă, atît de convingătoare încît îşi creau mica lor desăvîrşire, vicioasă, orbitoare şi irezistibilă. Memoria fluctua, scăpată complet de sub control.

În facultate, îmi făceam de cap ca un impostor. Nimeni nu suspecta că, îndărătul discursurilor documentate despre Eminescu sau poezia modernă, se-ascunde furia tăcută a anarhistului, care ar fi aruncat fără să tresară grenada prin miile de pagini ale istoriilor literare, ca printr-o mulţime de trecători. Uram literatura, mă simţeam invidios pe succesul colegilor mei, le urmăream cărţile tronînd în librării şi-mi venea să urlu, fiecare copertă îmi provoca o suferinţă profundă şi violentă. Mă întîlneam cu ei la catedră, le zîmbeam frumos, dădeam mîna, îi felicitam. În timp ce laudele curgeau, ca într-un comentariu de Olimpiadă, în mintea mea se desfăceau simultan ecranele dreptăţii, pe care rulam poveştile interlocutorilor - isprăvi murdare, adevărate, de nerostit, care lipseau din paginile bibilite şi premiate.

Spre deosebire de mine, colegii aveau stofă de intelectuali. Ştiau pe de rost cînd s-a născut Arghezi şi cîte nuvele a scris Sadoveanu, îţi puteau vorbi ore-n şir despre macheta lui Rebreanu la Ion (doar fuseseră cu-autocarul la Ştefăneşti, în vizită de documentare) sau despre dulapul cu fişe al lui Camil Petrescu (chiar dacă nimeni nu-l văzuse, exista pesemne undeva; trebuia doar să cauţi prin agende şi însemnări), te întrebau mereu dacă ai apucat să citeşti nu ştiu ce carte (de fiecare dată alta şi de care tu, desigur, nu auziseşi), îţi zîmbeau la fel de politicos cum le zîmbeai şi tu. Veneau la facultate preocupaţi, îngrijiţi, îmbrăcaţi în costumaşele lor serioase şi evazate, cu obrajii daţi cu spirt şi părul mirosind a briantină.

Eram exact inversul lor. Trişasem o viaţă întreagă (la şcoală nu suportam să învăţ pe dinafară, iar în studenţie copiasem la aproape toate examenele, cu foile ascunse sub tricou sau în cămaşă), mă ferisem sistematic de responsabilităţi şi reuşisem să-mi văd de propriul interes cu eforturi modeste şi costuri minime. În plus, detestam costumele, mai ales pe cele cu gulere largi, teleportate din anii '70 în prezent, prin bunăvoinţa vreunui Centrocoop sau a unui dulap cu naftalină. În consecinţă, mergeam la serviciu în blugi şi-adidaşi, somnoros, indiferent, nebărbierit. Mulţi credeau că port doliu.

Cum să fim la fel? Ajunsesem coleg cu profesorii mei din vremea comunismului; cu 30 de ani mai bătrîni, în rest neschimbaţi: aceleaşi cravate colosale, aceleaşi cursuri scrise de mînă pe foi gălbejite, aceleaşi poveşti de seminar despre teiul lui Eminescu sau plugul lui Goga. Prin grija decanatului, primisem un calculator în catedră; trona neatins, pus deoparte, cineva avusese chiar grijă să-i confecţioneze o husă de plastic, să nu se prăfuiască.

Nu, nu eram mai deştept ca ei şi, probabil, nici mai muncitor. Literatura, adică succesiunea mare şi frumoasă de autori şi perioade, strînsă-n coperţile unei istorii şi bună de povestit nepoţilor, nu însemna nimic pentru mine. Uitam imediat tot ce debitam la curs şi nu ştiam cum să ajung mai repede acasă, să mă bucur de colecţia mea de Pif-uri. Îmi lipseau doar cîteva numere, pe care le căutam cu pasiunea şi nebunia colecţionarului. Umblasem prin toate anticariatele, vînzătorii deja mă cunoşteau, îmi deschideau uşa prin spate, să intru direct la teancuri. Iubeam benzile desenate, mă regăseam în lumea cauciucată a Castravetelui Mascat şi simţeam bucurii inimaginabile în călătoriile transatlantice ale lui Corto Maltese. Îmi plăceau slipul de piele al lui Rahan şi bîta noduroasă cu care Gardianul-Şef îl urmărea pe Léo. Aveam 38 de ani, maşină, o slujbă stabilă, o femeie adevărată lîngă mine şi tot ce mă fascina era slipul de piele al lui Rahan!

Fireşte, aşa cum susţin doctorii, de la Dr. Justice la Arcadie Percek, toate mi se trăgeau din adînciturile copilăriei. Fusesem un puşti nervos, singuratic, tăcut, dar cu ochii deschişi la ce se întîmpla în jur. Prea larg deschişi, dacă mă întrebaţi pe mine. În casa noastră de pe strada Vitejescu, colţ cu Lînăriei, pîndeau fantasmele plăcute şi nocive ale copilăriei, segmente de vis, dorinţă şi realitate care ne marchează viaţa cu delicateţe şi violenţă: aleea cu piatră cubică, şerpuind prin grădină; trandafirii de doi metri, desfăcuţi ameninţător; răcoarea sufrageriei; aburii castronului cu griş din bucătărie; ţigările Papastratos, pe care le pufăia bunica Aneta; bradul cu globuri albastre, prăbuşit peste mine; Dacia 1100 a bunicului Vitalian, pătrată, cu roţile alea crăcănate caraghios în spate, de ziceai că o să cadă; fierul aspru şi zgrunţuros al scoabei cu care am zgîriat maşina, calm, bucuros, dintr-o parte într-alta.

Viaţa mea crescuse şi se modelase strîmb de-aici, dintr-un exces de imagini şi stări în care crezusem cu prea multă încăpăţînare: că sînt ale mele, că au vreo valoare, că le pot păstra nealterate, transportate prin timp ca nişte sfinte moaşte la care să mă rog de fiecare dată cînd ceva avea să meargă rău. Mă vedeam lipit pe vecie de locul unde începuse totul, stăpîn pe frigiderul "General Motors" şi bucătăria cu faianţă albă, înfăşurat protector în perdelele şi draperiile catifelate pe care, cine ştie de ce, bunicu' Vitalian nu mă lăsa să pun mîna, plesnindu-mă de fiecare dată cînd mă apropiam de ele. Visul meu prostesc mirosea a cuişoare şi dulceaţă de vişine, ca o jucărie perfectă.

Şi jucăria asta nemaipomenită, în care puştiul din mine îşi punea toate speranţele, s-a făcut ţăndări într-o bună zi. Era o zi simplă, curată, oribilă. N-am uitat-o, dar nici n-am de gînd să v-o povestesc. Dacia 1100 s-a îndepărtat de curte, apoi de gardul dărîmat, de stradă, de soarele secţionînd jumătate din acoperiş. Călătoresc şi astăzi pe bancheta din spate, strivit de valizele şi tablourile bunicilor, urlînd de groaza şi ura şi răzbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Şi vouă, adică.



Meseria mea mă scutea de griji. Aveam un post călduţ, de lector la Universitate, în care Statul investea anual o găleată de vopsea, cretă şi bani cît să-ţi dea iluzia că te-aşteaptă o pensie liniştită. Locul arăta ca-n filmele lui Tarantino. Pereţii erau plini de tălpi, uşile ciobite sau pătate de mucuri de ţigară. De closete nu te puteai apropia, ceva clipocea întotdeauna sub picioare, capacele şi mînerele fuseseră furate cu atenţie şi precizie. Flotoarele urcaseră în tavan; mînerele de jos dispăreau mereu. Rămăseseră doar lănţişoarele, dar cineva le luase şi pe ele, aşa că decanatul le înlocuise cu-o tijă strîmbă de fier, de care, dacă trăgeai, îţi sărea tot dispozitivul în cap. După ora 18, holurile se cufundau în beznă, iar la etajele superioare ieşiseră zvonuri despre cupluri de studenţi încercînd periodic soliditatea catedrelor şi despre exhibiţioniştii care, zice-se, te pîndeau lunea şi vinerea cu sexul înfierbîntat. Ziua, la parter, putea fi observată o pisică alb cu gri, traversînd din secretariat spre biroul decanului (secretarele spuneau că face treabă bună, pentru că mai prinde din şoareci), iar în amfiteatrul "Odobescu" rămînea un cerşetor peste noapte.

Excursia se termina abrupt, ca şi arhitectura clădirii. Din holul principal, imens, inutil, săreai ca într-o piscină, spre ieşire; o treaptă lipsea - dacă nu erai atent, îţi puteai rupe picioarele pe marmura postpaşoptistă. În colţul cu decanatul, studenţii se sprijineau de craniul de piatră al lui Eminescu. Striveau în fiecare an ţigările pe plăcile albe, sub privirea inertă a geniului; ochii îi sclipeau halucinaţi, montaţi greşit pe exterior, ca două mingi de golf. În partea opusă, mai mic, dar la fel de popular, trona Densusianu: scurtat sub gît, cu freza linsă, vizibil asemănător cu Hitler. Jos, la subsol, se mutaseră fochiştii şi îşi aduseseră şi familiile cu ei. Ajunseseră la a doua generaţie, le zăreai nepoţii dîndu-se cu tricicleta prin curtea interioară sau alergînd printre rufele scoase pe sîrmă la uscat.

An de an, studenţii năvăleau în cavoul ăsta gigantic de cărămidă şi tablă, eşuat în Piaţa Universităţii. Se împingeau în uşile batante, înguste, făcute parcă special pentru a te împiedica să intri (una dintre ele fusese imobilizată cu sfoară, pe dinăuntru), în timp ce portarii, braţ la braţ, blocau holul, zbierînd: "Legitimaţiiiile! Prezentaţi legitimaţiiiile!". Cîţi naivi nu-şi pierduseră tinereţile prin sălile mari şi întunecoase, în căutarea învăţăturii perfecte, cîţi nevinovaţi nu crezuseră că vor ajunge, la rîndul lor, în spatele catedrei, predînd enormităţile pe care ei înşişi fuseseră obligaţi să le-asculte şi să le înveţe pe de rost de la noi... Aproape că-mi venea să rîd. Mecanismul funcţiona impecabil: la capătul celor patru ani de "studiu", scoteam pe bandă rulantă vreo 200 de absolvenţi sastisiţi şi plafonaţi, îndopaţi cu nişte cursuri de pe vremea lui Chivu Stoica, pe care ni le debitau la examenul final ca şi cum ar fi fost ale lor. Scăpaţi din facultate, discipolii erau numiţi profesori în licee, unde îi pregăteau pe elevii care, luînd admiterea, ne deveneau studenţi, treceau prin acelaşi ritual şi sfîrşeau prin a ne repovesti, cu-aplomb şi candoare, propriile noastre bazaconii. Aşa se perpetua specia. Şi tot aşa ne pricopsiserăm cu cîteva zeci de pensionari conştiincioşi, fascinaţi de cursurile deschise: genul de bunici educaţi şi sfătoşi, oricînd pregătiţi să-ţi recite din Coşbuc. Oamenii se întorceau în facultate şi după 20-30 de ani de la absolvire, convinşi că fac ce trebuie. Pe unii îi mai găseai prin bibliotecă, uitaseră să copieze ceva.

Biblioteca arăta ca o catacombă. Hruba te îmbia mai degrabă la comemorări, decît la învăţătură. Cărţile se lipeau de pereţi, reci şi îmbălsămate. Majoritatea putrezeau prin cotloane şi adîncituri întunecoase, unde doar bibliotecarele cu vechime reuşeau să se descurce; cînd răsfoiai paginile, n-ar fi mirat pe nimeni să cadă oase din ele. Nu întîlneai nici un calculator prin preajmă. Titlurile se fereau de tine, le găseai de mînă la fişier, dacă nu şterpelise cineva fişierul cu totul. Sertarele mici de lemn, numerotate cu litere de la A la Z, fuseseră pînă la urmă prinse de perete cu tije groase de fier; mecanismele culisau atît cît să nu zici că nu merg. De regulă, nu se deschideau, aveai nevoie de răbdare şi-o mînă bună; dacă trăgeai brusc, plecai cu tot dulapul după tine. La cele de sus nu ajungeai, trebuia să te milogeşti la împrumut, să-ţi aducă o scăriţă. Odată forţate, sertarele se dovedeau fie pe jumătate goale, fie pline de nu puteai să strecori o unghie. Legată cu sîrmă de tijele metalice, literatura strîngea rîndurile. Rebreanu, Renard şi Russo zăceau în acelaşi catastif, presaţi ca o lalea uscată.

Mausoleul de cultură trebuia vizitat anual de toţi studenţii. Imprudenţii intrau, primeau un număr mare, scris cu cerneală pe-un carton gros şi se-aşezau la locul indicat. Care mişca, scotea o vorbă sau schimba locul era evacuat. Iar dacă-ţi suna telefonul mobil, pierdeai abonamentul şi luai şi-amendă; de trecut altă dată prin bibliotecă nici nu mai putea fi vorba. Pentru copiii cuminţi, cărţile veneau încet, dar sigur, aduse de şefa de sală; dicţionarele şi enciclopediile, prea grele, erau cărate cu un fel de trotinetă şi descărcate pe masă de două asistente mai tinere.

Uneori, apetitul filologic depăşea orice aşteptări. Studenţii fugeau acasă cu pagini întregi, tăiate fin, cu lama, ca Biblia lui Mitică Popescu în Lumini şi umbre. Definiţii, capitole de teorie, pasaje întregi de istorie literară erau decupate dintre coperţi, cu rîvnă şi spirit de disciplină. Unele cărţi deja nu se mai comandau, studenţii ştiau ce-i aşteaptă: Larousse-ul fusese făcut ferfeniţă, din Eco lipseau capitolele despre fabulă, iar prin Crohmălniceanu băgai pumnul şi-l scoteai pe partea cealaltă. Studioşi, tinerii ucenici literaţi xeroxau fasciculele, le ajutau să ajungă de la un an la altul, cu tot cu smîngăleli şi-adnotări, ca un roman haiducesc cu peripeţii: Budulea Taichii trona în Grozăveşti, poeziile lui Villon se găseau în "6 Martie", scena cu Nadina şi Petre Petre circula prin Regie, înţesată de sublinieri şi comentarii.

Pentru mine, traseul părea mai simplu. Odată ajuns la uşile cavoului, mă simţeam calm, deştept şi ignorat. Combinaţia dădea întotdeauna roade: mergeam la ore motivat ca un ştrudel. Puteam oricînd să fac stînga-mprejur şi să mă opresc într-o cafenea, scutindu-mă de urcatul scărilor. Şi totuşi, intram conştiincios, cu o bucurie (amestecată cu puţină mîndrie) pe care, după atîţia ani, nici eu nu mi-o puteam explica şi pe care o păstram bine ascunsă în sertarele minţii.

De cele mai multe ori, calvarul se sfîrşea înainte să înceapă. Portarii nu mă recunoşteau. Mă legitimam cu-o relicvă antică, un dreptunghi de carton îmbrăcat în material textil. Dreptunghiul se plia la mijloc, niciodată perfect: marginile depăşeau, colţurile cădeau într-o parte. Relicva arăta ciudat. Dacă o despătureai şi-o ţineai cu dosul în sus, puteai crede că e, după caz, o bucată de cravată sau de cămaşă apretată. Pe interior, cravata avea lipite două bucăţi de hîrtie albă. Pe stînga, se bălăcea poza mea alb-negru, apoasă, lîngă un rînd reconfortant, completat cu pixul: D-l... ROBE ALEXANDRU... îndeplineşte funcţia de... LECTOR DR... la... FACULTATEA DE LITERE... (punctele de suspensie arătau că, la o adică, putea fi vorba şi de-altcineva). Pe bucata din dreapta, cloceau nişte ştampile pătrăţoase, morfolite în cerneală violet peste vreo trei semnături. Cravata era fabricată de "MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÎNTULUI. UNIVERSITATEA BUCUREŞTI. 2005".

Studenţii fumau liniştit pe coridoare. Cîţiva îmi împrumutau cărţi sau căutau să stea de vorbă cu mine în pauze, în speranţa unui 10 la examen. Îi ascultam pe toţi, cu-atenţie, zîmbind absent. Mă întorceam acasă cu rucsacul burduşit de cărţi; le returnam după o săptămînă, necitite. Cum bine zice Dinu Păturică: studiul literaturii îngustează mintea.

Oricum, nimeni nu pica la examene. Dacă din întîmplare dădeai o notă mică, te trezeai sunat seara pe mobil: studenţii, colegii, secretarele - o dată, de două ori, de cîte ori era nevoie. În general, respectivul sau respectiva născuse, zăcuse prin spital (apendicita şi colicile renale erau la mare modă, în fiecare semestru) sau avusese loc un deces în familie. Minciunile curgeau, emoţionante şi convingătoare. În caz că te încăpăţînai să-ţi menţii părerea, intervenea decanul sau se găsea un coleg binevoitor care să modifice nota.

Desigur, exista şi-o parte bună în toată povestea asta. Nu trebuia să mă ascund, nu mai era nevoie să joc teatru. Victime uşoare, studenţii credeau tot ce le spun; atît de mult, încît minciunile veneau firesc, de la sine, fără vreun efort deosebit: Arghezi ţinuse un jurnal intim, Lovinescu îi datora bani lui Călinescu, Eliade îi scria piesele lui Sebastian. Le vorbeam de prozatorul ceh Emil Zátopek şi-l comparam pe Creangă cu marele autor rus de basme, Lev Iaşin. Inventam scriitori, modificam versuri, rescriam nuvele şi romane (punînd de la mine personaje-cheie sau figuri neînsemnate şi dînd acţiunii alte finaluri, niciodată aceleaşi), trucam istoria şi relaţiile dintre oameni, doar-doar o pricepe cineva ce voiam să fac. În sprijinul poveştilor mele virtuale, produceam dosare şi fişe, xeroxuri după originale splendide, dar inaccesibile (şi, din motivul ăsta, neverificabile), poze inexistente, citate cu pagină şi paragraf lucrate acasă, pe calculator şi voalate în sepia, cu pete de grăsime uscată, ca să imite patina timpului. Întreaga literatură se transforma într-o întindere viermuitoare, irigată de milioane de cuvinte, fascinant de exactă şi imprecisă, fără început şi fără sfîrşit, mişcîndu-se în toate direcţiile cam în acelaşi timp, împreună cu emisferele ei colorate. Îi controlam mijlocul cărnos, devorînd creierul întîmplărilor şi alimentîndu-i reţeaua de poveşti, îl modelam după bunul meu plac, amestecînd jumătăţi de adevăruri cu jumătăţi de minciună, şi obţineam o pastă moale şi alunecoasă, ca mintea miilor de autori reali sau imaginari, vii sau morţi, pe care o simţeai pulsînd, înainte să ţi se prelingă printre degete.

"Geometrie variabilă!", le ziceam studenţilor, "literatura e-un spaţiu cu geometrie variabilă!". Mîndru de găselniţa mea, peroram de zor, agitînd nişte poze cu fractali de care nimeni n-avea curajul să mă întrebe ce sînt. "Va-ri-a£-¥bi-lă", notau fetele, privindu-mă cu speranţă, atenţie sau poate doar cu milă. Cine ştie ce le trecea de fapt prin cap, ce mîini de iubiţi le frămîntau umerii şi sînii, cîte inele le străluceau pe degete sau la ce film se refugiau în momentul respectiv. În timp ce fîlfîiam o fotografie cu Eminescu bărbos, sub care tipărisem numele CREANGĂ, mă gîndeam şi eu la ale mele. Ce căutam acolo, bătîndu-mi joc de viaţa mea şi de minţile a 30-40 de nefericiţi? Ce culoare de sutien alesese Maria? Unde aveam să fiu peste 10 ani? Cine mă putea ajuta să-mi găsesc ultimele Pif-uri? Fiecare gînd îşi croia povestea lui, ca programele de calculator pe care mi le împrumutase Mihnea şi care rulau singure, combinîndu-mi ideile cu parametrii sociali daţi de ziare şi calculînd probabilităţile de succes şi dezastru ale zilei următoare.

Îmi secţionam creierul cu precizia unui chirurg, mînuind laserul printre striaţiile bulbilor, pentru a extrage toată seva infectă şi delicioasă a minciunii. Unul, doi, trei, cinci Alexandri, jucîndu-se cu gîndurile mulţimii. De-oricîte ori era nevoie; şi era nevoie tot timpul. Un spectacol mut, cu sala tăcută, cuminte, arhiplină. Mă pricepeam să mint, iar lumea cerea să fie păcălită. O căutau cu lumînarea; altfel, de ce-ar fi venit la noi? Le ofeream un escroc, un impostor abil şi creativ, nimerit din întîmplare în cripta Facultăţii de Litere. Din întîmplare? Asta rămînea de demonstrat, şi chiar şi partea din mine care amesteca tot ce trebuia inventat cu tot ce era adevărat, pînă cînd nimeni nu mă mai putea recunoaşte, avea dificultăţi să creadă aşa ceva. Jucam cartea imposturii cu dexteritatea teoreticianului virtual, inspirat de trei tomuri de cibernetică. Le scrisesem academic, cu citate şi note de subsol; nimeni nu le băga în seamă.

Ştiam foarte bine ce fac. De cînd intram în sala de curs şi pînă cînd simulam ultimul zîmbet social, pe coridoare. Oamenii ăştia creduli trebuiau deformaţi, mecanismele vieţii lor disciplinate, care se reproduceau cu fiecare generaţie ce invada amfiteatrele, meritau sucite, date peste cap, îmbîcsite de neadevăruri fine şi colorate. Ni se cerea să pregătim "profesori", care să-şi facă pe trei milioane meseria cu "seriozitate şi competenţă"? Abia aşteptam să scot din facultate nişte derbedei culturali, o mînă de pramatii nervoase şi nesigure, care să bage spaima în elevi.

Nici ei, studenţii, nu pierdeau vremea. Se plictiseau teribil, feroce, cu-o energie care pîlpîia în priviri şi le făcea maxilarele să se deschidă şi să se închidă ritmic, în căscaturi largi şi sănătoase. Îi invidiam. Pentru ei literatura era o sumă de-afişe cu figuri luate din cărţi, sub care veneau cîteva explicaţii tip cazier: "EMINESCU - GENIUL NEPERECHE", "ION BARBU - AUTOR ERMETIC" sau "ARGHEZI - POETUL MEŞTEŞUGAR". Mi-l şi imaginam pe bietul Arghezi suflînd în forjă, punînd mîna pe daltă şi cleşte şi-apucîndu-se să bubuie vreo două-trei grămezi de cuvinte pe nicovală, pentru a rămîne, preţ de încă o generaţie, la înălţimea reputaţiei. Scriitorii sobri şi motivaţi, cu basca pe cap în atelierul creaţiei, inventaţi de noi şi duşi mai departe pe valul credulităţii studenţeşti, arătau ca nişte infractori, cu poliţia pe urmele lor. Înotau prin dicţionare şi istorii literare, mînjiţi de tiparul propriilor minciuni, încercînd să şteargă urmele unor vieţi banale şi chinuite. Dincolo de pozele mari şi veline, printre rîndurile frumos ticluite, pluteau nervii, beţia, sifilisul sau datoriile la joc. În spatele pupilei încremenite în cerneală, se întrezăreau arsura morţii şi strălucirile groazei. Cui îi păsa? Totul se termina cu bine, apoteotic, într-o revărsare naţională de splendori culturale: înzestraţi cu talent, voinţă şi dragoste de scris, artiştii cuvîntului defilau ca nişte mumii resuscitate din sarcofag, cu pansamentele fluturînd sub soare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer